MENU
1076581

de • 22 iulie 2016 • (de)liriceComentarii (23)

1.18 AM

Lumea e un loc fără sens.

Existența însăși nu are niciun scop. Eu, cel puțin, nu am reușit să-l descopăr. Planeta asta e o măcelărie, un abator nesfîrșit. Te naști, te chinuiești o vreme, apoi mori. Nu înainte de a supraviețui morții cîtorva, nu înainte de te sfîșia neîntrerupt, nu înainte de te lăsa sfîșiat. Mori. Te naști ca să mori. Între timp, muncești mult, iubești puțin, te lupți mult. Cu tine, mai ales. Toate interacțiunile care contează ajung să te doară infinit. Te îndrăgostești, învestești pe altcineva cu putere de salvator, dar nimeni nu te poate salva de tine însuți. Nimeni. Nici măcar sau mai ales tu nu poți face asta.

Vreau să mă sinucid în semn de protest pentru inutilitatea existenței. Pentru inutilitatea lumii ăsteia, pentru lipsa ei profundă de scop.

Nu cunosc nici măcar un om fericit.

Am o fantezie: stau întinsă în cada plină ochi de apă fierbinte. Tăișul lamei se reflectă în luciul apei. Înfig adînc; în încheietura mîinii se deschide floarea roșie a cărnii. Din mine se scurge lent, cald, lichidul care-mi ține în viață mașinăria căreia îi spunem trup. Sunt liniștită și împăcată. Nu mai doare nimic.

Partea bună în tot căcatul ăsta existential e că se termină. Și apoi nu mai știi, nu mai doare. Mai ales nu mai doare. Nu poți fugi de tine, dar poți fugi din tine, călare pe sîngele tău care se prelinge încet, înroșește apa din cadă, înroșește fosta realitate din jurul tău. O purifică.

Și mori. Mori.

Iar moartea are sens. Moartea pune capăt vieții lipsite de înțeles. Ăsta e sensul ei: închide cercul ăsta oribil de durere și neființă. Anulează o eroare întîmplată fără voia ta.

Doar murind reușești să dai înțeles neînțelesului.

Zi-mi un singur om care a înțeles de ce ființează. Zi-mi un singur om a cărui existență a contat cu adevărat. Nu, nu tipii ăia care au inventat chestii care îți fac viața inutilă și mai inutilă și comodă. Cineva care a oferit un răspuns adevărat, care a reușit să salveze cu adevărat ceva esențial. Nu, nu viețile inutile a cîteva milioane de indivizi inutile. Religia, filosofia, literatura – nimic nu a salvat pe nimeni, nimic nu a reușit să dea niciun răspuns. Sumedenie de vorbe goale, fanfaronadă, teorii, promisiuni deșarte, iluzii împachetate seducător. Nimeni nu e reușit să explice de ce ne naștem, nimeni nu a reușit să arate de ce trăim, nimeni nu a reușit să anihileze moartea. Vei spune, poate, că tipul ăla, Iisus, dar asta ar însemna că viața asta este pur și simplu purgatoriul, iar eu nu pot înghiți asta nicidecum.

Mi-e milă și groază de oamenii care fac copii. Nu aș face niciodată copii, vezi tu. Nu mi-am dorit niciodată, pentru mine tic-tac-ul biologic s-a oprit încă de copilă. Cum să aduci, împotriva voinței ei, o ființă în lumea asta de durere și teroare? Să o scuipi în mocirla asta și apoi să te uiți neputincios cum se scufundă sau se minte că stă la suprafață. Cum se îmbolnăvește și moare? Fiindcă chiar nu am cunoscut niciun singur om fericit.

Fantezia de fiecare zi a existenței mele terne este să mă sinucid. Îmi imaginez felurite moduri de a încheia glorios o viață lipsită de glorie. În mintea mea, le-am testat pe toate: m-am aruncat de pe poduri înalte și cariere de piatră și mi-am zdrobit carcasa de asfalturi negre și tari, am înghițit tone de pastile și am căzut în somnul adînc al non-existenței, am luat supradoze și am călătorit cu viteza unei supernove către tărîmul nimicului, mi-am umplut buzunarele cu bolovani și am înaintat în rîuri și mări, pînă cînd apele mi-au înghițit și umplut vidul interior, pentru totdeauna, am înfipt în mine pumnale, mi-am zburat căpățîna cu săbii, am reluat la infinit toate ritualurile de suicid cunoscute și necunoscute lumii ăsteia.

Și totuși, iată-mă aici, în continuare, debitîndu-ți toate inepțiile astea, la ora 1.18 AM. Iar tu citești fiecare rînd, din departele tău, și găsești seducătoare mizantropia și scîrba mea existențială. Îți par o ființă complexă, mistuită de dorință de cunoaștere și înțelegere. O ființă superioară întrucîtva. Și crezi că m-ai putea salva cu cîteva coituri, cîteva mîngîieri, puțină iubire incipientă care se va transforma apoi în silă și indiferență. Iar eu îți scriu toate astea tocmai fiindcă știu ce efect pot avea asupra ta și pentru că vreau să fiu salvată, deși lucidă mi-e clar, atît de clar, că nu pot fi salvată. Sunt dispusă să te las să încerci. Ba nu, mint. Am nevoie să te las să încerci. Îți cer disperat să încerci să mă salvezi. Știu că nu vei reuși, dar măcar cît te vei strădui, voi fi o vreme anesteziată. Te implor, vino și salvează-mă.

Vei descoperi o ființă îngrozitoare, dar asta nu va fi din prima, nu. Vor fi cîteva zile frumoase. Vom crede împreună că nu avem cum să nu reușim. Vom ignora bagajele îngrozitoare pe care le cărăm în spate, ne vom minți, vom fi orbi. Și-apoi, încet, se va lumina între noi, dar cu întuneric. Întunericul ființelor noastre va revărsa din preaplin. Eu te voi minți și sabota, tu mă vei abuza, ne vom trezi nefericiți și înlănțuiți, departe de noi înșine și unul de altul. Îți vei aduce aminte cum te-ai lăsat sedus de nefericirea mea cînd ea va atîrna ca o piatră de moară de gîtul tău și mă vei urî. Eu îmi voi dori din nou, în fiecare clipă, să dispar. Tu mă vei urî și mai mult.

Dar, pînă atunci, haide și salvează-mă o vreme.

(fragment)

23 răspunsuri la postarea 1.18 AM

  1. Dana spune:

    noroc cu ultimul cuvant! ala dintre paranteze. m-ai speriat, fetito!

  2. zamfir spune:

    E doar un text literar ? Ufff , am rasuflat usurata ! M ai speriat rau !

  3. Anca spune:

    Petronela mea dragă, ți-am mai scris odată când te ocăram că faci mișto de nonvalorile țării noastre promovându-le astfel. Atunci n-ai publicat.Eram și atunci supărată, mă hrăneam în schimb din indignare și mai băusem și vreo două beri. Ma scuz ție. Acum însă tot supărată pe viață sunt dar într-un alt fel. Am reînceput să te citesc începând cu începutul. Sau de la ultima pagină la prima. Când am văzut în feed ca scrii iar despre sinucis am simțit nevoia acută să – ți spun ca unei prietene foarte vechi și foarte bune „Mai du-te fa și te cacă! ” Atât.

    • Petronela spune:

      îți public comentariul, fiindcă e al tău și despre tine vorbește.
      în rest, eu scriu despre ce vrea mușchiul meu liric și nu permit absolut nimănui să intervină în asta. numai bine.

  4. G3ordan spune:

    Nu stiu ce pot salva „cateva coituri”, dar stiu ca e o expresie originala ( http://www.google.ro/search?q=%22cateva+coituri%22 ), 😀 . Asta unul din micile motive pentru care nu ma plictisesc sa citesc acest blog.

    • Petronela spune:

      Păi mno, nu copiez de nicăieri.

    • Marakesh spune:

      pe bune nu copieze? ca faza cu cada si apa calda sunt din Adam si Eva…just saying…iar sinuciderea, chiar nu e originala at all….

    • Petronela spune:

      Niciun subiect nu mai e original de niște secole. Dar absolut niciunul. Reluăm, cu mijloacele pe care ni le pune la dispoziție epoca, aceleași teme la nesfârșit. Asta e, suntem de căcat.

  5. A. spune:

    Felicitari pentru text. Intotdeauna mi s-a parut ca a blogului clientela (ce se manifesta prin comentarii) adesea nu se potriveste cu motivele regasite in texte. Bineinteles, vorbesc despre intelegerea mea a textelor, care e la randul ei subiectiva. Dar e posibil, colatateral vorbind, ca astfel de texte sa permita o indepartare de o anumita imagine, tema ce ai abordat-o sub o alta forma si in penultimul post. Sunt convinsa ca acest text nu a fost motivat astfel, dar ridica intrebari interesante referitoare la interactia cititorilor cu autorul, in special prin intermediul blogului si conditionarea intr-un fel a evolutiei acestuia in procesul creatiei.

  6. crocodile spune:

    Oare numai eu m-am prins (pe la jumatea textului, recunosc) ca e „doar” un text literar? Atata numai ca eu una nu sunt de acord cu folosire lui „doar” in acest context. Nu de alta, dar un adevarat text literar are puterea de a vorbi sincer chiar cand minte, de a taia in carne vie chiar cand inventeaza, de a ajunge in miezul adevarului chiar cand fabuleaza despre lucruri care nu s-au intamplat si care nu se vor intampla niciodata… si da, cuvintele tale au puterea asta, ceea ce le face nu „doar” literatura, ci „chiar” literatura.

  7. nina stoian spune:

    Ne nastem fara a fi intrebati in prealabil, in primii ani ne bucuram inconstient si ne uimim, apoi ne izbim cu intrebarile de ziduri si ne intristam, cautam in moduri gresite si ratacim, ne prindem de un fir, ne incredem in nevazut de cand ni se limpezeste privirea, traim o singura viata in n modalitati cu totul diferite si una dintre consecintele ei este ca murim. Unul singur s-a nascut „ca sa moara” noi doar o patim.

    • Demi spune:

      Cat de fericiti trebuie sa fie oamenii ăstia care s-au speriat de textul tau.

  8. Camelia spune:

    „Salveaza-ma o vreme” – exact ce facem noi in viata apucandu-ne de diverse lucruri, ne dam sens un pic, ne salvam oleaca. Ne putem demonstra ca asta facem luand opusul mortalitatii: imaginandu-ne cum am fi/face daca am deveni nemuritori. Dar nu nemuritori asa, pana la urmatorul accident sau boala, ci nemuritori ca zeii, cu imposibilitatea mortii.

    Oare am mai incerca sa contribuim cu ceva in lume, stiind ca totul va fi distrus sub ochii nostri cateva sute de ani in viitor, oare am mai cauta prieteni si parteneri, stiind ca vor muri, am mai arata compasiune, am mai simti bucurie, ne-am mai supara… stiind ca viitorul e suficient de lung – infinit – asfel incat aceleasi experiente sunt garantate la un moment dat?

    Un profesor de filozofie de la noi din universitate, Adam Buben, ca a lui e intrebarea asta, scrie acum o lucrare incercand sa arate ca da. Am continua sa ne comportam, cu mici exceptii, la fel cum ne comportam ca muritori. Pentru ca nu aducem o contributie in lume, ne facem prieteni si ne permitem sa traim reactiile la tot ce ni se intampla PENTRU CA viata are o finalitate… ci pentru ca toate aceste dau sens unei portiuni a timpului nostru si asta e de ajuns. In imortalitate, zice Adam, ne-am ‘umple’ timpul cu sens la fel cum o facem si acum. Ne-am salva de non-sens, vreme dupa vreme.

    Viata cu moarte la sfarsit nu trebuie sa aiba sens ca sa fie plina de sens, pentru ca viata fara moarte la sfarsit ar fi la fel.

  9. Camelia spune:

    PS: Si daca nu v-ati plictisit de moarte ca subiect academic, iata un text explicand in detaliu de ce murim din punct de vedere al biologiei evolutioniste – https://www.quora.com/Given-5-000-years-and-plenty-of-resources-do-you-think-science-will-be-able-to-grant-humans-immortality/answer/Maria-Camelia-Vasilov?__sncid__=38725904&__filter__&__nsrc__=2

  10. liviuta spune:

    E cam ce zicea (un pic mai deştept, dar la fel de greşit) Kirilov.
    Taman absurdul proclamat ar trebui să îți dea de gândit. Nu e exclus să te trezeşti după sinucidere că doare (şi mai rău) după moarte.

  11. Vio spune:

    Poate pentru oamenii ajunsi la acest nivel de coplesire emotionala este de ajutor conceptia budista, nu neaparat practicata ca o religie, ci mai mult ca o filosofie de viata (Viata este suferinta si exista o cale de iesire, Acceptarea impermanentei vietii, Cauza suferintei este atasamentul nostru fata de ceea ce mintea noastra considera bun si aversiunea fata de ceea ce mintea noastra considera rau, Tu nu esti gandurile tale). Si practicarea auto-compasiunii. Sper sa ajute!

  12. Rox spune:

    Si ce e mai frumoasa dragostea implinita sau vrajeala de dinainte? Ne lasam vrajiti de viata stim probabil ce vrem dar ne jucam cu ea si ea cu noi si asa mergem mai departe, fara abureala asta da e trist insa de ce sa alegi sa te gandesti la asta??? Nu poti sa vrajesti in continuare? Gaseste toate posibilitatile… Sunt inepizabile…

  13. cara spune:

    Tare frumos mai scrii ! Mi se pare originala ideea asta ca moartea da inteles unei vieti de neinteles, nu m-am gandit vreodata asa. Intr-adevar, poate pune capat unei existente de neinteles, plina de suferinta. Cred ca toti oamenii sufera azi in sinea lor, doar ca isi gasesc preocupari ce pot masca o vreme realitatea innabusita adanc in ei.

  14. D.T. spune:

    Pot să-ți spun de ce trăim, dar e prea prozaic și aici nu e locul. Ca să fiu enigmatic, spun decât atât: tic-tac. Și mai există vectorul. Vectorul ăsta ne dă mari bătăi de cap, ăstora care avem cap. Dacă vorbim de fericire, aceasta e conceptul cel mai iluzoriu și mai mincinos inventat de omenire (nu zic de om, atenție). Restul e literatură.

  15. Roxana spune:

    Esti fabuloasa, mi-a placut mult!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *