MENU

de • 2 aprilie 2016 • dinorfineComentarii (41)

balaurul cu șapte capete

Știu că tu ai trecut prin depresie, uneori nu mai pot, pur și simplu, te rog, spune-mi, tu ce făceai când lucrurile se agravau și nu vedeai limanul? Orice sfat m-ar ajuta”

“Îmi e rău-rău-rău de vreo 2 luni jumate, ameţeală din aia groaznică, stare de leşin (parcă în fiecare moment pic jos), palpitaţii, respiraţie pe care trebuie să mi-o controlez mereu, frisoane, transpiraţii, greaţă, vedere înceţoşată – totul se agravează mult când sunt în spaţii deschise, în magazine, în mijlocul oamenilor.”

“Atacurile de panică nu sunt clasice, nu am jumătate de ora de panică puternică şi gata, uneori am jumătate de zi încontinuu sau chiar mai mult. Nu pot dormi mai deloc.”

“Sunt disperată cam tot timpul, nu ştiu ce să fac, mi se pare mereu fie că mor, fie că n-o să-mi mai revin niciodată. stau mai mult prin casă, dar nu mă pot concentra la nimic, nu pot citi, nu mă pot uită la un film, nu pot stă pe net… Tu ai fost vreodată într-o situaţie asemănătoare? Cum scapi? Și oare tratamentul o să-şi facă efectul în timp?”

Ție ţi s-a întâmplat să ai ameţeală puternică de tot, să nu poţi stă în picioare, şi senzaţia aşa că în orice clipă te prăbuşeşti, că leşini? Aşa am de două zile încontinuu şi nu ştiu ce naiba să mai fac”

Sunt o parte din mesajele pe care le primesc, mereu. De fiecare data încerc să stau de vorbă cu omul care îmi scrie, să-l încurajez, să îi împărtășesc din experiența mea, căci știu pe propria piele cît de important e să nu fii singur atunci, să știi că nu ești singurul om din lume care trece prin iadul ăla, că iadul e doar un purgatoriu și că poți fi salvat, poți fi bine dacă lupți.  Am decis să redeschid subiectul depresie/anxietate, în speranța că aduc o rază de lumină celor care duc lupta asta ingrată și inegală.

Cel mai important lucru care trebuie spus și pe care nu voi obosi să îl repet este că depresia este o boală. O boală gravă, ucigașă, un cancer lent al ființei, al conștiinței. Și trebuie tratată ca atare: cu seriozitate. Și mai ales, fără rușine. Nu ne rușinăm cînd ni se îmbolnăvește inima, stomacul, ficatul, de ce ne rușinăm cînd ni se îmbolnăvește creierul?

Personal, mi-am întîlnit demonul amiezii mult prea devreme, în clasa a șasea. Atunci am avut primul episod de depresie cu diagnostic, tratament și tot tacîmul. Cel mai probabil nu eram bine de mult mai multă vreme, dar atunci s-a spart buboiul. De curînd, într-un exercițiu extrem de tulburător pe care am fost aleasă să-l fac la terapia de grup (la un modul cu o temă care se numea, culmea, sexualitatea) m-a făcut să mă întorc în timp acolo, la 10 ani. Terapia prin psihodramă este probabil atît de eficientă tocmai fiindcă nu te întinde pe canapea să te joci de-a psihanaliza, ci te pune să te joci pe tine însăți/însuți sau să te privești din afară. Așadar, iată-mă nevoită să fiu iar fetița de 10 ani, care tocmai fusese dusă la psihiatru pentru că nu putea dormi noaptea. Am retrăit totul, foarte dureros. Insomnii puternice, care țineau toată noaptea și îmi făceau creierul să ardă de neputință. Tocmai fusesem mutată în altă școală, unde colectivul era deja creat și eram o proscrisă, una venită să îi ia locul, pasămite, liderei clasei, iar rezistența ce se crease în jurul ei era fantastică. Pentru că aveam tupeul să învăț bine și să o concurez la note, eram pedepsită crunt. Nimeni nu vorbea cu mine, nu aveam prieteni, eram batjocorită și persecutată, inclusiv de profesori. Acasă primeam bătaie la fel de des ca mîncare și eram atît de îngrozitor de singură pe lume, mai singură decît personajul lui Hector Malot, așa mă simțeam. Habar nu aveam cine sunt, de ce m-au adus pe lume, ce scop are existența mea mizerabilă. Nu aveam pe nimeni să mă iubească, să mă aline, să îmi spună o vorbă bună. Citeam exagerat, ca să evadez din realitatea aia oribilă, sufocantă. Cînd, la finalul clasei a cincea, mi-au mistificat media generală cu cîteva zecimale în minus, căci altfel erau nevoiți să îmi dea și mie tot premiul întîi, am clacat. Școala și notele erau singurele lucruri în regulă din viața mea, singurele care îmi aduceau laude și un soi de apreciere. Și acum îmi fusese luată și chestia asta. M-am prăbușit. Îmi petreceam nopțile citind și uitîndu-mă la tavan, ascultînd sforăitul tatei și celelalte zgomote ale nopții, simțindu-mă singura ființă trează de pe pămînt. Uneori îmi făceam curaj să merg în dormitor la ai mei, încercînd să o trezesc doar pe mama, să îi cer să mă ajute cumva, să îmi dea ceva să pot dormi, însă se trezea, invariabil, tata, mînios, și mă amenința și alunga furios – îți dau eu somnifere! –  iar eu mă întorceam tremurînd în pat și plîngeam pînă dimineața. Cînd nu s-a mai putut cu mine, m-au dus la medic. Am luat 6 luni pastile cu pumnul, dar, fericire, acum puteam dormi. Tata mă amenințase, înainte să intru în cabinet, să nu cumva să spun că iau bătaie. Nu am spus. Dar trebuie că a fost floare la ureche pentru psihiatru să se prindă care era problema cu mine. Cînd i-a chemat și pe ai mei, le-a spus să nu mă mai bată. Pe drum spre casă, mi-am luat-o din nou; pentru tata era de neînchipuit ca medicul să-și fi dat seama singur de așa ceva, eram doar o mincinoasă, de la mine știa.

Și atunci, ca și acum, să ajungi să iei medicație psihiatrică însemna că ești nebun. Îmi amintesc plimbările mele pe ulițele prăfoase ale satului, foarte conștientă de singularitatea mea, de stigma mea, obsedată de spaima că într-o zi voi înnebuni. Am trăit cu groaza asta atîrnîndu-mi deasupra capului ani grămadă. Și azi, uitîndu-mă la traiectul vieții mele, la toate lucrurile care mi s-au întîmplat, la alegerile mele, încă mă mir că sunt zdravănă la cap – dacă pot susține una ca asta, că nu am luat-o răznuța, vorba fie-mii, și nu mă cred Cleopatra, gătită în cămașă albă cu mîneci lunguțe, în vreo rezervă bine capitonată și cu vizetă.

De depresie am suferit, apoi, întreaga-mi viață. Am ceea ce psihologii numesc depresie de fond. Ca un program care rulează în background. Am învățat să mi-o accept și să trăiesc cu ea. Eu îi spun tristețe existențială, că mi se pare că sună mai sofisticat. Ochiul care plînge, oricît ar rîde celălalt. Am dus-o în spate, uneori mai greu, alteori mai ușor. Au fost, însă, momente cînd m-am scufundat în ea ca într-o apă neagră. Dacă m-a salvat ceva de la înec, au fost copiii mei, dragostea uriașă pe care le-o port și un simț al datoriei exacerbat. Cînd a murit Dragoș, doar ochii, gînguritul și brațele fetei mele în jurul gîtului meu m-au ținut în viață în primul an în care nu îmi amintesc nici măcar o dată în care să fi reușit să respir bine. Nu știam că aia e depresie, nu m-am dus la medic, psihologi nu existau pe vremea aia sau obiceiul de a apela la unul, am mers înainte ca o vită, ca un soldat, am încercat să mă anesteziez cum am putut mai bine, să mă țin la suprafață cît să nu mă-nec. Nu am trăit aproape doi ani decît la suprafața vieții. Mă trezeam cu o gheară în gît care mă sugușa, cu o lespede de piatră ca aia de pe mormîntul lui pe piept, care nu îmi dădea voie să mă alimentez cu aer suficient, fără nicio voință de a mă ridica din pat și trăi. Nu înțelegeam rostul vieții. Nu îl mai înțelegeam. Mi se părea că moartea lui îmi revelase inutilitatea actului de a trăi. La ce bun toate astea, dacă oricum ne-nghite pămîntul prematur, ce se alege de tot ce ai fost, ai gîndit, creat, avut? Ce scop au toate astea, cînd și din memoria celor care te-au iubit mai presus de sine te șterge actul crud și ireversibil al uitării? Dar din pătuț mă striga copilul meu și, cu eforturi supraomenești, mă ridicam din pat și îi zîmbeam, o luam în brațe și îmi găseam puterea să mai respir superficial încă o zi.

La fiecare lovitură pe care mi-a dat-o viața, m-am trezit aruncată în hăul fără fund al depresiei, dar nu mi-am dat voie să rămîn. Eram mamă. Trebuia să fiu funcțională, nu aveam dreptul să am depresii, să zac, să îmi plîng de milă. Munceam ca o apucată, mă ocupam de copii. Cînd, la un moment dat, am simțit că nu mai pot, am cerut ajutor psihiatric. Eram, la vremea aia, un sac de oase străveziu. Doar întîmplător am ajuns să-i spun psihiatrei că, printre altele, nu țin de luni multe nimic în stomac, trăiesc cu o diaree continuă și imodium pe post de mîncare. A rîs și mi-a zis că este o componentă digestivă a depresiei și că va trece după cîteva zile de medicație. Nu mi-a venit să cred, mi s-a părut că mă ia peste picior. Făcusem mulțime de investigații, analize, aveam diagnostic de colon iritabil, pastilele luate pentru asta nu ajutaseră la nimic. A avut dreptate. După nici trei zile, am fost bine. Am luat medicație 6 luni, doze foarte mici, cît să nu-mi afecteze în vreun fel viața și activitatea. M-am echilibrat chimic, dar era nevoie de mai mult decît atît. Medicația antidepresivă este ceea ce este antiinflamatorul într-o inflamație cauzată de o infecție. Tratează simptomul, calmează durerea, dar nu elimină cauza. Ca să te faci bine, trebuie să tratezi infecția. În depresie, infecția se tratează cu terapie. Multă terapie. Și asta spun și recomand tuturor celor care mă întreabă ce să facă: terapie. Există foarte multă rezistență la terapie. Chiar și la aceia care ajung în cabinetul psihoterapeutului. Fiindcă e greu și dureros să te întorci către tine. Fiindcă, de cele mai multe ori, nu elefantul din cameră e problema, ci camera însăși. Iar vindecare fără durere, în terapie, nu există. Conștientizările nu vin așa, la ceas de seară, la un pahar cu vin. Vin din exerciții făcute greu, din întrebări incomode la care nu ai vrut să afli niciodată răspunsul, din lupta cu demonii trecutului, din întoarcere cu sinceritate crudă către sine. E al dracului de greu și suntem plini de mecanisme de rezistență și negare. După atîția ani de terapie, după atîta scris și scormonit în mine, descopăr uluită, la cîte vreun exercițiu de grup (nu voi înceta să slăvesc beneficiile terapiei de grup!) că lucrurile stau în mine total altfel decît credeam, mi se reactivează dureri reprimate, fac declicuri în zone pe care le credeam bine-mersi, rezolvate, închise.

Cea mai cumplită perioadă din viața mea, în care anxietatea (cu care se căptușise depresia mea de fond mereu minimalizată și reprimată) a izbucnit și m-a pus literalmente la pămînt, a fost în urmă cu 8 ani. Experimentam niște stări fizice foarte stranii, care mă aduceau în camera de urgență săptămînal. Căderi bruște de tensiune, vomă, tremur ca în șocurile septice. Plecam de fiecare dată de la urgențe cu un bilet pe care scria toxiinfecție alimentară. M-am dus la toți medicii, mi-am făcut toate analizele. Nu găseau nimic, ca-n bancul ăla sinistru, analizele sunt perfecte, pacientul e mort. Mă rugam să îmi găsească ceva, să mă pot trata, să mă fac bine. Apoi, de ziua mea, în direct la televizor, am făcut cel mai violent atac de panică posibil, despre care aș fi putut jura că e atac cerebral sau infarct. În aceeași zi, m-am dus la psihiatra mea, aveam programare făcută de ceva vreme, căci mă gîndisem să încerc și asta, dacă la alte specialități nu am avut mai mult noroc. Atunci am aflat ce e ăla un atac de panică, ce boli poate mima, cît este de perfid, de insidios, cum îți poate schimba obiceiurile, plăcerile, întreg cursul vieții. Cum te ține captiv în teama că se va repeta și cum teama că se va repeta îl face să se repete. În seara aia, pe drum spre ai mei, am mai făcut șase, la volan. A fost doar primul dintre cele mai grele drumuri ale mele, în care parcă înotam prin gelatină, incapabilă să ajung la destinația care se afla atît de aproape. Speriată, trăgînd pe dreapta din minut în minut, fără să pot respira, cu inima bubuindu-mi nebunește, dar mai ales cu o senzație îngrozitoare de vertij și depersonalizare, de irealitate, ca într-un vis lucid. Așa am trăit luni întregi, cu toată medicația pe care o luam. Dormeam mult, de la pastile, iar cînd mă trezeam din somn, mă trezeam cu o vibrație interioară cumplită, un tremur al organelor interne care mă speria teribil. Nu mai aveam curaj să intru în direct fără să am pastila de urgență pe pupitru. Nu mai conduceam decît pe distanțe foarte scurte, niciodată în afara orașului fără să fiu însoțită, eu, care găseam atîta voluptate în condus! Îmi era frică mereu să nu se întoarcă atacurile, zilele mele erau numărători ale pauzelor între ele, trăiam de parcă aș fi fost învelită în vată, cu o senzație perpetuă de amețeală și rău generalizat. Luni întregi, am funcționat la 10-15% din capacitatea mea. Nu puteam citi, scrie, puțina vitalitate rămasă se ducea la muncă și în interacțiunile cu copiii. A ajutat și medicația. A ajutat mult terapia. A ajutat și mai mult voința să fiu bine. Am început să nu mă mai tem de propriul meu creier ca înainte. Am început să știu cînd se apropie atacul și că e doar un atac de panică, la fel ca toate celelalte care mă loviseră dar nu mă uciseseră, și să le înving înainte să se instaleze. Am început să fac sport mai mult, să petrec timp în aer liber, să reiau pe rînd lucrurile pe care mi-era frică să le fac și să îmi înfrunt frica. Nu mi-a fost teamă? O, ba da! M-am căcat pe mine! Dar nu am vrut să-mi trăiesc restul vieții terifiată, cu spaima de propria-mi umbră. Cu cît se răreau atacurile, cu atît mi le scoteam din minte și se răreau și mai mult. Nu au dispărut de tot niciodată. Pot trece ani în care nu am niciunul, apoi, din senin, mă simt cuprinsă de senzațiile știute. Am mereu la mine, într-un pastillero, medicația de urgență: un sfert de anxiolitic sub limbă și sunt bine aproape instant. Urăsc pastilele. Ani buni, după ce atacurile încetaseră, am continuat tratamentul cu antidepresive. M-am îngrășat de la ele, am crezut că voi ajunge dependentă pe viață și nu voi putea ieși niciodată din cercul ăla vicios. De fiecare dată, am rugat medicul să mi le scoată, am trăit sevrajul oribil săptămîni întregi, dar am reușit să fiu bine fără. Dar nu aș fi putut fără terapia îndelungată. Am 6 ani de cînd nu a mai fost nevoie să iau măcar o data un antipresiv. Anxioliticele, însă, le am mereu la îndemînă. Iau rar, extrem de rar, însă vorba psihiatrei mele: pui sub limbă un sfert de pastilă, în trei ore o piși, nu fi încăpățînată, nu te lăsa să ajungi în starea aia de rău dacă o poți evita. Și asta fac, atunci cînd nu se poate altfel. Încă sunt pasibilă să fac un atac de panică la volan, singură la drumuri lungi sau în avion. Dar asta nu mă împiedică să plec la drum.

Am mai avut perioade de anxietate mare. Anul trecut am ajuns la RMN din cauza unor amețeli extrem de puternice și dureri în zona cefei. Nu aveam nimic, somatizam doar anxietatea. Acum știu de ce îmi înțepenește gîtul, atunci cînd înțepenește. Fiindcă depresia e un balaur puternic, cu șapte capete, iar cel mai puternic e anxietatea. Tai unul, cresc două în loc, cînd nu ești atent.

Am avut, de multe ori, și gînduri de inutilitate și moarte. Mi-am dorit să dispar, pur și simplu, căci sinuciderea, am stabilit de mult, nu face parte din opțiunile mele. Am fost prinsă, de multe ori, într-un cap ori prea plin, ori prea gol, incapabilă să evadez din el.

M-a ajutat mult scrisul. Alergatul. Cititul. Oamenii buni și faini din jurul meu. Călătoriile. Timpul petrecut afară, în natură, cu care am o conexiune formidabiă. Statul cu mine și uitatul în mine. Iubirea.

Dar cel mai mult m-a ajutat terapia combinată, individuală și de grup. Conștientizarea faptului că depresia e o boală pe care trebuie să o tratez cu toată responsabilitatea. Sunt departe de a fi, vorba fie-mii mari, rezolvată psihic. Dar cobor în mine de fiecare dată cu voluptatea scufundătorului. Orice ar fi acolo, al meu e, trebuie să cunosc și să îmi asum. E greu și doare. Îmi vine și mie să renunț, să găsesc motive să nu mă duc la cîte o ședință cu vreo temă dureroasă, dar imediat îmi observ mecanismele de rezistență, îmi trag două palme și mă tîrăsc la terapie. De multe ori am senzația că sunt bine, sunt gata, m-am făcut, ce naiba mai caut la terapie? Apoi, după cîte vreo ședință de grup rîd de mine și înțeleg că mai e tare mult pînă departe. Dar drumul e frumos. Iar eu sunt cel mai bine din viața mea, am cîștigat lupta cea mare cu balaurul, i-am tăiat aproape toate capetele. Uneori, în loc mai crește altul, dar sunt antrenată și îl retez din nou. Să fii bine e o luptă continuă, atunci cînd ești construit așa ca mine. O luptă grea, dar frumoasă. Iar acum, respir bine.

Cînd mă uit în urmă și văd apa neagră și rea din care am ieșit vie și nevătămată, zîmbesc. Mă simt eliberată. Știu că programul depresie, instalat la o vîrstă mult prea crudă, încă rulează pe fundal, dar nu mă controlează. Nu am nevoie de pastile ca să fiu bine, sunt conștientă că sunt o femeie extrem de norocoasă și suficient de puternică. Că viața mea e frumoasă. Mă pot bucura de dimineți, de asfințituri, de mulțimele de clipe pe care le adun ca pe niște bijuterii.

Depresia e o boală cumplită. Să fii puternic înseamnă, mai ales, să știi cînd nu mai poți singur și să ceri ajutor. Cere ajutor. Aud mereu că e scump să faci terapie și zîmbesc. Aud mai ales de la oameni care și-ar permite să renunțe la niște mofturi, dacă ar vrea cu adevărat. Dar nu vor. Din păcate, la terapie ajung mai ales cei trimiși de psihiatru, atunci cînd lucrurile scapă grav de sub control, cînd boala e deja avansată. Nu sta să ajungi acolo. Cere ajutor.

41 răspunsuri la postarea balaurul cu șapte capete

  1. Lavi spune:

    Off..m-ai facut sa imi retraiesc viata in cele mai mici detalii..si eu am 3 ani de cand am renuntat la antidepresive si ma simt tare mandra de mine! A mai ramas o singura problema de rezolvat: anxietatea..am asa ca niste junghiuri in cap incat trebuie sa ma asez jos, si sa astept 5-10 minute sa treaca…in rest am avut un atac de panica f f f urat in 2014, am crezut ca e infarct si am chemat ambulanta..din fericire, dupa acest atac, am mai avut mici episoade si am reusit sa ma calmez singura si cu ajutorul logodnicului meu..iti trimit o mare imbratisare :* 🙂

  2. Septimia spune:

    Cateodata ma intreb cum de n-am luat-o pe ulei, cand ma uit in urma si imi amintesc. Apoi imi dau seama ca probabil nu-s normala, da’ nu realizez :))

  3. Iulia spune:

    Respect.

  4. Mona spune:

    Draga mea draga…MULTUMESC!!!!
    Iar m-ai pus in fata oglinzii…iar mi-ai raspuns la atatea DE CE-uri!
    Multumesc ca esti cea mai tare Petrow din lume, si ca ne ajuti si pe noi in drumul tau! 🙂

  5. Andreea spune:

    Copiii dau sens vietii, spunandu-le mereu cat ii iubesti…eu ma lupt cu dependenta de un om toxic, care ma ridica si apoi ma arunca iar in hau….

  6. Pati spune:

    Un text ca o poza, love you 🙂

  7. Geo spune:

    Dumnezule…asa este…am trait si eu,din pacate asa ceva ,cu vreo 20 de ani in urma….aceleasi trairi,temeri,sentimente greu de controlat si foarte greu de depasit….dar nu imposibil….cum am trecut peste???…cu ajutorul credintei si a anxioliticelor luate vreo sase luni….dar mai ales credintei ca se poate depasii aceasta faza ….si se poate….trebuie sa gasim in noi acea faramitura de curaj…si sa-l facem sa creasca….cu cat curajul este mai mare cu ata frica este mai mica….si invers….

  8. Anonima spune:

    T ocmai trec prin staea asta crunta…am cerut ajutor si astept sa-l primesc…. ma simt foarte foarte singura….

    • Lumi Muntean spune:

      Să nu te simți singură, pentru fiecare dintre noi există cineva,ceva ce ne poate susține în astfel de situații.
      Ai încredere în ajutorul ce ți s-a promis și cu puțină incredere și în tine,încet-incet te vei întoarce la vremurile bune. Rabdare!

  9. andreea spune:

    …om frumos …te iubesc pt toata forta ta…pt libertatea cu care vorbesti despre lucrurile astea cumplite… pentru ca ajuta enorm cuvintele tale…oamenii ce stiu sa le citeasca… si tu esti o forma de terapie…

  10. Mihai Badea spune:

    De menționat că terapia se poate face și pe cont propriu. Vezi de exemplu http://www.getselfhelp.co.uk/ (în engleză) .

    • Adi spune:

      Nu chiar. De fapt nu deloc. Pt. probleme de profunzime, care nu rezolva doar simptomul ai nevoie de terapie in cabinet. E greu sa identifici scenariul de viata de unul singur, sa ai doar prin introspectie constientizari care sa te duca spre vindecare. Suntem prea cufundati in noi pt a putea sa ne vedem din exterior, cu alti ochi (terapeutul e antrenat sa vada lucruri ce scapa aparentei).

  11. M. spune:

    Nu stiu încotro ma îndrept si nici de unde vin…In corpul si in mintea mea S-a instalat de vreme buna o straina.Stiu doar ca sufăr si imi e teama si rusine sa spun ce suferința ma macină.E de necontestat faptul ca trebuie sa cer ajutor;cu cat mai repede,cu atât mai bine….Iti Multumesc,Petronela!Povestea ta,e de fapt povestea multora dintre noi…Esti exemplul viu ca depresia poate fi învinsa si ca ne putem smulge din tenebrele ei.Doamne ajuta!

    • o mama spune:

      Si ce te faci când al tau copil ,acel TOT care te mai tinea in viata e mai depresiv decât tine? Ce – ti mai ramâne de facut? De ce te mai agati ca sa traiesti? Mai are rost viata?

  12. Dragos spune:

    Nimic de spus … doar o strangere in brate, lunga, stransa … si cateva lacrimi in coltul ochilor.

  13. I spune:

    Scrie-mi, te rog, daca se poate, pe privat, unde faci terapia sau ceva recomandari in Bv. Uneori simt ca ma inec si impreuna cu mine si casnicia mea… suntem o combinatie fatala dintre o depresiva si un panicat… fara copii…
    Multumesc,

  14. ana spune:

    si euuu am suferit/sufar de depresie si altele pe langa, .in facultate citeam zeci de carti de psiho, de ajungeau colegele sa ma intrebe daca sunt bolnava sau ce pastele ma-sii citesc atata psiho, eu ziceam ca nunu :))de fapt, ma cautam pe mine prin patologii. am ajuns la terapie in anul 3 de facultate, psihoterapeutul m-a ajutat sa constientizez foarte multe intr-un an, din pacate nu aveam suportul afectiv sa fac fata la ele, asa ca am clacat, m-am afundat in depresie si nu m-am mai dus. el mi-a spus ca cauza principala a bolilor psihice este lipsa iubirii si ma bucur ca stiu asta, dar imi pare rau ca mi-a intrat asa de tare in cap de ma gandesc atata la iubire cum o fac acum. Cateva luni mai tarziu dupa terapie, golita si moarta, deplin vulnerabila, m-am indragostit de un gunoi, iar drept urmare dupa alte cateva luni am cazut IN IAD, unde am stat 2 ani jumate, inchisa in casa, anii tineretii, anii inceputului de cariera, de viata, dusi, plecati… imi era asa de frica sa traiesc, moarta de frica. Dar ce vream sa zic si poate foloseste este ca singurul lucru care m-a ajutat a fost faptul ca am inceput sa fac bine altora, adica am inceput sa fac voluntariat. m-am gandit ca daca mie tot mi se pare totul non-sens, uite ca pt altii exista sens si daca tot n-am curaj sa ma sinucid, macar sa ii fac pe altii fericiti… si am descoperit ca asta ma fericeste, binele facu altora si imi permit sa recomand asta celor care se lupta cu depresia: faceti bine altora, salvati pisoi de pe strada si gasiti-le familii, luptati contra violentei domestice, traficului de persoane sau ce va place voua, sunt zeci de ong-uri sau de modalitati. Nu stiu daca ma credeti, nici eu n-am crezut,dar s-ar putea sa mearga, mergeti si faceti bine altora. Sunt 7 luni de cand nu am mai plans (numar ca alcoolicii), dar o simt si eu pe depresie cum sta la panda marsava, pe loc ma inhata daca las garda jos. Dar eu cand o simt ii zic de fiecare data valea in mortii tai, cara-te, hoasca ordinara, pisa-m-as pe fata ta, mars. :))) chiar asa zic! si-acum e bine cat de cat asa.. cei ce suferiti faceti bine altora, incercati asta!

    • Radu Mihai spune:

      e f riscant sa va scriu aceste randuri. Traim in relativ si e posibil sa nu ating unde imi doresc, necunoscandu va.
      Totusi.
      Va exista un moment cand esenta dvs umana isi va cere tainul – imi permit sa emit o parere si sa va sugerez o idee micuta : faceti si pt dvs, din cand in cand, ceea ce faceti pt ceilalti. Voluntariati pt propria fiinta. Cautati si identificati acele zone care se cer mangaiate, ajutate, iubite.
      Ar fi f multe de adaugat, de despicat, functie de modulul dvs existential, dar nu e aici locul – trimit gandul asta curat si cat mai lipsit de culori care ar putea fi distonante.
      Succes 🙂 (am trecut si eu prin etapa in care gandeam „macar ceilalti, daca eu insumi nu , asadar inteleg parte din dvs)

    • iubirea spune:

      Felicitari, Ana!

  15. nicholas.barbu spune:

    Oare,sa,fie,frica,elementul,ce,incremeneste,omul,in,proiect,uitand,sa,mai,zambesca,si,sa,comunice,cu,natura,de.la.o.floare,la,un,copac,la,tot,ce,il,inconjoara.Daca,este,asa,atunci,se,pune,problema,cum,scapam,de,acest,balast,numit,frica,ce,atarna,ca,o,piatra,de,moara.,caci,nu,cred,ca,nu,exista,om,care,sa,nu,fii,avut,o,cumpana,cel,putin,odata,in,viata.Oare,nu,vedem,iubire,universului,ce,ne-a,mai,dat,o,sansa,si,noi,ce,facem.traim,tot,in,frica.Ce,este,cumpana.Filosofia,limbii,ne,arata,ca,cumpana,este,si,aceea,fantana,din,care,se,scoate,apa,cu,ajutorul,unui,brat,numit,cumpana.Daca,presupunem,ca,noi,suntem,galeata,ajunsa,la,fundul,izvorului,atunci,universul,este,cel,care,actioneaza,bratul,cumpenei,si,ne,scoate,la,lumina,pentru,a,uda,o,floare,un,copac,a,potoli,setea,unui,om,sau,unui,animal.Atunci,se,pune,problema,de,ce,inca,mai,avem,frica.Este,corect,ca,frica,sa,o,lasam,jos,iar,la,lumina,sa,iesim,cu,bucurie,si,speranta.Atunci,ce,mai,cauta,frica,aici.De,cate,cumpene,trebuie,ca,aibe,parte,un,om,pentru,a,scapa,de,frica.,si,,sa,iasa,din,starea,de,incremeneala,pentru,a,zambi,si,spera,din,nou.

  16. D.T. spune:

    Impresionant. Frumos scris. Să știi că ai un stil care ajunge direct la suflet. Acum îmi dau seama de ce. Pentru că ai fost nevoită să scormonești acolo, în adânc. Ce scoți de acolo, direct și brut, nu este necizelat, este neted, aproape mătăsos. O perlă! La modul cel mai propriu. Asta e. Acum mi-a venit în gând. Ceva care ne inspiră senzația de frumos, deși producerea acelui ceva este bazat pe o suferință îndelungată, o suferință atenuată în timp prin acoperire cu straturi subțiri de sidef, puse încet, unele peste altele.

  17. cara spune:

    Am gasit recent un site pe Google- hsp person – apartine unui medic psihoterapeut Elaine Aron care cred ca poate fi de mare ajutor oricarei persoane care simte asa cum te descrii tu. Eu cred ca tu esti o persoana foarte sensibila, mult prea sensibila. Si mult prea inteligenta.
    Pe mine m-au ajutat enorm informatiile din acest site si il recomand oricui se afla in cautare de raspunsuri, oricui incearca sa se inteleaga. Eu am avut o mare surpriza. Si cred ca si cei care vor citi vor simti la fel. Deja ma vad cu alti ochi, mai buni !

  18. Blanca spune:

    Petronela, sa știi ca recent am experimentat și eu un episod depresiv major ( „diagnosticul” mi l-am pus sigura de pe net pentru ca am bifat simptomele- bineînțeles am citit atâtea despre puzderia de boli psihice ca am crezut ca am ceva mai grav!)….habar nu aveam ce și cum, anxietate avusesem acum vreo 10 ani, dar acum îmi dau seama ca a fost parfum atunci. Acum, în preajma împlinirii unei vârste rotunde, destul de fericita, m – am trezit cu senzația stranie ca eram străină cu mine însămi, am aflat tot după net ca cică e depersonalizare.Apoi, a venit anxietatea în valuri mai micuțe pana când m-a izbit un tsunami de anxietate care m- a scos din minti și zdrang DEPRESIA! Nimic nu mai avea sens, totul sumbru, eram golită de orice emoție și sentiment.Eu o persoana credincioasa și religioasa luptam cu gânduri negre și stări infernale, nu ma mai recunoșteam, nu ma mai puteam conecta cu sine, eram de a dreptul terorizată și disperata…Am început sa fac autosugestie, sa mă informez pe internet, sa iau Magne 6, calciu lactic, multă ceafa și cotlet de porc, multe salate, mă rugam fără speranță, am lasat-o mai moale cu enervarile, m- am uitat la emisiuni distractive, mi- am ocupat cu chiu cu vai mintea….. familia mi a fost alaturi, la fel iubitul, insa in Romania nu exista educatie pentru depresie si nu prea stii cum sa ajuti un om drag……și totuși acum sunt bine, fara medicamente! ….Habar nu am ce resorturi am activat, dar după o luna de IAD, zâmbesc again, mi -a revenit pofta de mancare si somnul, nu mai am diaree non stop……..Am în plan sa ajung și la un psihiatru, mai mult pentru niște îndrumări și sfaturi. .ce ar trebui sa fac ca sa nu mă mai prăbușesc emoțional în vreo criza.Nu am chef ca la 50 sau 60 sa stau cu xanaxul în inel….E interesant ca tot citind pe net, am aflat de terapia Acces Bar și de terapia Bowen care cică, ar face minuni în deblocarea psihicului și corpului și se pare ca exista și în Brașov astfel de terapeuți. Multă sănătate si tie si tuturor fiintelor aflate in haul depresiei și te rog, dacă se poate sa mă ajuți cu numele psihiatrei si psihoterapeutei care te tratează. Mulțumesc.

  19. Blanca spune:

    Revin cu câteva adăugiri pentru ca mă gândesc ca cine traversează stările oribile ale unei crize emoționale s-ar putea sa fie inspirat citind ca cică DEPRESIA se poate vindeca SPONTAN la persoanele credincioase …si gândul acesta mi s-a infipt în creieri și poate ca inconștient m’a ajutat mult ca sa-mi revin rapid…și da, am uitat ce era mai important: când mă simțeam atât de căzută și de jos și nu mai aveam voința sa trăiesc, mă smulgem din pat în fiecare duminica și o tăiam la sf.liturghie gandindu-ma la asta ca la un tratament show, pur și simplu trebuia sa fiu în biserica nemișcată , stanca, concentrata doar la ce zicea preotul în altar, nu ma forțam la nimic altceva sa mă rog sau sau sa cred mai mult, pur și simplu sa fiu doar PREZENTA în casa lui Dumnezeu știind ca mă vede…..și ajuta și o spovedanie cu un preot adevărat …și apoi, o împărtășanie. Scriu asta pentru cei care sunt creștini ortodocși. ..și sunt „ispititi” cu vreo depresie sau anxietate cu atacuri de panica.Mintea, în general ca sa nu se inflameze cu depresia nu ar trebui suprasolicitata și schimbată drastic…Încă ceva :” ceva de iubit, ceva de făcut și ceva de visat” , ca sa nu o luam ” razna” din cauza depresiei.

  20. cristina spune:

    Imi place Alice Miller, cred cu tarie in ceea ce ea scoate la iveala: copilaria ne dezechilibreaza, ne ciunteste sufletul (mai mult sau mai putin, dupa caz); asa cum cred si in energia pe care o preluam din casa/loc, din neam etc. Suntem ca o cladire, dar fundatia nu ne apartine…si daca ea e construita defect, avem de tras mult sau chiar toata viata. La 25 de ani eram ferm convinsa ca am un handicap si cumva trebuie sa-mi ”aranjez” viata in functie de asta. Nu am ajuns la atacuri de panica, dar starile de anxietate mi s-au parut cel mai infricosator lucru din lume, incat nu le-am putut tolera si am cautat rezolvare. Am avut noroc, caci am fost pasionata de terapii complementare de foarte tanara. In 2004 am inchis capitolul asta cu ajutorul a 8 luni de homeopatie si suplimente naturale. Am ”curatat” grosul, ramanandu-mi doar micile finisari pe parcurs, dupa caz. Ceea ce spun mereu e ca se poate se te vindeci, sa cureti ceea ce a provocat-o, sa fii echilibrat si sa nu te mai intorci acolo niciodata, la acea intensitate. Dar pentru o vreme e o lupta, un antrenament – te folosesti cu riguriozitate de toate formele de vindecare pe care ti le-ai ales. Pana ajungi sa poti avea determinarea de a te vindeca, e nevoie de o clipa de inspiratie: sa alegi terapia/metoda care te poate stabiliza repede, macar la primul nivel. Credinta ca te poti vindeca, ca poti ajunge la un echilibru e cel mai bun medicament, restul sunt doar parghii. Si cel mai important e ca oamenii sa ia masuri de la primele simptome. Depresia, anxietatea nu apar peste noapte la intensitate mare. Trebuie sa consideram normal sa ne simtim bine psihic, emotional – sa-l consideram un drept.

  21. Mihaela spune:

    Trauma mea vine de cand eram sugar. Suna oribil, nu? Abandon. Mama si tata ocazional. „Oglinda” la psihodrama e cea mai grea…Eu:depresie post natala, terapie de 5 ani, medicatie de 1 an…atac de panica 1. Fiind medic l-am ghicit…desi incercam sa fug de el ca de dracu’ (cum naiba sa fac eu asa ceva???)…Am somatizat nenumarate boli ca in cartea de la facultate…Salvare, medicatie pe vena…ecografii, analize, RMN…tot speram sa aflu ceva „concret” fizic, ca aia stiam sa vindec. Am somatizat cate-n luna si stele…luni de insomnie, ora depresivului, migrene, greata,voma,ameteli, scadere in greutate, dureri de nas, de ochi, vedere neclara, vanatai, dureri de oase, de coloana, tremur al mainilor…atacul de panica l-am facut in wc-ul din cabinetul psihiatrei. Ma si gandeam „ce de cacat sa mori in wc la doctor, in ditai clinica”:-):-):-)…dar n-am murit …am plecat cu pastile. Le iau inca. Si mai trebuie. Risc mare de recidiva. Si mi-a fost rusine.

  22. Radu Mihai spune:

    Nici programul ala din fundal nu e de neinlaturat.
    Din p meu dv, stii asta si il doresti acolo. Nu e vorba de acceptare.

    Despre terapia in Ro : oameni buni, mergeti pe mana voastra. Psihologii nostri put de lipsa de profesionalism. Informati-va, cautati oameni care au trecut prin asa ceva si au depasit starea (atentie la cuvinte si la felul cum rezoneaza ele in creieras: „boala” ne trimite in alta parte decat ne dorim, daca alegem constructia), traim intr o realitate n care informatia este impartasita. Concentrare si incredere in propriile forte 🙂

    Despre medicatie: fiti inteligenti si rezolvati rapid situatia. Nu lasati aspectul asta al vietii voastre sa va invadeze mult timp, pt ca veti fi nevoiti sa apelati la chimicale pe care nu le ati folosi in ruptul capului daca ati cunoaste efectele secundare.
    Luptati , ca nu sunteti la plimbare in parc, for god’s sake.
    Mai , omi si oame. Cand m am trezit cu atacuri dure de am ajuns, ca si Petro , la urgente in cateva randuri, reactia mea a fost de lupta. Nu inteleg cum poate reactiona altfel un organism zdravan.

    1.Am incercat sa inteleg ce se intampla (nu acceptam ca sunt atacuri de panica: „un mascul nu poate trai asa ceva” (jesus, ce fcked up eram).
    2.Am gasit rapid instrumente (medicatia + supravegherea medicala — dadap, am fost internat, se ntamplau minunatii, nu insist, nu vreau sa dau idei) care sa ma mentina la un nivel de supravietuire.
    3.Tot ceea ce eram s a canalizat spre depasirea acelui moment din viata mea. Lecturat, cautat, discutat, meditat, cautat in mine.
    TOT ce eram, oameni buni. Tot timpul meu. Luati-va un concediu, dedicati va absolut fiecare secunda construirii unei stari diferite. Construiti ce alegeti voi sa fiti, nu ce vi s a insurubat , in timp, de catre diverse prezente in viata voastra.
    Este extrem de simplu care sunt optiunile: sclav sau freeeeeedoooom ( da, pe el l am avut in cap , cu tot cu coloana sonora)

    Sunt multe de spus… al naibii de multe . Nu cred nici in terapie de grup, decat daca e facuta cu cap (din pacate, nu e cazul la noi). Cred ca oamenii in tara asta au mult mai mari sanse daca e sa creada in ei. Sa creasca din miez. „Impreuna” , din pacate, nu e inca pt meleagurile astea…. mult prea micute fiinte ca sa priveasca dincolo de garduri.
    Depresia&anxietatea dispar cat ai clipi din palme daca inveti sa le privesti in fata. Foarte, foarte greu de realizat asta in grup. Apar mastile/shieldurile, ai de aparat Imaginea. Mult de spus… + E nevoie de o minte creata rau, ca indrumator. Si sunt rari, raruti al naibii, din pacate, cei capabili. Eu, unul, n am intalnit psiholog capabil in tara romaneasca (pt mine psihologul secolului 21 este cunoscator de toate cele. Stie a iti cauta si n luna si n stele si n adacurile cele mai cele – ha! rima involuntar de draguta. Daca e construit pe fizica newtoniana si pe psihologia anilor 70 – 80 din secolul trecut, va sabotati propria evolutie. Si nici macar nu veti realiza asta… pt ca ei vor impinge mereu spre voi nerealizarile/lipsa de evolutie si vor gasi mereu si mereu ultima solutie: inca un flacon. Inca o pastila. Sinistru.)

    Succes :). Chiar se poate. De cand am realizat ce mi se intampla… de fapt ACCEPTAT, mi a luat fix 3 saptamani sa incep sa imi provoc singur atacuri de panica(micute la inceput) si sa manevrez cu ele. Mi am infruntat cea mai adanca teama (inec) si am plecat la mare, scufundandu ma pana simteam ca mi crapa creierii si se declanseaza iadul… dar nu am cedat. A fost o abordare agresiva, curajoasa, a unui om care nu se putea complace intr o asemenea situatie.
    Oricine are in el aceasta forta. ORICINE. Dar nu toti invata sa creada in ea.
    🙂
    Sa fiti iubiti.

    • Cristins spune:

      Îmi place cum gândești..îmi pare rău că nu pot reacționa ca tine si cred ca ești mândru de ceea ce si realizat .Bravo

  23. flavian spune:

    Byron Katie ? Eckart Tolle ? Ramana Maharshi ? Ring a bell ? Unii au ales varianta B. Au lasat sa moara pe ala care suferea de zor. Ego-ul adica… 😉

  24. Edith spune:

    ar trebui să facem o ligă a femeilor puternice 🙂 mi-ar plăcea să o văd pe Petronela și la București 🙂

  25. Totul se poate rezolva, este foarte greu sa Te infrunti, sa Te aceepti, sa iubesti toate alegerile pe care le ai facut ! Dar, stiu ca nu este imposibil, viata nu este in drum ses, este in drum plin de curbe, dealuri si denivelari, si tot ceea ce putem face este sa nu renuntam la drum! Petro, imi placi mult, ma regasesc in felul curat si natural in care scrii! Felicitari pentru vointa si puterea cu care ai depasit totul! Numai bine oameni buni.

  26. Alina C. spune:

    Mă înclin Petronela! Reușești mereu să descrii atât de bine situații pe care le întâmpinăm mulți, dar nu avem darul cuvintelor, și nu putem expune ceea ce simțim. Mă regăsesc atât de mult în această istorisire. Eu m-am luptat vreo 3 ani cu balaurul, fără medicație de niciun fel (probabil sunt mai încăpățânată decât tine), am facut terapie individuală și de grup, și am tăiat de mai multe ori capul anxietății, dar da, uneori îl simt crescând din nou…dar slavă domnului, acum am „sabia” la mine, pregătită tot timpul. Cu depresia de fond, am făcut pace. Așa cum ai spus și tu, e a mea, o accept, mi-o asum. Îți mulțumesc pentru articolul ăsta. Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că da, suntem niște femei foarte puternice și curajoase. Și încăpățânate. Mă înclin!

  27. Violeta Bela-Sabcheva spune:

    Ca multi alti cititori ma regasesc in starile tale, in o parte din experientele tale.Ma lupt cu depresia, anxietatea, frustrarile, atacurile de panica. Din pacate , nu locuiesc in Romania de sapte ani, stau in Bulgaria. Am fost aici la psiholog si dupa o serie de sedinte, mi-a recomandat sa imi gasesc un psiholog roman. Evident ca nu pot merge la psiholog in Romania, dar as dori sa te rog sa imi recomanzi un psiholog / psihiatru, pentru a face sedinte de psihoterapie on line.

  28. Bogdan spune:

    Salut! Ca om ce am trecut si eu ff multi ani prin depresie…cu un an de psihoterapie la bord … si multe substante luate ca „placebo”… pot spune ca singurul lucru care chiar a functionat pentru mine, este suplimentarea cu vitamina C (n-are importanta doza, eventual cat se poate de mica), in 4 prize egale pe parcursul unei zile. Stiu, pare bizar/absurd…ca o simpla vitamina sa functioneze asupra sistemului nervos…dar chiar are o importanta covarsitoare; este o vitamina hidrosolubila…asta insemnand ca dupa 2-3 ore in sange, persoana devine usor deficitara….mai ales ptr ca vitamina C este folosita in ff multe procese metabolice, antioxidante si /sau de productie a diverselor proteine (colagen, neurotramitatori).

    https://www.institutefornaturalhealing.com/2011/04/thinking-outside-the-box-of-conventional-methods/

    https://www.psychologytoday.com/articles/200304/vitamin-c-stress-buster

  29. LolaMontez spune:

    Am tot vrut sa te intreb, daca e incomod, nu imi raspunde: cum reactioneata fetele tale la scriituri de genul asta? Eu una ca straina apreciez enorm ca spui si relatezi cu lux de amanunte unele trairi si experiente. As vrea sa le descriu si eu pe ale mele atat de acurat. Dar nu as vrea sa stiu chestiile astea despre mama si tata. De ex. descrii des moartea si inmormantarea lui Dragos. E clar ca a fost una din experientele cele mai dramatice si traumatice din viata ta. Se citeste printre randuri. Dar ma intreb cum se simte fata cea mare, cand citeste..nu e oribil pentru ea? Care nu are amintiri cu tatal ei sa isi formeze propria imagine. Nu il vede doar intins in cosciug cu viermele in ochi? .. Sau articolul actual cu depresia, oare ele nu primesc o stare de anxietate cand stiu ca tu ai mereu un ochi care plange in fundal?
    Si ma mai intreb un lucru: cum ai reusit sa le educi sa aiba self-esteem in conditiile in care tu nu aveai?
    Ma recunosc in multe din descrierile tale, avem fff multe in comun.

    • Petronela spune:

      Copiii nu sunt tîmpiți, să te ascunzi de ei și să mimezi că tu ești ok mi se pare mai traumatizant și mai lipsit de respect. Mie mi se pare o dovadă de respect față de fetele mele să nu mai prefac, să nu disimulez, să nu îmi ascund emoțiile. Noi așa am fost crescuți și suntem niște eșuați. Fata mea știe multe despre tatăl ei, are poze, nu are doar imaginea lui mort. Iar dacă ceva nu vrea să citească, nu citește. Eu aș fi vrut să știu despre mama mea ce a simțit, cum a fost viața ei interioară, de asemenea e o dovadă de respect.

  30. LolaMontez spune:

    Asa vazute lucrurile, ai perfecta dreptate 😊. Totusi nu as fi in stare sa imi pun sufletul complet pe tava. Si nici despre mama si tata nu vreau sa stiu cu lux de amanunte.. Ba chiar gasesc oarecum jenant cand imi povestesc unele chestii pe care nu as vrea sa le stiu. Cred ca sunt cam interiorizata.

  31. Maria spune:

    Hei, pentru mine experienta la psiholog a fost naspa. Am avut doar sentimentul ca imi ia banii degeaba. Si ca lungeste pelteaula….. Imi pare rau sa zic asta dar asa simt si acu….

    • Petronela spune:

      Sunt psihologi și psihologi. Trebuie găsit ăla care ți se potrivește. In plus, el nu face treabă în locul tău, degeaba mergi la tata psihologilor dacă ești rezistent și nu vrei sa lucrezi… Terapia e muncă, efort îndelungat, oamenii speră să li se dea soluții magice, or așa ceva nu există…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *