Organismul meu este construit într-un fel în care nu se leagă de el nici un fel de dependenţă. Sistemul lui de apărare e aşa de dat dracu’ şi îşi creează nişte mecanisme atât de sofisticate încât niciuna din substanţele care în mod normal te fac să devii un addict cu nicotină pe deşte, mâini tremurânde şi priviri sticlind dureros – la mine nu are niciun efect. Dar cum natura are nevoie de echilibru, ce nu fac substanţele, compensează din plin fiinţele. Am o dependenţă de oameni şi de feelinguri. Vă rog, internaţi-mă.

M-am apucat de fumat la 15 ani şi de băut – dacă se pune beţia de la vişinele din vişinata, la 7. Fumam Dunhill-urile şi Rothmans-urile cumpărate de tata din shop şi ţinute de mama în vitrină- ţigarete prelungi, elegante, cu fir gros, auriu, invidiată de colegele mele care pufăiau Winchester. M-am apucat de fumat fiindcă toată lumea fuma şi am continuat să fumez fiindcă toată lumea fuma. Arareori am simţit plăcerea dependenţilor şi cred că aproape niciodată nu am simţit nevoia acută de a aprinde o ţigară că dacă nu, mor. Asta nu m-a împiedicat însă, să ajung şi la 2 pachete pe zi, în perioade de maxim stres, treabă care nu a ajutat deloc, doar m-a făcut să miros ca o scrumieră umblătoare. Într-o zi, după o internare prelungită cu fie-mea, mi-am dat seama că nu fumasem de trei săptămâni, că nu simţeam dorinţa şi nici nevoia, drept care nu am mai fumat. M-am lăsat de fumat la fel de uşor cum ai renunţa la o pereche uzată de adidaşi. Pentru că fumatul a fost mereu la mine ceva social, mai fumez ocazional, la o cafia, tocmai pentru că asta nu mă afectează în niciun fel şi nu mă face să mă reapuc de fumat.

Prima beţie adevărată- în afară de cea cu vişinele, am trăit-o tot pe la 15 ani, într-un depozit de vinuri. Am degustat vreo 5-6 feluri de vin, apoi am dat pe gât o sticlă întreagă de busuioacă. Mi-a fost atât de rău încât nu am mai pus vreme de 10 ani gura pe vin fără să am senzaţia că voi vomita instantaneu. După moartea lui Dragoş, turnam în mine, parte pentru a mă amorţi, parte pentru a umple cu ceva hăul iscat în mine, litri de vodcă. Beam cot la cot cu cei mai mari beţivani şi nu reuşeam să mă îmbăt. Oricât aş fi băut. Azi mi se face pielea găină pe mine când mă gândesc cât puteam bea. Tequila, vodcă, vodca martini – three olives-not two, gin, iarăşi vodcă. Şi nimic. În spatele minţii, licărul de luciditate care îmi amintea de ce beau şi de ce vreau să mă îmbăt, nu pierea niciodată. Aşadar, nici tristeţea. Priveam la femeile care se îmbătau cernoziom din două şaturi de tequila şi dansau pe mese, se destrăbălau, se uitau pe sine, priveam acea deşănţare cu dispreţ amestecat cu regret. Întotdeauna femeile bete mi s-au părut de un vulgar dezabuzat, dar atunci, atunci nu mi-ar fi păsat, numai să mă fi anesteziat. Dar nu mi se întîmpla. Apoi a venit o zi în care am renunţat şi de atunci nu am mai băut niciodată serios. Clinic vorbind, la acel moment ar fi trebuit să fiu alcoolică, căci beam zilnic cantităţi impresionante de alcool tare. Şi totuşi, mecanismele întortocheate ale creierului meu au făcut ca substanţa să nu aibă efecte.

Cam tot în acele vremuri am cunoscut-o pe Jane. Pe Mary-Jane. Şi pe ea am abuzat-o, fără pic de raţiune. Cu ea am zburat, înainte să fi văzut Fifth element al lui Luc Besson, cu maşina pe culoarul cinci, de jos în sus, pe Calea Bucureşti, ferindu-mă de taxiurile galbene care zburau pe culoarele 6 şi 7, deasupra. Cu ea m-am afundat în fotolii roşii din nori de pluş, cam ca în Trainspotting, aşa, cu ea am zăcut, în Vamă, la intrarea în Berlin, cântând cap coadă un album U2, cu the-son-of-the-preacher-man. Mi-ar fi devenit prietenă, Jane, dacă într-o zi natura mea non-addictional nu s-ar fi scuturat de ea ca de o iarbă rea. Mi-am consumat într-un singur bad-trip toate mecanismele de protecţie şi nu am mai simţit nevoia ei niciodată. Ani după, tentată să văd cum mai e, am chemat-o, într-o încercare puerilă să îmi păcălesc balaurul care mă păzeşte.

Barbiturice. Antidepresive. Benzodiazepine şi anxiolitice. Toate dătătoare de dependenţe, odată ce le-ai pus pe limbă. Cu reţeta în mână, nu am trişat niciodată dozele, nu am luat niciodată mai mult cu 0.1 gram decât prescripţia. Ba dimpotrivă, odată ce efectul se făcea simţit şi reacţiile vegetative se ameliorau, îmi scădeam singură doza şi redeveneam curată, ca o fetiţă de clasa întâi. În jurul meu, femei dependente de Xanax, de Rivotril, de Valium, de Prozac sau de Diazepam. Mărindu-şi continuu dozele, experimentând senzaţii, beţii, stări, feelinguri, cu rânjete satisfăcute şi priviri halucinate.

Dar fiinţele. Ah, fiinţele. Nu orice fel de fiinţe, să ne înţelegem. Ci cele mai egoiste, fucked up, cu potenţial maxim de a mă răni, de a se folosi de slăbiciunile mele, de a mă hăitui, folosi, din nou răni, jigni, minimiza, dispreţui. Nu mă mai satur, pur şi simplu. Cu asta mă ocup, practic în viaţă- aştept să o iau. De la viaţă, de la Domnul, de celălalt domn, de la tine, de la el, de la ea. Doamnelor şi domnilor, doriţi să i-o trageţi cuiva? Poftiţi în faţă, aici e locul! Am strâns să umplu un baraj, dar pare că nu-mi ajunge. Şi când o să dea pe afară, ce credeţi? Bineînţeles, lărgesc barajul!

Da. Nicotină, alcool, iarbă, narcotice, nimic nu îmi crează dependenţă. În schimb sunt dependentă de oameni. De cei mai nepotriviţi oameni. Că nu dezvolt adicţii de vreun domn cu intenţii bune, care să mă îngroape în flori, bomboane şi gesturi fine, Doamne apără şi  păzeşte! Pe ăştia îi găsesc, carevasăzică, plictisitori. Nu. Să fie cu adrenalină, noradrenalină, palpitaţii, tremur în voce şi genunchi, spasme.

Vă implor, internaţi-mă. Am să mă zbat, am să urlu că nuuuuu, dar vă conjur, nu mă luaţi în seamă, sunt doar simptomele sevrajului iar servraţii spun lucruri fără noimă. Ajutaţi-mă. Sunt dispusă la orice. Legaţi-mă, sedaţi-mă, lobotomizaţi-mă, accept orice, căci nu sunt bine. Primul pas spre vindecare e acceptarea.  Uite,  recunosc!