MENU
patbujori

de • 15 martie 2016 • bucăți de mineComentarii (11)

lenjeria de pat

Mai important decît patul nimica nu-i în casă, pentru mine. Nu bucătăria, nu baia, nu fotoliul unde șed, nu canapeaua, nu biroul. Patul. Musai să fie mare, jos, comod.

În pat scriu, în pat citesc, în pat meditez, în pat zac și plîng cînd mi-e rău, în pat rîd cînd mi-e bine, în pat fac dragoste cel mai adesea, în pat sunt ținută în brațe noaptea, mîngîiată, dezmierdată. În pat am dormit cu copiii pînă la vîrste de nerostit cu voce tare, acolo i-am alăptat și privit cum stau la sîn, în pat le-am alinat somnul, boala, coșmarurile.

Dar și mai important decît patul e lenjeria care-l învelește. Apăi cu lenjeria de pat e poveste lungușoară, buză cu obsesia.

M-am surprins astăzi bălind pe internet la niște lenjerii de pat frumoase, fără să pot rezista cu un singur ochi măcar ispitei să mai cumpăr una. Deși cad pe mine, cîte am. Dar lasă, că îi dau și bigudiului din ele, că tomna ce s-a căptușit cu pat dublu, cu baldachin, de prințesă irefutabilă. Și cum stăteam așa, pierdută în admirație pentru niște bucăți de cîrpe colorate cu care se învălește patul, mi-am dat seama, subit, de unde vine boala mea cu lenjeriile de pat.

Cînd eram mici, schimbatul patului era o tortură pentru mine. Asistam și participam la întreg procesul, fără voia mea, forțată de mama, căci de la mama mi se trage obsesia pentru curățenie. Mi-a instalat programul ăsta de foarte mică și nu am mai știut să îl dezinstalez, așa că îl rulez încontinuu, enervînd pe toată lumea în jur în același fel în care mama mă enerva pe mine cînd eram copilă și mă punea să pieptăn de șase ori pe zi ciucurii covorului persan care se deranjau întruna. De curînd am fost la ea, să iau din pod patul cu baldachin sus amintit și prăfuit de la șederea îndelungată, și, văzînd-o agitată, cu mătura în mînă și cu o singură grijă, să nu cumva să murdărim, omul meu s-a uitat la ea, apoi la mine, și m-a întrebat apoi: așa o să ajungi și tu? Iar eu m-am bucurat și am suflat tare ușurată că nu mi-a zis că sunt deja.

Așa, cu schimbatul patului; una dintre sarcinile mele casnice. Trăgeam de plăpumile grele, de lînă, făcute și cusute de mam-mare în camera ei, sub ochii mei fascinați, mă opinteam să le dezbrac și îmbrac de ceașafurile albe, apretate, cu dantelă cusută, oribile la atins. Dar făcutul plăpumilor… Îmi amintesc și acum zilele alea, ca de sărbătoare pentru mine, cînd lăsam totul pentru a vedea cum, sub ochii mei, crește o plapumă satinată, cu forme geometrice cusute cu acul cel gros, cu culori glazurate, cu care aveam să ne învelim în iernile geroase sau pe care aveam să le ținem “de bune” în dulap, să ne fie zestre sau să le roadă moliile. Mama mare întindea pe un cadru de lemn pînza, așeza cîlții de lînă și vatelina, iar apoi, deasupra, satinul cel roz sau movuliu, rareori albastru – care imita culoarea bomboanelor CIP și a șorbetului de pe prăjitura mea preferată cu cremă de la cofetăria din comună. Apoi trasa tiparul, cu o bucată de săpun din cel bun, subțire, modelele, să știe pe unde să-mpungă cu acul. Era șezătoare în camera bunicilor mei, căci făcutul de plapomă nu era treabă ușoară, participau toate babele hître din sat, și se puneau pe urluială din gurile ca niște mori stricate, numai povești interzise, bîrfe picante în vorbe meșteșugite, ca să nu-nțeleagă băiatele astea, care-o mai bulit pe care în sat, care nu o fost la biserică și s-o pretins beteagă, pe care o bate omu-so și cui i-o căzut hitele bolnave; acele groase, cu ureche largă și ață lucioasă și tare, coseau romburi, flori, tivuri, înțepau satinul cu repeziciune, treceau prin umplutura cea groasă de lînă și vată, străpungeau pînza de căptușeală de dedesubt, se întorceau mînuite dibace de arătătoarele și degetele mari prevăzute strategic cu degetare metalice, gurile melițau mai departe, iar plapoma se făcea, sub ochii mei uimiți, gura mea căscată la treburile cele ale oamenilor mari.

Ale noastre, de pe paturi, nu erau noi, satinul și pînza de pe spate le erau scămoșate de atîta purtare, tocite, rufoase, căci lucrurile mai rele trebuie purtate mai des, ale bune ținute de bune, nu știi cînd îți vine un mosafir și trebuie să scoți lucrurile bune, să vadă omul că ai, că nu ești calic. Cînd veneau la rînd cearșafurile-plic se vedeau patru romburi, la mijloc, mai noi și mai lucioase decît restul – așa se păstraseră, peste ani. Lenjeria de pat era mereu albă, (de fapt, gălbuie) și aspră, fiartă în cazanul ăl mic de tablă ca de scoc, pe soba din camera din spate cu sodă caustică și săpun de casă, făcut tot de mama mare în cazanul ăl mare, de fontă-nnegrită, pe două cărămizi, unde bolborosea sulfuros și indescifrabil ca o cremă untoasă,  și tăiat apoi în bucăți mari, urît mirositoare, lăsat la uscat afară, pe pervazul camerei mici, așa cum îi spuneam camerei din spatele curții unde se întîmplau toate cele care ar fi compromis bucătăria din casă.  Apoi, după ce rufele erau bine dezinfectate și fierte, erau limpezite în crep sau în vana din curte, iar la sfîrșit de tot, lăsate în apă cu apret albastru lapislazuli, să fie bățoasă. Lasă, să aibă ținută, zicea mama, în timp ce eu mă bîțîiam și mă lamentam că nu suport să dorm în asprimea aia, mie să nu mi le mai apreteze neam, ce ținută, cine le vede, doar eu dorm în ele, și în cele din urmă îmi făcea pe plac numai ca să o aud apoi bodogănindu-mă, în timp ce le netezea cu fierul de călcat, călca-le-ar nevoia, ce blegi sunt, nu au nicio ținută, cum mi-o fi plăcînd să dorm în moliciunea aia, chiar așa, cum mi-o fi plăcînd moalele în locul asprului și azi stau și mă mir precum se minunează vițelul la poarta nouă.

Apoi, în anii dinaintea Revoluției, pe masa alor mei au început să ajungă cataloagele Neckermann, aduse de cei care aveau rude în Germania federală, reviste mari și grele cu foi colorate și lucioase, precum satinul cel nou de pe plapomile mamii-mari, care îmi dezvăluiau o lume neînchipuită și neimaginată pînă atunci, din care îmi zîmbeau fete blonde și fericite, îmbrăcate cu haine cu croiuri neobișnuite, moderne, respirînd un aer de prosperitate și bunăstare care mă lăsa pe mine fără aerul meu gri, prăfos și tern. Mă holbam ore întregi, înciudată, la lumea aia imposibil de pătruns, la lucrurile imposibil de avut sau purtat vreodată – o lume ca o cetate imaginară, inexpugnabilă, unde fericirea și rîsul aveau culoarea și gustul bomboanelor CIP și a glazurii de prăjitură, însă mult mai intense. Firește că le invidiam pe blondele surîzătoare cu adidașii și blugii lor pyramid, cu rochiile elastice, mulate pe corp, cu părul retezat cu breton, perfecte, cu trupurile bronzate în costume de baie deux-pieces, luxuriante precum peisajele în care erau pozate, însă toate astea erau nimic față de uimirea și fascinația care mă podideau atunci cînd dam filele și ajungeam la catalogul pentru casă: dormitoare, cu paturile și lenjeriile lor colorate, nespus de fine la atins, învelind plăpumi ce păreau mai moi decît un nor cumulonimbus, cu perne mari și perne mici, pufoase și imponderabile. Mută de admirație, le priveam una cîte una, le alegeam în minte ca și cum le-aș fi cumpărat pentru mine, mă imaginam dîndu-mi drumul să cad pe o dună de puf moale, îmbrăcată în cearșafurile acelea ușoare și fine ca mătasea, împodobite cu motive și flori colorate și nu era senzație de fericire mai mare să poată fi închipuită. Știam de pe atunci că, atunci cînd voi fi crescut mare, aveam să am un dormitor luminos, cu pat mare, pe mijlocul camerei, și zeci de lenjerii de pat colorate, moi, neapretate  – simbolul incontestabil al prosperității, bunăstării și confortului mic-burghez și înfierabil, contrastînd violent cu albul murdar-bățos și cenușiul șobolan al existențelor noastre muncitorești proletare sau poate țărănești cooperatiste, cine mai știa?

Acum îmi spun că trebuie că ăsta e motivul pentru care, dintotdeauna, una dintre plăcerile mele uriașe e să mă vîr între cearșafuri moi, reci și curate, dar mai ales pline de culoare. Să văd patul făcut cu lenjerie frumoasă – așa cum mi-am promis cînd eram mică, cu nasul băgat în Neckermann. Și de ce nimic nu mă indispune mai tare decît un pat cu lenjerie scămoșată, făcută din bucăți, murdară sau mai rău, cîrpită. Orice altă piesă ce compune un loc în care ajung să trăiesc și să dorm poate fi oricum, dar asta mă face să simt sărăcia lipită direct pe piele, impregnînd-o cu exhalațiile ei pestilente.

O, da, sunt o femeie frivolă, îndrăgostită de lenjerii mătăsoase de pat. Am decis: o iau pe cea cu maci.

 

11 răspunsuri la postarea lenjeria de pat

  1. Catalina spune:

    frumos! ne-ai putea divulga de unde iti cumperi lenjeriile de pat? 🙂 caut de ceva vreme una mai deosebita si nu prea gasesc…Multumesc!

  2. Ella spune:

    Zi-ne site-ul cu pricina, Petronela draga, femei frivole suntem si noi 😀

  3. Elena spune:

    Parca m-ai scris pe mine… 😀
    In plus, nu aveati pe sifonierul din „casa mare” si niste perne mari patrate cu latura de un metru si indesate cu 10kg de fulgi de gasca? Fiecare… 😀

  4. Mihaela spune:

    Suntem rude, cumva?:-):-):-) Am si acum doua plapumi de zestre, facute de strabunica mea. Una roz de te dor dintii si una rosie. Daca te invelesti cu ele esti imobilizat pana dimineata…Strabunica mea a murit in ’93…si acum exista in pod sapunul ei de casa. Avea o pasiune sa il faca…:-):-):-). Iar apretatul…parca dormeam in hartie. Ultima data cand strabunica a facut sapun, eram clasa a 9-a , muream de jena ca sta in curte si „mesteca” in lichidul ala oribil mirositor…I-am zis ca acuma avem Persil, nu mai trebuie sapunul ei…mi-a zis „O sa ma pomeniti cand il vedeti.”. A murit in scurt timp si o pomenim de cate ori luam din cufar o bucata noua.

  5. Petronela spune:

    toți suntem rude, cumva 🙂 de la Adam și Eva.

  6. D.T. spune:

    He, he… Neckermannu’. Rezonez profund cu ce ai scris acolo, mai puțin partea cu lenjeriile de pat. În schimb, celelalte lenjerii… :). Nu exista ceva mai sexy decât fetele alea frumoase (pe alese: blonde, brunete, cu ochi verzi, albaștri, bruni, cu păr lung, unele tunse scurt, nemțește) cu măsuri naturale, unele chiar plinuțe, învelite în lenjeriile de corp mai mult sau mai puțin clasice (mă gândeam, există astfel de ființe în realitate?). Exista în Neckermann chiar o secțiune cu articole mai deocheate (lenjerii, „jucării”), numai ideea că cineva poate cumpăra așa ceva și găsește pe cineva care să le utilizeze, mi se părea de domeniul fantasticului („poate când o să fiu adult și cu experiență”). Cel mai mult salivam (cum altfel) la electronice. Cât îmi doream și eu un un televizor color Loewe (apexul revoluției tehnologice) sau măcar un radiocasetofon stereo Grundig (măcar un casetofon, ce naiba). Calculatoarele Commodore sau Atari erau de domeniul SF. Priveam hipnotizat foile alea lucioase și încercam să citesc toate specificațiile. Roteam în minte caracteristicile tehnice parcă rostogoleam în gură bomboane cu lapte (din alea mari, tari și dulci – ce bune erau!). Și acum, când îmi cumpăr o componentă electronică pentru calculator, o miros și o pipăi (așa miroase viitorul). Mi-ar fi plăcut să fac asta și cu fetele alea în lenjerie, dar din păcate, au rămas numai în paginile Neckermannului și undeva în colțurile memoriei. Peste ani, în realitatea adevărată am găsit numai electronicele, fetele alea frumoase, zâmbitoare și relaxate au existat numai în poză, în Neckermann. Electronicele au fost exact așa cum mi-am imaginat. Fetele nu. Și n-am cumpărat nici „jucării”. De aia unii bărbați sunt niște copii mari. Din cauza Neckermannului.

  7. Bookish spune:

    Şi pe mine mă uită Dumnezeu pe site-uri cu lenjerii de pat. Salivez cam la toate, dar nu prea cumpăr. Am o mare problemă, şi anume, îmi plac pernele alea pătrate, cu fulgi de gâscă/raţă făcute de bunica sau străbunica, iar pernele din ziua de azi sunt toate lunguieţe iar eu nu reuşesc să mai găsesc feţe cu dimensiuni 70×70. Dacă ştie cineva pe unde s-au ascuns, luminaţi-mă şi pe mine vă rog.

  8. camellia spune:

    Nu ma simteam prea bine intr- o zi cand spalam rufe cu mana- am avut masina de spalat tarziu. Vine mama in vizita, se asaza pe scaun, stam de vorba. Eu clateam lenjerii mari si grele si spun ca pentru mine ca ”nu cred ca le mai apretez, nu mai pot” Replica ei a venit taios- ” de ce le mai pui la uscat ?”
    Asta a fost boala ei, apoi a mea- lenjeriile apretate. Daca ma apuc de schimbat lenjerii si nu pocnesc/ fosnesc cand le desfac, imi vine sa le tai!
    Ador sa dorm in lenjerii albe, apretate! Nu dorm des la hotel, dar atunci cand o fac, primul lucru la care ma uit sunt cearsafurile. Pana si lenjeriile creponate le- am apretat si calcat cu fierul sa stea tapene, sa pcneasca.
    Poate a fost si o stratagema- neavand atatea lenjerii cate as fi vrut, le trezeam la viata pe cele vechi, apretandu- le 🙁
    Trag cu un ochi pe Ikea, da” n- am eu atatia bani sa- mi iau lenjerie de acolo…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *