MENU

de • 9 ianuarie 2014 • alive, bucăți de mineComentarii (51)

în care vorbesc despre moarte

 

Mie nu îmi e frică de moarte. De moartea mea. Am stat cu ea în cîrcă, ne ştim intim una pe cealaltă. Cît am stat îngropată sub avalanşă, m-am împăcat cu ea. Mi se făcuse linişte de tot, mă încleştasem strîns de ea. Era caldă şi liniştită. Deci aşa e cînd mori, m-am gîndit, îmblânzită. Deci aşa e cînd mori. E călduţ şi foarte linişte. Nu ai nicio tresărire, nicio spaimă. Nu se derulează nimic, nu porneşti prin niciun tunel, nu te orbeşte nicio lumină nepămîntească. Eşti împăcată.

Primul meu contact mai serios cu moartea a fost cînd a murit tata-mare. Nu eram foarte mică, mai muriseră nişte babe şi nişte moşi, unchi şi mătuşe, de prin sat. Mă fascina paloarea ceruită a chipului morţilor pe care îi văzusem. Mi-era vag teamă, copiii de pe stradă povesteau că, noaptea, morţii se tranformă în strigoi, eu nu îi prea credeam dar tot mă încerca o frică. O teamă care izvora din neînţelegere, mai mult, decît din orice altceva. După aia a murit tata-mare şi m-am prins că moartea celorlalţi e atunci când nu îi mai vezi niciodată.

Apoi a murit el. A fost aşa, ca o lovitură în moalele capului. Cînd m-am dezmeticit, trecuseră doi ani. Doi ani în care m-am jucat puţin prin purgatoriu doar ca să nu ajung direct în iad, dar tot acolo am sfîrşit. Mi-am rîs de el că nu era îndeajuns de fierbinte să îmi mistuie suferinţa, am ieşit şi m-am apucat să reînvăţ să trăiesc. Mai întîi nu am înţeles. De ce mie. Nu păţisem deja destule, mai multe decît poate un om normal să ducă, deşi încă nu aveam 22 de ani? De ce mie? Cu ce naiba greşisem să mă trezesc văduvă înainte să apuc să mă mărit, măcar? Peste 3 săptămîni i-aş fi fost mireasă. Cheală şi cu picioarele goale prin iarbă, în iie de borangic. Singurul bărbat iubit. Alergam cu bicicleta, de două ori pe zi cîte 14 kilometri, la mormîntul lui să zac pe lespezile de ciment. Acolo îl mai simţeam, doar. Acasă, din pătuţul cu Albăcazăpada mă priveau ochii rotunzi ai copilului nostru care nu înţelegea năpasta căzută pe capul chel şi transfigurat al mume-sii. Noaptea visam că nu murise, că îşi înscenase moartea ca să fugă, aşa cum fugise de atîtea ori cînd era viu. Dimineaţa mă trezeam cu o greutate cumplită în piept, ca o gheară care mă suguşa şi nu puteam respira bine. Doi ani nu am putut respira bine. 730 de zile. Ceas de ceas. Nici măcar în somn.

21 ani 2

Mai întîi m-am temut că o să îl uit. Trăsăturile lui începeau să se şteargă şi mi se părea de neînchipuit să nu mi-l mai pot aduce aminte fără sforţare. Simţeam că, uitîndu-l, îl mai ucid o dată. I-am purtat hainele, după ce le-am vopsit pe toate în negru. Doi ani nu am purtat decît negru. Am purtat atît de mult negru încît acum aproape că nu îl mai (su)port. Mi-am tapetat camera cu fotografii cu el. Mi-am imaginat de sute de ori că nu o să mai fiu a nimănui, că voi rămîne a lui. Ani mai tîrziu, am găsit în Femeia care aştepta a lui Makine varianta livrescă a celei care aş fi vrut atunci să fiu. Doar că ea aştepta un bărbat pe care îl credea şi simţea viu. M-am înfierat cu tatuajul lui pe omoplat, aşa cum se marchează vitele. Dar mai ales, m-am cufundat ca într-o mlaştină, în întrebări şi angoase, dintr-o nevoie copleşitoare şi viscerală de a înţelege.

Cînd te loveşte moartea în plexul solar pe nepregătite, aşa cum păţisem eu, axul fiinţei tale se răsuceşte iar credinţele şi  întreg sistemul tău de valori, construit cu migală, se prăbuşesc. M-am trezit goală şi pe jumătate nebună, fără nimic în care să pot crede în afara maternităţii mele. Pe Dumnezeu l-am mai răstignit o dată. Cum moartea îşi închisese pleoapa neagră peste viaţa mea, m-am îndreptat spre ea cu toată puterea. Am vrut să o cercetez, să o înţeleg, să mi-o asum, ca să pot trăi mai departe. Am căutat oameni care muriseră clinic, să stau de vorbă cu ei, să îmi explice. Am citit tomuri întregi despre nefiinţă, reîncarnare, felurite raiuri sau infernuri, treceri şi plecări. Într-un final, mi-am spus că  tot ce facem aici e degeaba, cîtă vreme uităm că murim şi nu ne pregătim pentru asta. Că viaţa nu e altceva decît moarte, iar noi ne prefacem că nu e. Am înţeles usturător, pe carne jupuită şi sîngerîndă, că aia cu ne naştem ca să murim e pe bune. Că oricît citim, bem, mîncăm,ne iubim, dansăm sau cîntăm, oricine am fi, oricît am fi avut, moartea vine deodată şi că nu va conta decît cît de pregătiţi suntem atunci pentru ea. Că trecem şi nu lăsăm nimic, doar şanţuri în oamenii cărora le pasă, care se sting şi ei şi apoi chiar nu mai rămîne nimic. Nimic. Nicio urmă. Că viaţa ar trebui să fie mult peste toate astea, că nu eşti nimic dacă te tîrăşti ca un vierme gras prin ea, preocupat de un bine nătîng şi gregar şi că şansele să nu ajungi unul sunt infime. Că pînă şi să îţi accepţi mediocritatea şi neputinţa e mare şmecherie. Că nu mor doar ăia care prin ceea ce fac lasă urme palpabile în semeni şi lume, iar tu nu eşti unul din ei. Că tu te zbaţi mărunt, să ai ce mînca, ce bea, unde pune capul, o geantă mai frumoasă, un telefon mai scump, o vacanţă mai însorită, o culoare şi o tunsură de păr mai cool. Un gîndac care nu vede decît vîrful bocancului şi care trăieşte cu vîrful ăla reper, fără să îşi pună măcar problema că ăla nu e bocancul întreg.

24

Nu am sfîrşit tanatofobă. Mie nu îmi e frică de moartea mea. Mi-am dorit-o, şi nu o singură dată. Ştiu că sunt gîndacul şi că bocancul e mai mult decît văd eu, de aici, de jos.

Moartea lui mi-a vîrît însă adînc în creieri o fobie de care încă încerc să mă vindec. O spaimă paralizantă, pe care nu am putut-o nici măcar verbaliza vreme îndelungată. De moartea copiilor mei. Ani întregi m-am trezit noaptea să îi ascult cum şi dacă respiră. Fiecare drum cu maşina cu altcineva decît mine îmi bloca mintea şi mă arunca în braţele nebuniei, fără exagerare. Cum el murise în maşină, maşinile deveniseră firesc vehicule ale sfîrşitului. Uneori stăteam cu ele în telefon pînă ajungeau la destinaţie – la ai mei, de exemplu. Abia cînd îmi spuneau: mama, am ajuns, reîncepeam să respir. Uşor, am început să mă controlez, însă niciodată complet. Nici jobul nu m-a ajutat: am întîlnit şi mai multă moarte, am luat-o şi pe aia cu mine în pat, mi-a amplificat şi mai tare groaza că oricînd, orice li se poate întîmpla şi eu nu pot fi acolo să le salvez. Eram obsedată de control, tocmai pentru că intuiam că nu pot controla nimic. Nu am fost o mamă bună. Mi-a fost prea teamă pentru copiii mei. Nu i-am vîrît, precum Clementine a lui Vian, sub un clopot de sticlă, dar mi-a fost prea grijă de ei. A trebuit să ştiu mereu unde sunt, cu cine, cînd pleacă, cînd ajung. I-am sunat prea des, le-am pretins  prea multe. M-au poreclit mama urs. Overprotective. Mulţumesc  Domnului că am înţeles, că m-am dus să mă tratez, am citit şi am făcut exerciţii cu mine ca să le dau libertatea pe care oricum şi-ar fi luat-o şi şi-au luat-o. A trebuit să trag înfiorător de mine să ajung să înţeleg că, dacă e să se întîmple ceva, eu nu am ce face. Că nu pot fi tot timpul lîngă ele, ca să le ţin umbrela protectoare şi că nici nu e normal să fiu tot timpul lîngă ele. Că eu trebuie să le dau instrumentele cu care să se descurce în lipsa mea. Cel mai des îmi place să cred că am reuşit, sau poate că s-au descurcat singure, că sunt mai deştepte ca mine. Fiecare spaimă am dus-o pînă la capăt, aşa cum m-a învăţat terapeuta mea. De cîte ori mă săgeată rece pe şira spinării cîte un gînd, atunci cînd pentru cîteva  minute una din ele nu răspunde la telefon, îmi duc spaima pînă la capăt. O mamă cu o minte trudită, plină de spaime şi chirciri interioare, o mamă care se teme continuu că puii sunt în pericol, o mamă urs – nu e o mamă bună . Acum ştiu asta, îmi dă mîna să ştiu, cînd şi eu am devenit o mamă relaxată. Încă mă paralizează gîndul că li s-ar putea întîmpla ceva, însă nu mai trăiesc cu teama asta rotindu-se încetişor în spatele minţii mele clipă de clipă. Am învăţat că nimic nu e întîmplător şi fiecare copil îşi aparţine sieşi, rolul meu e să le arăt drumul şi să fiu acolo, orice ar fi. Mă rog doar ca moartea mea să vină prima şi ăsta nu e un gînd morbid, şi nici tot discursul ăsta nu e morbid, e doar firesc, aşa cum e moartea. Numai noi am învăţat să o excludem, eludăm moartea de parcă aşa am anula-o, dar nu o anulăm, ea tot vine, iar atunci cînd vine ne destabilizează definitiv. Moartea e firească şi ştiu sigur, că am fost acolo, că nu e sfîrşit, aşa cum credem noi, gîndaci profani cu privirea ţintită în vîrful bocancului. Nu trebuie să ne gîndim la ea continuu, dar nici să o ignorăm complet. Demult, oamenii erau obişnuiţi cu moartea. Nu îi mira şi nici nu îi dărîma. Noi am eliminat prezenţa normală a morţii din viaţa noastră. Ne îndemnăm să nu vorbim desprea ea, refuzăm şi amînăm să luăm act de ea – o psihoză de masă. Şi totuşi, murim cu toţii. Şi eu, şi tu, şi copiii, şi părinţii noştri. Cîinii şi pisicile noastre. Prietenii noştri. Soţii şi soţiile. Şi asta e trist, pentru noi, gîndacii, cei care rămînem. Pentru cei care se duc, nu ştim cum e.

Nu îmi e frică de moarte. Ştiu că într-o zi va suna telefonul că s-a dus mama-mare, care are aproape 90 de ani acum. Că se va duce tata, care deja, jumătate paralizat e jumătate mort. Că într-o zi va pleca şi mama. Apoi sper să urmez, firesc, eu. Dar dacă nu va fi aşa, ci altfel, ştiu de pe acum că nimic nu e întîmplător şi prin asta trebuie să trec. Nu o să mă mai întreb cu disperare: de ce mie? Sunt lecţiile mele, crucile mele de dus. Mă ştiu cu moartea bine, iar proximitatea ei m-a făcut doar excepţional de vie. 

(acest text face parte din volumul „alive”, editura Herg Benet)

51 răspunsuri la postarea în care vorbesc despre moarte

  1. ILUZIA spune:

    Eu cred ca esti o mama exceptionala. Si mai cred ca ele stiu asta. Si mai sunt sigura ca atunci cand vor fi mari vor dori sa fie ca tine. Si eu mi-as dori. La 22 de ani nici nu stiam sa-mi spal chilotii singura iar sa fiu o mama responsabila am invatat de-abea la 32 cand fiul meu avea deja 4 ani. Eu cred ca esti o mama-erou!
    Si o gluma pe final ca prea se potriveste; <> (nu stiu cui apartine fraza dar e bestiala)

    • petronela spune:

      Îţi mulţumesc, nu sunt deloc o mamă erou. O spun cu toată convingerea. Sunt un om care a făcut ce trebuia să facă şi de multe ori mai puţin decît atît…

  2. Mo Yan spune:

    Petra,Petro,Petronela, cam multă tortura. „Trupul meu răbdase cazne îngrozitoare, dar eu nu ma căiam cu nici un chip, castigandu- mi astfel renumele de bărbat neinduplecat”. Asa si tu, barbata tare, nu te mai arunca in cazanul cu ulei clocotit. E multă tristete in sternul tau in ultimele zile. Si transmiți si sternotomatilor.

    • petronela spune:

      Nu sunt tristă. Nu mai mult decît am învăţat să nu mai fiu. Nu vreau să întristez pe nimeni, eu mă scriu pe mine, iar eu asta nu sunt, nu alta.

  3. nico spune:

    Alive and wonderful.
    Inside and outside.

    asta e mesajul complet

  4. Carmen spune:

    Draga mea, esti extraordinara!!! Mi-am zis-o ori de cate ori te-am citit, dar acum chiar am vrut sa ti-o spun. Ma bucur din suflet ca am dat de tine. Iti doresc numai bine!

  5. Paciu spune:

    Drace….asta-i prea mult pentru o lectura de dimineata…aproape am scapat cana de cafea din mana din cauza concentrarii campului vizual pe scriitura ta si relaxarea apendicilor…
    In mod sigur ies la o tigara dupa asemenea ganduri.
    Afara insa a iesit soarele dupa o perioada indelungata de ploi si inundatii. Norii pleaca grabiti, lasand dupa ei o dara de cer de un albastru salbatic. Aerul cald inmoaie oasele ingropate iar lespezile nu mai sunt asa reci.
    Dincolo de plafonul de nori negri se gaseste cerul albastru 

  6. LILA spune:

    Draga mea Petonela unde m-ai dus , ? departe in salbaticia mortii .m-ai facut sa pling./credeam ca mai nefericita femeie ca mine nu-i ALTA./eu sunt sufleteste alaturi de tine ..

    • petronela spune:

      Toţi credem că necazul nostru e cel mai mare. Nu e aşa. Eu sunt bine, am tot spus-o şi o repet, sunt cel mai bine din viaţa mea, dar până să fie bine mai întîi a fost rău.

  7. Eu spune:

    T e inteleg foarte bine,si tu stii asta.Si eu ma culcam si ma trezeam cu aceeasi greutate in piept ,7 ani de zile,stiu cum e.Am camera plina cu poze si acum.Ma culc il vad,ma trezesc e langa mine.Am aceeasi teama de a-mi lasa copila cu altcineva in masina. Te pup.

  8. Cecilia spune:

    Vorbesti de inexistenta unui tunel… Am facut dispnee respiratorie in somn pe vremuri – noroc cu sora-mea care mi-a auzit agonia si m-a zguduit tare si asa probabil nu am ajuns la destinatie. Imi aduc foarte bine aminte de tunel, de 2 ori am intrat in el de fiecare data cand era sa mor. Peste ani de zile am aflat care e treaba cu tunelul si luminita din capat, atunci nu stiam nimic, era pe vremea lui Ceausescu si nu se gaseau informatii despre genul acesta de experiente. De atunci nu imi mai e frica de moarte, dar ma tem de singuratate, sa nu moara ceilalti si sa raman singura pe pamantul asta, unde putini sunt prieteni buni, majoritatea doar „socializeaza” Da, ma tem de aceasta socializare moderna, superficiala si rece, nu de moarte. Moartea e placuta, tunelul, viteza, senzatia de bine, de caldura relaxanta…

    • petronela spune:

      înseamnă că eu nu am ajuns aşa departe… am vorbit cu oameni care au păţit cum spui, alţii care au avut experienţe extracorporale… niciunde nu am găsit decît frumos.

  9. Sergiu spune:

    brrrr……”Alergam cu bicicleta, de două ori pe zi cîte 14 kilometri, la mormîntul lui să zac pe lespezile de ciment.” aici fiorii m-au cuprins! De unde atata curaj sa retraiesti starile si sentimentele de atunci?! Nu neg moartea dar nici nu o tin in suflet si in minte…..
    Felicitari pentru ….sunt si raman cititor fidel 🙂

  10. petronela spune:

    Multumesc. Nu ştiu dacă e curaj, dar mie îmi place curăţenia. Nu ascund sub preş nimic, nici sub ăla al subconştientului măcar.

  11. amelia spune:

    Mie mi-era dor sa te citesc. Ma concentrez pe cum, nu neaparat pe ce scrii. Si-mi place. Mult.

  12. Marilena spune:

    Referitor la ceea ce ai scris vis a vis de copii…Traiesc aceasta poveste cuvant cu cuvant de 15 ani! Cand fetita mea a plecat cu masina in afara orasului pentru prima oara fara mine am crezut ca o sa mor. Dadusem drumul la televizor , erau stirile, se vorbea de un accident si nu stiu ce mi-a venit sa ma gandesc daca cumva era vorba de …??! Instantaneu mi s-a facut rau!Nu mi-am mai revenit decat dupa cateva sedinte bune de psihoterapie care insa nu m-a ajutat pe termen lung.N-am devenit niciodata o mama relaxata desi lupta cu mine a fost continua. Imi spuneam mereu ca nu sunt eu Dumnezeu ca sa am puterea de a o apara de toate relele pamantului si ca atunci cand copilul meu iese pe usa singurul lucru pe care il pot face e sa ma rog la Dumnezeu sa aiba grija de ea.Dar n-am reusit sa depasesc niciodata starea aceasta de “mamă cu mintea trudită, plină de spaime şi chirciri interioare”…Da-mi te rog niste titluri de carti care m-ar putea lumina si pe mine…

  13. calina spune:

    Frica de moarte, e evident, ca nu te mai domina. Pentru ca ai putut sa scrii despre asta. Toul pentru ca esti puternica. Eu nu mi-s. Pentru mine e subiect tabu. Nu-ti povestesc evenimentul „greu” din viata mea, care a lasat urme serioase. Si care nu trec. Ipohondria e cea mai grea. Nu e frica de boala de fapt, ci de moarte. Spaima mea cumplita este sa nu mor si ai mei sa nu-si mai revina. Nu stiu daca intelegi asta. I-am vazut pe ai mei suferind o data, greu, si nu as mai putea sa le fac asta. Pentru asta sufar de niste scenarii si, ce n-am facut pana acum, voi apela la un psiholog. M-am tot gandit ca ma pot ajuta singura. Ca psihologul nu e decat un instrument ca sa ajung tot la mine si ca as putea sa incerc in continuare singura. Dar… nu merge.
    Multumesc ca mi-ai oferit ocazia sa „descarc” cate ceva si, mai ales, pentru lectura cursiva si clara, care ajunge usor la suflet. Cu drag…

  14. Bogdan Fottescu spune:

    Moartea e tributul pe care toti trebuie sa-l platim pentru darul vietii.
    Asadar, „memento mori”! Dar, daca „memento mori”, atunici : „Carpe Diem”!
    Singurul aspect asupra caruia nu m-am inteles cu nevasta-mea la inceput, a fost copiii…ea voia 2, eu, niciunul! Tocmai pt. ca nu pot avea garantia ca, daca-mi fac treaba ca parinte, copilul meu va fi bine si ca nu va muri inaintea mea. Pana la urma, dupa abile negocieri, am decis sa avem un copil; el avea sa se nasca peste 3 ani…timp in care aveam sa ne lamurim daca drumul nostru va fi lung, sau doar ni s-a parut ca va fi, sa fie in anul Mistretului, care se intelege bine si cu Oaia de foc(sotia) si cu Tigrul de Apa(je), apoi sa fie ori Scorpion, ori Sagetator…a fost sa fie Sagetator…in anul Mistretului…conform planificarii. Pana acum, multumesc lui Dumnezeu, are o bafta uluitoare!
    Ba chiar ne-a salvat noua viata pe cand avea doar 1 an juma…m-a trezit cand intoxicat cu ciuperci, aveam sa intru-n coma peste 40 de minute…dar pana atunci am reusit sa chem ambulanta si sa-i telefonez soacra-mii si sa-i adresez singura rugaminte in cei peste 20 de ani de cand i-am luat-o pe fii-sa: sa vina sa ia copilul la ea ca noi(mama, sotia si cu mine) mergem la spital, ca suntem ciulama…

  15. Bogdan Fottescu spune:

    🙂 Mai, nu stiu, incerc senzatii noi…citindu-te, imi induci stari, sentimente foarte puternice care ma rascolesc, ma incita si provoaca… acum mi-a incoltit in mintea-mi astfel stimulata, ideia de a-mi impartasi in scris, dupa modelul tau, crampeie din viata mea, unele dintre ele circula si azi ca legende urbane…dar asta ar presupune ca in afara de subiecte si de stapanirea acceptabila a gramaticii si a ortografiei si un condei cu oaresce har…eee..aici nu-s ce sa zic…am mari indoieli…

  16. Zoli spune:

    Fiecare frază de a ta mă atinge în puncte sensibile.
    Am impresia ca ne-am cunoscut într-o altă viața. Parcă l-ași citi pe Cioran care după reîncarnare într-o fire cvasihedonistă s-ar fi apucat sa-si rescrie operele dintr-un alt unghi de vedere, purtând amprenta generației anilor 70, dar la fel de profund, cu bisturiul în mână în loc de pană.
    Am găsit în blogul tău o colecție de mărgele adevărate printre mărgelele de sticlă și plastic de pe web-ul românesc.
    Să ai puterea de a rămâne tînără-n suflet și trup.

  17. marilena spune:

    pur si simplu…te iubesc!

  18. Roxi spune:

    Am inceput sa te citesc de ceva vreme si imi place mult cum scri. De obicei eu citesc mult dar foarte rar comentez pe baza la ce am citit. De data asta indraznesc sa si comentez pentru ca m-a impresionat mult ce ai scris. Din 2010, de cand am ramas orfana de mama, am inceput sa privesc altfel moartea. Nici mie nu imi e frica de cum am sa mor sau de moartea mea ci imi este frica ca cei dragi vor muri inaintea mea. Cand a murit mama, mi-am spus ca eu nu as mai trece inca o data prin ce am trecut, prefer sa mor inaintea tuturor celor dragi decat sa sufar din pricina mortii lor. Mama a murit tot in accident de masina, cand se intorcea de la servici cu alti 3 colegi de munca. Din 4, doar unul a supravietuit. Nu mama. Aveam 21 ani, eram inca in facultate, locuiam acasa la parinti, aveam o relatie foarte buna cu ei, nu am stiut ce sunt alea probleme si necazuri. Asta pana in ziua accidentului. Eram in autobuz, in drum spre casa cand ne-am oprit in coloana. Atunci m-a sunat sora mea si mi-a dat groaznica veste. Eu eram singura, prinsa in trafic, in coloana de masini cauzata de accidentul care i-a luat viata mamei. Sfarsitul anului 2010 si intreg anul 2011 au fost ciudati … nu pot spune ca am trait, am fost doar vie. Imi amintesc perfect, cu lux de amanunte seara accidentului si inmormantarea, dar nu imi amintesc multe detalii din anul de dupa moartea mamei. Nu am scris despre asta si nici nu am fost la consiliere psihologica desi ar fi trebuit, dar am fost prinsa in prea multe griji: terminatul facultatii, grijile de acasa (sora mea fiind maritata si „la casa ei” am ramas eu cu tata in apartament si cu toate grijile pe care mama le ducea fara sa se planga). Am ramas si cu multe intrebari fara raspuns, printre care „de ce mie? de ce acum?”, cu multe vise care de multe ori ma impiedicau sa ma ridic din pat dimineata. Imi doream sa dorm cativa ani si sa ma trezesc apoi, cand va fi mai bine. Acum traiesc cu frica sa nu pierd pe cineva drag, i-am spus sotului ca daca el o sa pateasca ceva, vor fi 2 morti: eu si el. Imi fac griji pentru tata, chiar daca el nu are masina nici macar carnet, pentru sora mea, pentru toti cunoscutii. Inca nu am copii, dar probabil o sa imi fac griji pentru ei asa cum mama isi facea griji pentru mine. Toti care pierd pe cineva drag mult prea devreme stiu ca necazul lor e cel mai mare. Asa si e, suferinta fiecaruia nu are comparatie. Te pup si te citesc cu drag!

  19. Monica spune:

    Iti doresc ca de acum, intalnirile tale cu moartea sa se intample pe un drum firesc…intr-o ordine fireasca…bunici,parinti,apoi tu…moartea sa nu mai apara ”pe sarite”in viata ta…Pentru mine,acum, asta a devenit cel mai frumos gand pe care il poti adresa cuiva…
    Acum un an si sapte luni a murit copilul meu…am murit si eu..in data de 3 septembrie 2012,pentru mine, lumea s-a sfarsit….A murit intr-un accident de masina,la 21 de ani,pe marginea unui drum,masina lovindu-se de trei pomi,a murit pe locul din dreapta spate,cu centura pusa….da,exact,cu centura pusa pe locul din dreapta spate…Daca as avea puterea psihica necesara,as face un studiu,de curiozitate,sa vad cate persoane isi pun centura pe locurile din spate…pe citi am intrebat pana acum,nimeni….si stiu,nu ar ajuta nimanui,doar durerii mele…
    Iti amintesti gheara din piept,faptul ca nu puteai respira niciodata cum trebuie,lumea de ceata in care erai,faptul ca niciodata nu erai”prezenta”,si toate celelalte,de care ai scapat acum,nu de tot,dar nu le mai simti atat de atroce..???Inmulteste-le pe toate cu infinit,pentru ca infinita e si dragostea pentru copiii nostri….Eu de atunci traiesc carand in spate un elefant,il simt cum ma apasa pe ceafa in timpul zilei,cum se aseaza pe pieptul meu cand dorm,cum imi umple orice spatiu in care ma aflu, dandu-mi voie doar sa ma invart in jurul meu…Ma regasesc in durerea ta,in deznadejdea ta,pana si in ”infierarea”ta(eu mi-am tatuat numele lui pe ceafa)…te respect,te iubesc pentru ceea ce scrii….curios cum durerea are un limbaj atat de comun pentru cei ce o cunosc…Si eu merg cu moartea de mana,nu mai mi-e frica de ea,pentru mine ea nu mai inseamna nimic…si iti spun din experienta ca frica ta pentru fetele tale era indreptatita,subconstientul tau stia ca moartea nu ti-a aratat tot ce poate,si iti doresc din tot sufletul sa nu-i cunosti niciodata fata asta,iti doresc din tot sufletul ca moartea sa vina cu pasi normali in viata ta.E ceva ce nu-i poti dori unui om care nu stie ce putere are moartea,dar stiu ca tu intelegi acum adevaratul sens al cuvintelor…Iarta-ma pentru indrazneala de a-ti scrie,iarta-ma daca nu am reusit sa ma fac inteleasa,pentru ca, cateodata nici eu nu imi mai inteleg gandurile…

    • Petronela spune:

      îmi pare foarte rău pt copilul tău. nu e la fel cu ce am păţit eu. pot doar să îmi imaginez sau aduc aminte cum a fost cînd a încercat cea mare să se sinucidă. din fericire, a fost doar un strigăt… te îmbrăţişez cald. nu o să treacă, dar o să poţi respira mai bine… eu cred că toţi venim cu scop pe lume. al lui a fost atît. crucea ta, să supravieţuieşti lui. îţi doresc pace, atîta cîtă poţi găsi.

    • untipa spune:

      ati avut un copil cum putini parinti au si aceasta mandrie va va insoti pana la sfarsitul zilelor.

  20. viktor latunski spune:

    foarte, surprinzător, literar vorbind, nu suferind. te citesc de ceva vreme, spun că doar este altceva din ce mi se oferă. nu știu unde să prind în insectar. mister…

  21. Monica spune:

    Ma regasesc intr-o mare parte din textul tau. Zic mare si nu toata, pentru ca acei copii ai mei cu el au ramas doar la stadiul de vis. Desi eu, in mod normal, scriam de meserie, despre el inca nu pot sa o fac, decat la nivelul de incercari de juma’ de pagina, dupa care ma suna prietenele si ma intreaba daca am vreun gand. Dar felicitari. Viata e drumul ala mic si subtire spre moarte si vesnicia. Sper din tot sufletul ca vesnicia mea sa fie langa el, logodnicul care a murit dupa 7 ani de relatie, acum nici 2 luni.

    • Petronela spune:

      va fi bine. promit. şi îţi trimit o mîngîiere, fie ea şi virtuală. ai grijă de tine. într-o zi nu va mai durea aşa. şi îţi spun ce mi-as fi spus şi mie acum 16 ani: http://acestblogdenervi.ro/pina-cind-moartea-ne-va-desparti-povestea-tatuajului-de-pe-omoplatul-drept/

    • Monica spune:

      L-am citit. Mi-am amintit cu groaza de inmormantarea lui. Ma uit si cu groaza cand vorbesti de anii care au trecut. Noi aveam tatuaje – eu cu initialele lui. El cu ale mele, doar ca numele de familie din initialele mele era, de fapt, numele lui. In rest, haos. Acelasi haos de care vorbesti. Mai putin parintii lui, care sunt niste oameni de milioane. Si mai putin copilul… Pe care il visez noaptea cum imi spune ca are voie de acolo, de unde e, sa il faca impreuna cu mine.

  22. […] îmbolnăvească copilul. Iar eu, eu rămăsesem cu fobia asta după moartea răposatului (am scris aici despre ea), o teamă cumplită, de nestăvilit, iar fiecare febră, fiecare tuse mă paralizau. La 3 ani, […]

  23. maria spune:

    Filipeni 1:21-24
    Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un cîştig.
    Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg.
    Sînt strîns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine;
    dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămîn în trup.

  24. ponmog spune:

    La o intrebare in ceea ce priveste frica de moarte majoritatea oamenilor vor raspunde ca lor nu le este frica, desi undeva in ei au cu totul alt raspuns. Personal marturisesc ca gadul la moarte imi da fiori ai naibi de mari, dar nu neaparat gandu mortii ma sperie, ma sperie eternul. La eternul care dinaintea existei mele si la eternul care urmeaza existentei mele. Ne amagim cu vieti vesnice, cu raiuri sau iaduri, dupa caz. Ne amagim cu tunele inexistente doar ca sa ne abatem gandul ca sfarsitul de fapt este inceputul vesniciei. Noapte de noapte ne pregatim pentru momentul acela.Noapte de noapte, cand bagam cornul in patutul caldut nu facem altceva decat sa murim pentru cateva ore.

  25. Raluca spune:

    ma doare stomacul de fiecare data cand ma gandesc la tatuajul tau… nu pot sa stiu ce simti decat in privinta mamei-urs. dupa ce am pierdut al doilea copil pe care n-am reusit sa il nasc, am devenit cu puiul pe care il am deja o nebuna. dar ma tratez, de dragul ei…

  26. Irina spune:

    Si mie mi-e frica, dar nu ca mor eu, ci ca mor si nu-mi vad copilul mare, ca nu voi putea sa-i fiu alaturi in fiecare moment al vietii ei. Cred ca mi s-a declansat un pic de nebunie cand a murit bunica mea si am plans-o mereu si mi-o aduc aminte ca ieri si mi-as fi dorit sa fi trait sa-mi vada minunea. Si-a dorit foarte mult sa ma vada mireasa, am fost, dar ea din motive medicale nu a putut veni in oras sa ma vada. Ii promisesem ca fug dupa biserica pana la ea sa ma vada, dar s-au taraganat lucrurile si efectiv nu am avut cand sa mai ajung. Ulterior am aflat ca ea saraca ma asteptase toata seara la poarta, doar sa ma vada. Anii au trecut, vreo 7, dar eu nu-mi revin, desi a aparut acest miracol in viata mea (copilul), nu-mi pot ierta greseala fata de bunica. Sunt si eu o mama urs si regret asta. Intr-un fel ma bucur, chiar daca suna ciudat, ca mai sunt si alte persoane in situatia mea de mama-urs, dar in acelasi timp ma intreb „ma voi vindeca si eu?”. Oare voi reusi fara ajutor specializat?

  27. Adriana spune:

    De fiecare data cand ma apuc sa te citesc incerc sa-ti admir doar scriitura.
    Undeva, inconstient, stiu ca voi invata sau retrai o lectie. Probabil ca ceva e prost setat in capul de incerc sa ma apar de lectii. Poate doar ca sa nu ma doara.
    Ei bine, invarabil, nu reusesc. Si intru asa de adanc in subiect incat uneori iti pui amprenta pe zilele si noptile mele. Si culmea ca-mi place! Si te revad senina si frumoasa si-ti multumesc in gand ca esti aici si pentru mine frumoasa doamna.
    Azi insa am inteles de ce incerc sa schimb ce e de schimbat.
    Multumesc.

  28. luminita spune:

    eu am tatuat pe omoplatul drept moartea mamei mele , urata si dureroasa , ce m-a schimbat la nivel molecular . a fost ultima inmormantare la care am mers desi s-au facut 20 de ani acu’ , pe 4 iulie . si mi-am propus ca urmatoarea la care ” merg ” sa fie a mea . nu-i poti lua omului speranta , nu ? si da , stiu ca sunt amuzanta .
    am sapat si eu prin carti in cautare de raspunsuri , am citit chiar si coranul ( mi-amintesc si acum cum ma privea frate-miu atunci : cu teama . pentru linistea lui am donat o parte din carti mai tarziu . ) , caci am vrut sa cunosc adevarul absolut … imi place felul cum ai spus-o tu „Pe Dumnezeu l-am mai răstignit o dată. ” cam asta am facut si eu .
    imi place sa citesc scriiturile tale dimineata la cafea , in liniste sa imi incalzesc sufletul … mi-esti draga . si diminetile sunt partea mea preferata din zi .
    iti multumesc . tu imi confirmi faptul ca nu am gandit si nu gandesc gresit – am avut un moment anul trecut cand incepusem sa ma indoiesc de mine . da’ mi-a trecut .

  29. dagatha spune:

    Toată admirația mea pentru tine! Ca mamă, ca supraviețuitoare, ca mânuitoare de cuvinte. Ai o forță extraordinară în tine, iar faptul că căutat ajutor o confirmă.

  30. dana spune:

    Feel the same 100 %… Incredibil

  31. Maria Rose spune:

    Aveam niște amintiri bine zăvorâte într-un colț întunecos al minții mele…ai reușit să le scoți la lumină.. Câteodată, pentru vindecare este nevoie de acceptare și înțelegere. Abia în momentul în care dispare frica de moarte începi să trăiești cu adevărat.

  32. Camelia Popa spune:

    Astazi am descoperit blogul tau! Imi place foarte mult cum scrii si recunosc ca am citit totul cu sufletul la gura intr-o concentrare maxima! Si eu ma tem pentru copii mei dar faptul ca stiu ca nu pot fii langa ei sa ii protejez, sa ii apar ma face sa imi spun mereu ca totul este ok, ca Dumnezeu ii apara si nu se intampla nimic rau. Doar prin copii mei am reusit sa il iubesc cel mai mult pe Dumnezeu pentu ca stiu ca doar el ii poate ocroti si apara!Eu doar le trimit ganduri bune. Imi place de tine, esti o luptatoare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *