MENU

de • 10 martie 2016 • the smell of hospitals in winterComentarii (11)

obraznică (the smell of hospitals in spring 2.0)

Martie. Anno Domini MMXVI

Plouă. Am deschis geamul larg; e prea cald în salon, aerul e prea greu. Între mine și celelalte femei bolnave, unele operate, altele care așteaptă să fie operate, o ușă de plexiglas glisantă e trasă pînă la jumătate. Șapte paturi, dispuse în două camere doar aparent despărțite. Un sforăit răzbate de dincolo, de unde toate bolnavele, așa cum ni se spune, au adormit. E tîrziu, dar deasupra patului meu arde lumina. Citesc. Din cînd în cînd, las cartea jos și mă uit pe geam la ploaia de început de martie. La clădirea veche, cu toate ferestrele stinse și ornamentații din piatră. De afară, zgomotele nopții năvălesc pe geam, umede, mă zgribulesc. Din rondul din fața Maternității se aud zgomote de pneuri frînînd pe asfaltul ud. Ceasul din turnul unei biserici bate îndepărtat. Nu știu care biserică. Branula mă înțeapă în venă de cîte ori mișc brațul învinețit de acul nepriceput dar foarte insistent al unei asistente timorate. Mă duc la baie. Din oglindă mă privește un chip străin, palid, necopt parcă. Sting becul. Nu pot adormi, ascult sunetele înfundate ale orașului în ploaia nocturnă.

Nu am reușit să adorm mai deloc peste noapte. Foarte devreme, au adus în patul de lîngă mine o gravidă care aproape naște. Apoi, pe fotoliile din salon, alte două femei bolnave.  Suntem nouă acum. Păstrez geamul deschis, ca să putem respira. Ușa de la baie nu se poate închide, e clanța ruptă, poți rămîne blocată înăuntru, așa că mergem la baie și lăsăm ușa deschisă astfel încît ne auzim una pe cealaltă urinînd, spălîndu-ne pe dinți, defecînd. Gravida geme tare, se plimbă prin camera mică respirînd așa cum a învățat la orele de Lamaze. Din cînd în cînd, își cere scuze că ne deranjează. Apoi se prăbușește pe pat, în poziție fetală, imitînd inconștient făptura mică din pîntece care a pornit drum greu către lumea neprimitoare cu cîteva ore înainte. Are dilatație mare, durerile sunt tot mai puternice și mai dese. Una dintre doamnele mai în vîrstă ce urmează să fie operată îi face masaj la spate și picioare. O tot întreabă, fără să capete vreun răspuns: care e diferența dintre compasiune și empatie? Gravida respiră și geme în continuare. Cînd nu mai rezistă, apasă butonul care cheamă personalul medical. Apar, pe rînd, o rezidentă și o asistentă, sastisite și destul de deranjate, care îi explică, strepezit și repezit, că așa e cînd naști, te doare, o să o tot doară, ele nu au ce face. Cînd pleacă, doamna întreabă din nou: care e diferența dintre compasiune și empatie, te-ai gîndit? Gravida scutură din cap. E tînără și speriată.

În timp ce stau la ușa sălii de tratament, aud o altă asistentă apostrofînd-o pe una dintre femeile aduse pe fotoliu, din lipsă de paturi, că nu a îmbrăcat cămașa de spital. Asta de finet cu flori mici și pieptul larg desfăcut, pentru alăptare, cu care suntem îmbrăcate toate, deși niciuna nu alăptăm. Deasupra ei purtăm un halat albastru-spital, iar în picioare papuci de plastic roz. Nu ne mai deosebim una de cealaltă, suntem uniformizate, reduse la condiția noastră de femei bolnave la cheremul unui sistem și mai bolnav decît noi. Din sala de tratament se aud țipete scurte. Îmi imaginez că naște cineva, dar îmi amintesc că, atunci cînd am fost la consult, pe una dintre mese se afla o trusă de chiuretaj care m-a făcut să mă uit în altă parte, înfiorată. Cîteva minute mai tîrziu, cu ușile larg deschise, infirmierele spală sîngele și aruncă resturile din bolul aflat între picioarele mesei ginecologice. Mă trece un alt fior rece de-a lungul șirei spinării. Mă duc în patul meu și mă afund între filele groase ale Solenoidului și respirația rapidă și șuierătoare a femeii care stă să nască în patul de lîngă mine se estompează, devine tot mai difuză, dispare.

Sunt întreruptă de vizită, deși e foarte tîrziu: s-au consumat cîteva drame de la primele ore ale dimineții. Un alai de rezidenți și asistente, conduși de o femeie cu voce stridentă și coafură mirosind a perhidrol, de nuntașă, ce pare că stăpînește întreg locul. Ne ia, pe rînd, la rost. La mine ajunge ultima. Stau cuminte în pat, cu cămașa de finet strînsă tare cu șireturile pe piept, cu părul cuviincios, cu cartea desfăcută pe picioare. Mă măsoară disprețuitor, aruncă o privire scîrbită cărții. Tu…, de ce te-ai internat?, îmi cere socoteala, rățoită, iar tonul ei îmi aruncă pulsul la 130 de bătăi pe minut, instantaneu. Trag aer în piept și răspund cu cea mai politicoasă tonalitate de care dispun, într-un efort inutil de a restabili adevărul istoric și sensul cuvintelor, dar și de a scăpa de acuzația care-mi planează deasupra frezei turtite că, dintr-o toană, m-aș fi cerut la spital ca să ocup abuziv locurile din secția doamnei, și-așa supraaglomerată, în loc să stau dracului la mine acasă: nu m-am internat eu, am fost internată. De urgență. Apoi zîmbesc, candid. Vreți să știți pentru ce am fost internată? Auzi, fetițo, zbiară, tu nu înțelegi românește? Te-am întrebat pentru ce te-ai internat? Ești în stare să răspunzi? Auzi la ea! Incredibil! Răspund, moale, controlat, deși îmi clocotește sîngele în vine. Pacienta cui e? A doctorului x, îi șoptește o asistentă. Foarte bine, s-o vadă el, scuipă vorbele, în timp ce iese, țîfnoasă, cu alaiul după ea. De pe hol, o aud urlînd la medicul meu: x, să vii tu să o consulți pe asta, că e și obraznică! Apoi intră în alt salon, să ragă la alte paciente, mai puțin obraznice, care știu, aposteriori, că în spital nu au drepturi, nu merită respect, care nu au curajul să ridice ochii din podea.

Îmi strîng halatul albastru-spital tare pe mine. Uitasem cît de mult te poate umili sistemul medical de stat, trecuseră niște ani de la ultima internare acolo, cînd a trebuit, deși medicul meu curant era altul, să mă duc să îmi desfac picioarele în fața altui șef de secție care ținea morțiș să verifice personal toate pacientele, iar cele care refuzau erau expulzate fără drept de apel, fără să conteze starea lor. Uitasem, în anii ăștia lipsiți de convulsii medicale, cum funcționează sistemul românesc de stat în care medicii sunt niște zei olimpieni, iar pacienții, niște umili servitori, la mîna milei lor suverane.

Nădușită, gravida continuă să respire, fără să fi apucat să răspundă la întrebarea: care e diferența dintre compasiune și empatie?

La externare, o infirmieră mai în vîrstă îmi zice, în timp ce mă conduce în beciul rece, să schimb cămașa de finet și halatul cu hainele mele, civile, care-mi mai redau oareșce demnitate: dar eu vă știu de undeva! De la televizor!, îi pică fisă. Apoi, repede, cu un ton pe care l-am auzit de multe ori în spitale: să nu ne filmați, îmi pare rău că nu v-am adus eu hainele, dar vedeți ce e aici. O liniștesc că nu era nevoie să facă nimic special și că nu o filmez și îmi trec, flash-backuri, prin fața ochilor, toate momentele în care cineva în vreun spital de stat m-a tratat diferit pentru că mă știa de la televizor. M-a tratat așa cum ar trebui tratat orice bolnav: cu deferență și grijă. Pe mine și pe copiii mei. Și m-am bucurat, nevolnica de mine, că nu a fost nevoie niciodată să sun pe cineva care știe pe cineva ca să nu îmi lase copiii să zacă bolnavi pe la uși. Așa cum pe tata l-au lăsat să devină legumă, pentru ca apoi să-mi spună: dacă am fi știut că e tatăl dumneavoastră!

Am ieșit pe poarta spitalului fără să fi aflat de-acolo, de la botul calului, care o fi diferența dintre empatie și compasiune.

11 răspunsuri la postarea obraznică (the smell of hospitals in spring 2.0)

  1. Liza spune:

    Brr, s-a facut pielea gainii pe mine!

  2. Carla spune:

    De acolo nimeni nu poate afla. Sistemul nu da raspunsuri de acest fel, pentru ca nu formuleaza vreodata astfel de intrebari… 🙁

    Imi pare rau ca ai trecut pe acolo. Imi pare bine ca ai plecat de acolo, pe picioarele tale.

  3. Diana spune:

    Din pacate reminiscentele comunismului inca ne bantuie si sunt profund intiparite in tot ceea ce inseamna mediu spitalicesc, institutii guvernamentale etc. Probabil ca daca s-ar introduce niste criterii de evaluare ale personalului angajat, care sa vizeze, in primul rand, empatia/compasiunea fata de client, si/sau sondaje de opinie in randul celor care au calcat pragul acelor institutii, s-ar mai calma doamnele si domnii care au impresia ca le apartii, doar pentru simplul fapt ca ei sunt angajatii de care tu depinzi in acele momente :(. Sa fie niste criterii de care sa se tina cont atunci cand vine vorba de bonus-are sau continuarea contractului. Din pacate, numai in multinationale se tine cont de astfel de evaluari. Din aceasta cauza, o astfel de persoana care a invatat ce inseamna „orientarea catre client”, se asteapta sa primeasca aceleasi servicii pe care a invatat sa le ofere si pe care, ca si in cazul tau, nu le primeste. Acest gust amar pe care ti-l lasa astfel de atitudini, ajunge la un moment dat sa te stapaneasca, sa te intrebi cu ce ai gresit, de ce trebuie sa suporti toate lucrurile astea, sa nu iti mai gasesti locul in aceasta societate care este manata preponderent de instinct si nu de judecata. Ajungi sa crezi ca tu esti persoana antisociala. Eu, de exemplu, aici am ajuns, astfel ca prefer sa ma mut intr-o tara in care empatia 🙂 are un loc primordial si care se regaseste la nivelul oricarei structuri ierarhice.

  4. Crisa spune:

    Trist dar adevarat.
    Intr-o maternitate de stat o asistenta mi-a argumentat ca trebuie sa ii dau neaparat lapte praf copilului ca o sa aiba scaderea fiziologica prea mare si ca „le cearta sefa”.
    Eram, la propriu, aratata cu degetul.

  5. Mona spune:

    Uneori….de multe ori….ii vad ca pe niste sacali in cautare de bani, nepasandu-le daca mai pierd vreun obraznic pe drum. Imi vin insa in minte si cateva fetze luminoase, care au pretuit sufletul mai mult decat orice.
    Insa astialalti, restul de adunatori de ruine, mi separ de cea mai joasa speta, sa nu ai pic de compasiune, sa faci in scarba o meserie pe care singur ti-ai ales-o….asta e scarbos rau.

  6. Omnia spune:

    Arrrghgh! Nimic nu se compară cu umilinţele din sistemul medical! Iertată fie-mi comparaţia dar mulţi dintre cei care ar trebui să manifeste compasiune şi empatie, se comportă precum prădătorii când dau de sânge. Cu cât te zbaţi mai mult, cu atât te muşcă şi te scutură mai tare, cu cât eşti mai neputincios, cu atât se simt mai puternici. Nu ştiu de ce, dar asta mi-aduce-aminte de temnicerul din Gherla lui Goma – doar acolo am mai simţit pumni în burtă cu atâta intensitate 🙁

  7. catalin spune:

    „Pavilionul cancerului”, varianta romaneasca.
    Multumim.

  8. Balan Alma spune:

    Imi pare rau ca ai trecut prin aceasta experienta. Tot ce imi doresc este sa nu ajung astfel……dar f usor aluneci in directia gresita in acest sistem. Epuizarea, neajunsurile din sistem, lipsa satisfactiei profesionale si personale…. te arunca intr-o prapastie cumplita
    Dar am invatat sa trag aer in piept si sa fac tot ce pot cu putin.
    Imi da forta gandul ca fac tot ce pot pt ai mei. Sanatate! Cu drag, o fosta colega de liceu -Alma.

  9. Raj spune:

    De regula, dovada de empatie dau mai mult cainii. Pe ei ii macina mult problemele stapanilor lor. Te ghicesc im ediat, au simtul ala care noua de cele mai multe ori ne lipseste. Ei nu dau niciodata gres. Dar am intalnit si medici empatici. Putini, dar sunt. Chiar in Cernavoda e un medic empatic, Dmitrii Munteanu il cheama, e urolog. E din Republica Moldova. Am fost internat vara trecuta, aveam pietre la rinichi de forma stabilopozilor, din alea care, de durere iti vine sa te urci pe pereti, sa te arunci de la geamul salonului. Pentru ca ma simt extrem de prost , de umilit , daca dau spaga, intotdeauna am oferit doctorului, asistentei, cadouri, la externare, nu inainte. Asta cu orice risc. Am lucrat la randul meu intr-un mediu unde se primeau atentii, dar nu mi-am permis nicicand. Ca nevasta mea mi-a zis intr-o proasta zi, ca auzise de chestia asta si, din pricina asta s-a maritat cu mine, iar eu inchipuitul, boul de mine, crezusem ca m-a luat din dragoste. A replicat ca dragostea a venit pe parcurs. Bun si asa. Intr-o zi eram negru de suparare di dereticam prin gradina. Am un mar paduret cu roade tari si acre, nu-mi vine sa-l tai, il tin pentru umbra. Culegeam merele de pe jos si le aruncam intr-un colt. Pentru compost, ingrasamant. Pulica, dulaul meu alsacian scuzati-i numele, dar asa il cheama, ca sa ma faca sa ma simt bine, sa nu ma supere, credea ca i le dau lui si le infuleca unul cate unul, in sila, cu mult dezgust. Cand am vazut asta, m-am induiosat tare mult si am dat fuga la frigider si i-am adus toate bunatatile, am golit frigiderul. S-a uitat la mine sa vada daca m-am dilit de tot si, daca a vazut ca l-am imbiat insistent sa manance, cu greu s-a conformat. M-ai am un animalut, o pisica, o siameza tampitica, cretinica si pisica asta il batjocoreste des pe Pulica, il zgaraie pe bot, il musca, il umileste in ultimul hal, dar Pulica rabda cu stoicism, ca stie ca si matza e in gratiile mele. E empatic, na !

  10. D.T. spune:

    Of… Îți doresc sănătate!

  11. Asa e sistemul medical la noi: unul stricat, corupt, bolnav, exact ca toate domeniile dealtfel. Sanatate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *