MENU

de • 6 iulie 2016 • adevărurile mele, bucăți de mineComentarii (48)

crescînd oameni

Dacă mi-ar fi zis cineva, atunci cînd erau mici și lipite toate de mine, că într-o zi se vor transforma ca în Exorcistul, aș fi rîs cu muci, m-aș fi bătut cu pumnii în piept și aș fi împărțit și vreo doi, să fie, cui ar fi îndrăznit să spuie așa o grozăvie. Cine, vietățile astea minunate, dulci și roz cu sclipici, înduioșătoare, mici, haioase și teribile? N i c i o d a t ă! Păi cum, domnule, nu aveam eu cei mai cuminți copii? Cei mai bine educați? Cei mai atașmentparenting-izați? Nu dormeam eu cu ele în pat, cu piciorul uneia în ficat și capul celeilalte în rinichi? Nu ne juraserăm iubire eternă, nu semnaserăm pact că ne vom pupici cu băluțe tuată viața? Nu auzeam eu de dimineață pînă-n asfințit și încă o bucată după, înlănțuită de brațele grăsane, mămucă te iubesc la infinit și-napoi? Nu ne ghinghineam noi, nu ne căcăleam, nu ne iubileam pe vecie? Nu eram eu, citez, cea mai bună mamă din partea asta de galaxie?

Nimic, dar absolut nimic din copilăria lor, nu m-a pregătit pentru adolescență. Nu a fost o trecere lină, pe nesimțitelea. Cînd vine, te lovește cu leuca, ți-o dă la gioale de nu te poți reechilibra hăhăă, cîțiva ani. Cam pînă trece, așa. Cum ce? Adolescența lor, firește. Și, pe rînd, uimirea, șocul post-traumatic, anxietatea și senzația de înnebunire iminentă.

Erai obișnuită cu teiubescuri și îmbrățișări dese? Șterge-te pe bot sau, deh, hrănește-te din amintiri, mă-so. Ești în plină epocă a lui lasă-mă-n-pace, frate-ce-mă-enervezi și alte dulcegării din astea, de-ți strepezesc dinții și-ți urcă tensiunea la etajul zece. Posibil să ai nevoie de multe calmante sau chiar de cîțiva psihologi și psihiatri. Azi afli că chiulește, mîine că fumează, poimîine fuge de acasă să vadă cum e, răspoimîine că nu mai e virgin(ă) sau că se droghează. Sau nu afli, că te minte, și tu te amăgești că fiu-tu/fi-ta e cuminte, nu face ca ceilalți derbedei lipsiți de educație. Adevărul îl știe doar copilul și vreo mamă mai cool a prietenului/prietenei. Tu dormi liniștit, habar nu ai cine e monstrișorul care doarme în camera fostului tău copil. Mulți dintre părinții adolescenților care mi s-au perindat prin casă în două ture de adolescență, copii mișto cu care am rîs, am fumat pe terasă, ale căror povești le-am ascultat în premieră pentru un adult, dormeau liniștiți fără să aibă habar cine le sunt odraslele, care le e anturajul, ce fac și ce gîndesc, ce îi doare și ce îi neliniștește, unde greșesc. Nu aveau curiozitatea asta, preferau să defileze cu sintagma copilul meu nu e așa, nu face asta, fiindcă nu știau cum să se descurce cu adevărul și luau în brațe o minciună comodă și autoflatantă. Ceilalți copii, ai altora, sunt răi, needucați, fumează, chiulesc, fac sex, se droghează, ai lor sunt copii model, doar sunt ai lor, nu au cum fi altfel. E de neacceptat, pur și simplu, un alt adevăr decît cel pe care și-l și îl repetă.

Dacă ești genul de părinte cool, le afli direct în figură. Dacă i-ai încurajat să-ți spună ce gîndesc, le-ai fost prieten, pregătește-te să afli-n față tot ce ai gîndit tu despre mă-ta și tac-tu cînd aveai 15, 16, 17 ani. Fără menajamente, că nu au pe stoc la vîrsta asta. O să-ți zică tot ce gîndesc despre tine și viața de rahat pe care ai dus-o, fiindcă, în caz că nu îți amintești, și tu dețineai la vîrsta aia nu doar toate adevărurile lumii, ci și toate certitudinile. Și e o chestie certă, practic, că mă-ta-i varză, vai steaua ei polară, nu știe nimic. Dacă iei cu apă și distonocalm și pui mîna și citești o carte, afli că e o etapă normală, așa se construiește copilul, deconstruindu-te pe tine, că are nevoie să te invalideze ca să se valideze pe sine. Bine, bine, să se construiască, dar de ce doare așa de tare construcția asta? Iar asta nu-i nimic, să vezi cum forează în carne neputința în fața durerii copilului tău, care vine tăvălug la vîrsta asta, inexorabil, iar tu nu ai cum să o oprești nicicum. Și ți-ai smulge inima ta din piept, numai să nu îl vezi plîngînd în hohote, dar nu poți opri suferința copilului, nu mai poți pupa să treacă, nu mai poți să-i spui povești care să îl aline, poți doar să fii acolo, dacă îți dă voie să fii acolo. Iar dacă nu, rămîi acolo, dar de partea cealaltă a ușii trîntite cu zgomot, căci suferința adolescentină e foarte zgomotoasă, în caz că nu știai. Iar dacă nu e gălăgioasă, ceva nu e în regulă. Și nu cu copilul, ci cu tine. El suferă oricum, dar pe silent, te minte și se ascunde. Iar asta nu e decît vina ta.

Și tot tîgîdîmul ăsta de montagne russe de Eforie, ruginit și periculos, din care nu știi dacă ieși viu ori mori de inimă prematur, durează cîteva vieți lungi și tahicardice. După o vreme, te călești și te-nveți și cu nopțile în care stai în prag și aștepți să vină acasă, și cu șocul veștilor de tip breaking news, și cu respingerile și zeflemeaua, și cu reproșurile și trîntitul ușii, cu hainele tale care dispar și cu care te poți întîlni întîmplător pe stradă, pe ele sau prietenele lor, te-nveți cu toate, că csf, ncsf, nu-ți poți da demisia din jobul de mamă.

Iar apoi vine-o zi, după ce împlinește 18 ani, așa, pe cînd lobul frontal mai are puțin pînă la a se fi dezvoltat deplin, și demonul adolescenței dispare la fel de brusc cum apăruse, copilul te privește cu dragoste și înțelegere, la școală ai un șoc, dar în sens invers, pe pozitiv, își ia job part-time și se mută de-acasă. Și faci cunoștință cu tipa asta deșteaptă și mișto și foarte cool care e fi-ta, mai întîi îți crapă pipota de mîndrie și fericire, iar apoi dai fuga la biserică să dai niște acatiste de mulțumire, dar și din cele pentru anii pe care îi mai ai de îndurat cu hailaltă, doar-doar te-o ține Mniezo în viață și cu toate mințile în cap să o vezi și p-aia normală la cap, din nou. Fiindcă nu există pe lume slujbă mai grea, mai necunoscută, mai frustrantă, dar și mai recompensantă, decît crescutul de oameni.

Iar dacă ți-ai chert de tot bulendrele și ți se face dor de roller-coaster-ul ăsta, că tot te-ai învățat cu el și ai deprins toate mișcările, te poți apuca să mai faci unul, copil, nu roller-coaster, să nu care cumva să te plictisești.

48 răspunsuri la postarea crescînd oameni

  1. Crina spune:

    Doamne Petronelo !!! Te citesc de mult și admir mult scrierea ta,dar azi mi-ai străpuns sufletul. Mulțumesc.

  2. Loreda spune:

    Foarte,foarte frumos scris

  3. Carla spune:

    Așadar… mai faci unul?! 😉

    Dacă bigudiurile ți-au ieșit așa mișto, iar tu oricum nu ești prietenă cu plictiseala… numa’ zic. 😀

  4. desi mai am destul de asteptat ma cam cac pe mine de frica pentru aceasta perioade.

  5. Nela ionescu spune:

    Mai am vreo 3-4 ani pana acolo dar mi se zbarleste parul pe mine numai la gândul ca scumpetea asta mare ( ca mai am una mica, na!) o să-mi trântească ușa în nas. Petronela mama sa ne tina Mniezo ( vb ta 🙂 ) creierii

  6. Liana spune:

    Ce dragă mi-eşti că ești cum ești 🙂

  7. Diana spune:

    Parca ai fi scris de mine si de fii-mea. Doar ca asteia pare ca i-a venit mintea la cap mai devreme, are 16 ani…dar a si inceput mai devreme sa mi le serveasca…de la 11 ani… „Miracolul” s-a produs cand s-a indragostit de unul cu 8 ani mai mare decat ea. Am lasat-o! A fost singura solutie ramasa dupa ani si ani de vizite la psihologi, psihiatri, tentative de suicid…ca nu e inteleasa (vreo 5). Acum suntem prietene, vorbim de toate! Insa sufletul imi este inca sfaramat de toate prin cate am trecut cu ea. Vine si fra-su din urma…sper ca pana atunci sa acopar „gaura” si sa imi umplu rezervorul cu rabdare ca sa ii fac fata si astuia.

  8. Inge spune:

    am trecut prin toate fazele descrise de tine, imi amintesc cu lacrimi in ochi citindu-te

  9. Messalina spune:

    Mda, ma regasesc in descrierea ta, eu am fost una. Lara mea are doar 7 si ceva, incep insa sa vad mugurasii de viitoare adolescenta rebela si de adult hotarat, ceea ce imi place. 🙂 Sper sa fiu rabdatoare, iubitoare si inteleapta si mai ales sa nu-mi uit propria devenire. Mi-ai cam rascolit amintirile, multe am mai bifat si eu. :))))

  10. coca mortoiu spune:

    cat adevar graiesti !!! am trecut prin asa ceva !!!

  11. Rodica spune:

    Mare adevar graiesti,sper sa trec cu bine (chiar daca nervii sunt deja la pamant),peste aceasta perioada „dificila”de adolescenta rebela a fiicei mele(17 ani).
    Numai cine nu a trecut prin aceasta perioada nu stie……….!

  12. Gabi spune:

    Lav iu ! 🙂

  13. Camelia spune:

    Voiam sa zic, din perspectiva unui copil mare, ajunsa la varsta la care mama „da fuga la biserica pentru acatiste de multumire”, ca e preferabil sa se intample toate astea in adolescenta. Nemultumirile de sine, respingerea alor de te iubesc si ar face orice sa te vada fericit, sentimentul de fulg de omat unic si neinteles pana la disperare, cucerirea ideilor (si faptelor) de sex, esec, supravietuiere etc. Ca daca nu, se pot intampla mai tarziu si doare mai tare.

    Eu obisnuiam sa spun ca n-am avut adolescenta. Copilul-model scoala-acasa-spalat vase-cetit-dormit, iesita o data pe saptamana, ma intorceam la unspe de buna voie si nesilita de nimeni, vorbeam absolut de toate cu mama care saraca trecea printr-o perioada nu prea faina – in fine, ai mei nu mi-au (inter)zis nimic, diplomele si zambetele iubitoare au continuat sa curga si totul a fost bine.

    Pana in anul doi de facultate, cand m-au prins in gheare toate acele sus enumerate + o inima franta + problema fundamentala a supravieturii (cum sa-mi platesc chiria si toate cheltuielile, eu fiind plecata la studii peste hotare si intretinandu-ma singura acolo). In fine, toate au nutrit o depresie cu insomnii si pusee de anxietate din care am iesit abia recent. Pentru ca ghiciti ce, acele realizari la care ajung adolescentii prin manifestari care mi se parea ridicole la vremea mea de adolescent, acele realizari sunt foarte valoroase si se vor intampla la un moment dat. Fara ele nu ai cum sa treci pragul de adult.

    Iar mizele cresc cu varsta. Un test picat la 13 ani are efecte foarte usoare in comparatie cu unul picat la 20. A aprecia in mod gresit o persoana la 15 ani e floare la ureche in comparatie cu aceeasi greseala la 20, sau doamne fereste 30 sau 40. Asa ca parinti si adolescenti deopotriva, trebuie sa se intample, e bine ca se intampla acum! Si va trece, evident.

  14. Ella spune:

    Io zic doar ca mi-ar fi placut tare sa am o mama asa ca tine… of..

    • Petronela spune:

      iar dacă mă aveai, ai fi vrut să ai alta. repet: nu sunt o mamă așa de bună cum poate par din cele ce le scriu.

  15. Claudia spune:

    Petronela,
    Ma tem ca astea toate ni se intampla cand traim cu iluzia ca avem copii.
    Daca chiat i-ai attachment-parentit, daca le-ai fost alaturi prin diferite transformari: 9 ani, 12 ani, daca poti suporta sa sufere cand are de suferit, cred ca este procesabila si perioada adolescentei. Sper sa nu verific ceea ce scrii tu.
    Si ne mai „ajuta” si sistemele scolare alese…
    Sper sa treaca cu bine ce au de trecut, sa-si actualizeze tendinta – vorba unuia foarte fain – si sa ajunga adulti autentici si integri.
    Cu drag, Claudia

  16. Ana Năstase spune:

    Când iei tu o pauză de la scris şi toate ale tale, nu te apuci şi de un curs de parenting? Hihih. Acu’ serios vorbind, parcă mulţi părinţi ar avea nevoie să citească gândurile astea. Să vezi câţi vin la facultate şi parcă au scăpat din cuşcă, nu alta. Ce-i drept, sigur nu se chinuie părinţii în adolescenţă cu ei aşa cum povesteşti aici, dar după ce pleacă de acasă parcă tind să experimenteze într-o lună tot ce n-au făcut în anii ăştia. În rest, vorba aia
    „Primul meu strigăt te-a făcut fericită. Pentru restul să mă ierţi, mamă.” După ce ne trece nouă zăpăceala de 15-16-17 ani şi nu ne mai credem atotştiutori, ne pare şi nouă rău de atitudinea asta. Eu am 20, nu mi-a trecut de foarte mult, dar îmi pare rău de cuvinte aruncate aşa aiurea. În altă ordine de idei, mi-eşti tare dragă, ţi-am mai zis? Şi după postarea asta, şi mai dragă.

    • Petronela spune:

      Sunt foarte departe de a fi în măsură să țin cursuri de parenting. Tot ce fac eu e să-mi scriu și eu amarul și umorul, crede-mă, sunt departe tare de a fi mama perfectă. Și în fiecare zi mă simt vinovată pentru asta. Dar pe tine tot te îmbrățișez tare!

  17. Nicolae Cristina spune:

    Nici nu stiti cat de privilegiate sunteti de soarta si cat ar trebui sa multumiti in fiecare zi pt asta! Nu stiti ce inseamna sa ai un copil autist si hiperkinetic la pubertate! Va plangeti ca adolescentii dvs fumeaza, ca mint, ca nu mai dau doi bani pe sfaturile voastre, ca sunt rebeli, ca nu mai sunt copilarosi si dragastosi? Dar ce ziceti de un adolescent care face crize de nervi zi de zi, cate te bate de te usuca daca nu-i faci pe plac si are de trei ori mai multa putere decat tine, cand pleci.cu el pe strada esti intr-un stres continuu sa nu-l deranjeze ceva si sa reactioneze violent, cand se autoagreseaza, cand ai geamurile batute on cuie si legate cu sarma pt ca altfel nu poti sa te duci nici pana la wc si sa-l lasi nesupravegheat…etc. Si dupa toate astea, mai puneti la socoteala ca sunt o mama singura , care se trezeste dimineata si se roaga sa treaca ziua mai repede si fara incidente. Acum mai credeti ca aveti probleme cu adolescentii? Mai ganditi-va o data si aduceti-va aminte ca exista persoane care si-ar schimba oricand viata cu a voastra.

    • Petronela spune:

      Doamnă, îmi pare rău de suferința dvs. Sunt pe lume multe nenorociri, însă asta nu înseamnă că ceea ce simțim noi, în fiecare zi, e mai puțin important. Cred că am dreptul să scriu despre ce mă doare pe mine, chiar dacă copilul meu nu e autist și hiperkinetic. Multă sănătate vă doresc!

  18. Mona spune:

    Sa imi tina Dumnezeu mintea si inima sa rezist perioadei si apoi..dau uitarii! Cel putin asta zic acum….
    Si manzul meu are doar 3 ani :))

  19. irina spune:

    Stati ca nu s-a terminat! Pentru noi mamele grijile pentru odraslele noastre nu se termina cat traim.
    Sa vezi cum e cand intra pe salariu si vine acasa ca la hotel.

  20. Margo spune:

    „Numai mama sa nu fii” auzeam adesea dar nu intelegeam!!!! Am inteles acum 5 ani cand adolescenţa fiului meu m-a lovit scurt si fara preaviz. Am trait cam aceleasi etape pe care le descrii tu si daca e sa ascultam psihologii chestia asta a lor dureaza cam pana la implinirea varstei de 24-25 ani, deci mai am 5 ani si trece. Pana atunci nu stiu ce vor, te iubesc si te urasc in acelasi timp. Dar vorba Cameliei, e firesc, necesar si sanatos sa se intample toate astea la adolescenţă. Pentru mine nimic din ce am facut in viata asta nu se compara cu „crescutul de oameni”, oricat de mari ar fi realizarile profesionale, spirituale, materiale sau de orice fel. Cuvintele tale au exprimat foarte frumos exact ce simt si ce traiesc toate mamele de adolescenti.

  21. Gabi spune:

    😀
    Am distribuit articolul tau celor doua fete ale mele, tuturor prietenelor si colegelor cu copii dar si celor fara copii si care sunt experte in a da sfaturi .

  22. Radu Mihai spune:

    Multam pt ce ai trezit pe aici cu gandul/trairea ta.
    Acum mi ar placea sa fiu la T. , cu o carte mare in fata, gaurita, prin care sa va privesc gangurind (asta i filtrul meu, sper sa nu sune aiurea) la o masa.
    Sau ziar, ca i mai simplu de bormasinizat, cum s-o zice.

  23. Madalina spune:

    Mi s-a facut pielea de gaina la gandul ca incepe aceea perioada si pt. fica mea…. ( cea mare) …si e doar episodul intai….cat adevar in ceea ce spui!!!!

  24. Adela spune:

    Aualeu ce bine ca ai scris articolul asta, credeam ca numai mie mi se intampla… Mai ales ca „zana” mea este adoptata si mai are si figuri de.alea cu: nu esti mama mea, nu ai de ce sa ma comanzi… Iti multumesc!

  25. Mihaela spune:

    Intai am ras in hohote, dupa care m-am oprit plina de mustrari…ca i-am scos peri albi bunicii si i-am dat jos tencuiala de pe pereti de la usile trantite…
    Dupa care m-a luat un fior cand m-am uitat la puia mea de 9 ani care citeste povesti stand …pe mine…toata:-) si care ma stranga in brate cu iubire, de parca vrea sa imi scoata un dumicat intepenit in gat…
    Oare ce i-o putea pielea in cativa ani?

  26. Mihaela spune:

    Si inca ceva: voi trei v-ati potrivit perfect. Tu si ele. 🙂

  27. Roxana spune:

    Pustiu’ meu are 23 luni. Jur ca perioada asta mi se pare ca e preambul la ce va urma peste cativa ani.????
    Mi-a placut tare cum ai nuantat experienta ta, e plina de intelesuri si iubire multa.
    Am sa o salvez sa ma intorc la ea cand va veni vremea de distonocalme.
    Frumoasa mai esti si ai crescut pui de om la fel de frumosi. Si nu ma refer doar la fizic aici. ♥

  28. D.T. spune:

    atingător la suflet. și adevărat. apoi mai atingător la suflet, pentru că este în același timp atingător la suflet și adevărat.

  29. Bianca Badea spune:

    🙂 Maine am festivitatea de absolvire. Vin mami si tati.
    Nu am avut o adolescenta chiar asa nabadaioasa cum ai descris aici, dar o sa am grija ca maine sa-mi amintesc sa le multumesc, sa le spun ca ii iubesc si ca datorita lor am ajuns unde sunt.
    Poate ca era teiubescurilor nu s-a terminat.

  30. Lena spune:

    Buna, Petronela!

    Imi place blogul tau foarte mult, am dat si de articolul in care spuneai ca esti vegetariana. Intrucat arati fenomenal si ma gandesc ca si alimentatia te ajuta sa fii asa, ai putea sa-mi spui, te rog, esti vegetariana sau vegana? Adica mananci lactate, oua sau nimic nimic de origine animala? Daca cer prea mult, ai putea sa-mi spui cam ce alimente mananci, fructe, legume, seminte, pe ce te axezi tu mai mult? Multumesc mult si spor in toate!

    • Petronela spune:

      Mulțumesc, vorba fie-mii, e fotoșop. 🙂
      Nu știu cît are legătură mîncarea, niciodată nu am arătat altfel, cu excepția a doi-trei ani cînd, din cauza medicației anxiolitice, am avut cîteva kilograme în plus. Nu sunt vegană, mănînc lactate, ouă, pește, în ultima jumătate de an, după o anemie feriprivă, mai mănînc, rar, și carne. Sport am făcut mereu, absolut toată viața, sub o formă sau alta și am mîncat echilibrat. Nu am vreo dietă minune, vreun ingredient secret.

    • Lena spune:

      Multumesc pentru raspuns! Tocmai am citit postarea cea noua si am inteles mai bine. Oricum, frumoasa viata ai!

      Iti doresc numai bine si sa fii fericita!

  31. alex spune:

    eu as vrea sincer niste tips and tricks…cum frate sa le faci pe toate bine (sau macar cat de cat)…copii, sot, job, casa, femeia din tine, nitica socializare….vreau o zi de vreo 36 de ore

  32. Simona spune:

    Cum zice o vorba…..’Copii mici, griji mici….copii mari, griji uriase!’. Cat ne tine Dumnezeu pe pamant si indiferent de varsta, a noastra sau a lor, tot copiii nostri vor fi si fiecare suferinta de-a lor o vom trai insutit….ca asta inseamna sa fii parinte….Si cand te gandesti ca si altii au tras-o cu noi, poate mai rau, dar stau saracii parinti in banca lor si nu zic nimic:))).
    Trecand peste toate, superb articol, m-am regasit in fiecare punct si fiecare virgulita.
    Pana la urmatorul articol….multa sanatate, ca in rest toate trec!

  33. […] crescind oameni – acestblogdenervi.ro 947 shares 780 comments 5784 likes 3 tw. trackbacks 10213 tw. followers […]

  34. Marcela spune:

    Ce bine descrii ceea ce mi se intampla in fiecare zi! Si nu avem decat 15 ani! Daca rezist pana la 18 ma declar erou national! Nu de alta dar vine nr. 2 din spate!

  35. Stefania spune:

    Eu am fost adolescenta aia… am citit de 4 ori articolul tau si nu pot sa nu plang stiind ca fix asa s-a simtit mama atata timp (pe mine m-a tinut pana pe la 19 ani toata nebunia)… cat de mult as vrea sa dau acum timpul asta inapoi doar ca sa nu-i fi cauzat atata durere.
    Suntem prietene bune acum si pot spune ca mi-as da toti prietenii din adolescenta pentru ea in momentul asta, ca de, mult mi-a luat sa inteleg ca ea e singurul prieten adevarat. Dar si cu toata prietenia, nu pot sa nu observ faptul ca in fiecare zi parca ii e frica sa nu inceapa iar tot haosul.
    Mi-e greu si mie sa inteleg acum ce a fost in capul meu atata timp…..

    Mamelor de peste tot, sunteti un miracol! Fiti puternice!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *