MENU

de • 9 septembrie 2014 • the smell of hospitals in winterComentarii (14)

bad modjo (the smell of hospitals in summer)

(iulie 2010)

O lăsasem la ta-su de zece minute. Şi am primit telefonul. Vezi ca bigudiul mic a leşinat, am chemat ambulanţa. Dacă nu eşti mamă şi anxioasă nu poţi înţelege ce simţi când auzi asta. Am mers pe interzis. Cu 100 la oră prin oraş, într-un slalom disperat şi neputincios. Deja o urcau în ambulanţă. Era palidă şi se forţa să zîmbească. Doctorul – un prieten vechi, îmi spune că îl îngrijorează faptul că şi-a pierdut cunoştinţa şi că o ducem la urgenţe să facem nişte investigaţii. O sun pe doctoriţa noastră. O ţin în perfuzii. Vorbesc ceva, în limbajul dureros de cunoscut, despre epilepsie. Să facem un eeg să fim siguri, zic.
Şi facem eeg-ul. Şi mergem la neuropsihiatru cu el, să ni-l citească. Mă priveşte lung şi îmi spune că uite, a ieşit un edem cerebral. Să facem şi o tomografie, să fim siguri.
Şi mergem la tomograf. Bat la uşa neurochirurgului. Şi el prieten vechi. În cabinet cu el, încă unul, gras şi nesuferit, se joacă pe calculator exact ca în reclama aia. Vorbesc cu prietenul meu. Îmi zice, draga mea, colegul meu se ocupă de copii. Aştept. Ăla nu se oboseşte să ridice capul din joc. Ia în scîrbă, într-un final apoteotic, eeg-ul. Doamnă, zice, a mai făcut vreo criză până acum? Cuvîntul criză mă blochează. Întreb gâtuită: vorbim de un leşin de cîteva secunde… de unde criză? Se enervează. Urlă la mine. Îmi explică, doct şi sastisit de din astea ca mine, că orice pierdere de cunoştinţă nu e aşa, cum cred eu, ca în coana Joiţica, că înseamnă CEVA. Auzi, madam, ceva! La prima nu se pune diagnostic, dar la a doua, e E-PI-LE-PSI-E!! Mă scurg pe scaun, uşor, lacrimile îmi ţîşnesc ca în desenele animate. Protestez slab, că fetiţa mea e zdravănă şi s-a jucat în soare. Doamnă, îmi zice ăla şi mai scîrbit, văd că nu ne înţelegem. Păi cum să ne înţelegem, dacă mata îmi zici că după un leşin de 3 secunde copilul meu e epileptic? Eu am leşinat de mai mult de două ori şi nu am epilepsie. Rîde sinistru. Asta ziceţi dumneavoastră. Poate că aveţi. Îmi încordez pumnii şi îmi pare iar rău că nu sunt bărbat. Să facem tomograful. Aştept rezultatul pe holul clinicii gata să mă prăbuşesc. El mă ţine strîns, eu ţin strîns rivotrilul sub limbă. Tomograful e bun.
Neuropsihiatrul studiază eeg-ul şi tomograful din nou. Îmi explică să nu mă panichez, dar că edemul ăla cerebral există. Trebuie reluat eeg-ul peste o lună şi dacă e ok, atunci putem răsufla uşuraţi. Până atunci, ţinută sub observaţie, dar să ducem o viaţă normală. Iar dacă mai leşină o dată, trebuie începută o medicaţie, ceva. Sunt sigură că am eu edem cerebral acum, atît de greu îmi simt capul.

 

 

five days later.

Nu am făcut plajă în vamă, ca să ne întîlnim cu nişte prieteni din Constanţa. Fetele au vrut pizza. Suntem în drum spre ei, dar bigudiul mare e palid rău. Îmi vine să vomit mama. Not again! O ţin de cap, în portul Tomis, printre iahturi, şi ea varsă. Tremură toată. Gata, mergem la spital.
Spitalul din Constanţa e un monstru. Ea vomită şi îi e rău continuu. Intrăm unde scrie urgenţe copii. Zece puradei aşteaptă la uşă. Niciunul nu pare să fie foarte bolnav. A mea nu se poate ţine pe picioare. Intră prietena noastră, medic rezident acolo, să vorbească. Eu înjur în gînd ghinionul şi saturn în casa I. După un sfert de oră de negocieri, ne cheamă. Ţigăncile sar pe noi. Mă scutur de ele. Urgenţa arată ca un dispensar de ţară. Jeg şi sărăcie. Un doctor masiv şi mustăcios o examinează vag. Îmi cere anamneza. Nu îi iau analize, nici măcar tensiunea. O palpează pe burtă. Mă uit la mine. Arsă de soare, cu o eşarfă pe cap şi în şlapi, cu picioarele pline de nisip, nu prezint prea mare garanţie. Aşa că medicul se uită la mine dispreţuitor şi îmi spune: sigur aţi mâncat ceva de pe plajă. Băi, dacă sunteţi săraci şi nu aveţi bani să mîncaţi la un restaurant, mai bine staţi acasă. Văd instantaneu negru în faţa ochilor. Fac un pas elastic înainte, gata să îi sar în gît, ca pantera. Mă opresc şi îi silabisesc, printre dinţi, cuvîntul magic. Lucrez în televiziune, sunt jurnalist, nu cerşetor. Mă întreabă dacă îl ameninţ. Îi răspund că relev doar că nu mănânc de pe jos, că posed informaţii la acelaşi nivel cu el. În maximum trei secunde devine extrem de prietenos. Şi cu mine şi cu a mea, care continuă să zacă pe patul insalubru, fără să i se facă nimic. Trebuie să o internăm, zice. Şi începe să facă formele, cu o amabilitate care mă umple de scîrbă. Apoi, fără să i se fi făcut nimic, e pusă pe un scaun şi lăsată în faţa unei uşi. Aşteptaţi aici, zice asistenta, vine cineva să vă ducă pe secţie.
Stăm acolo preţ de jumătate de oră. Mama, trebuie să vomit. În geanta de plajă am o eşarfă. Îi spun că dacă îi vine, să verse pe ea. Avem o oră de cînd ne aflăm în jegul ăsta de spital. Îmi vine să plîng de furie şi neputinţă. Salvarea vine de la o infirmieră plină de sictir care ne duce la etajul 9. Terapie intensivă. Sau asta scrie pe uşă. Îmi vine să vomit şi mie cînd văd. Degeaba v-a trimis, îmi şuieră vaca în uniformă. Nu e locuri. Şi îi dă vânt căruciorului cu piciorul pe uşa cabinetului. Aud prin lemnul uşii o voce rea: asta ce dracu mai are? Dau să împing, să intru. Răsare un cap de asistentă, cu aceeaşi grimasă de silă. Îmi zice: nu aveţi ce căuta aici, domnişoară. Aici pot intra numai mamele! Şi zbang, uşa în faţă. Împing iar şi urlu: dar eu sunt mama!!! Aia mă examinează de sus pînă jos, cu aceeaşi silă şi vădită neîncredere şi îmi dă drumul, cam neconvinsă.
Terapia asta intensivă e un alt dispensar. Bat pariu că la Puchenii Moşneni, de exemplu, ăia sunt mai dotaţi. Uite care e treaba, îmi zice una din asistente, degeaba v-a adus aici. Noi nu avem nimic, nici medicamente, nici perfuzii şi nici locuri. Acu să vină doctoriţa. Şi face o pauză dramatică. Dar… amabilitate, aveţi? întreb, verde de nervi. Sau e criză şi de din asta? Şi zic iar cuvîntul magic. Şiiii… ce să vezi?! Ca prin farmec vocile li se înmoaie, zîmbetul le revine şi încep repede să îmi explice că le e greu şi lor, că uite, sunt puţine şi şi aşa vor să le restructureze. Mi-e silă că trebuie să recurg la formula asta, dar e singura şansă să îmi trateze copilul… Şi în timp ce ele se plîng, fie-mea zace chircindu-şi cei 182 de centimetri pe o canapea scundă, fără să i se fi făcut nimic. NIMIC. Şi îmi vine să urlu.
Doctoriţa e micuţă şi nu are un ochi. Se uită la mine cu ochiul bun şi îmi zice că a auzit că e cineva care face scandal aici. E prudentă, cuvîntul magic precedase venirea pe secţie. Ne mută într-o secţie mai spălată a spitalului. Mai de vip, aşea. Şi îmi face o listă lungă, să mă duc la farmacie să iau, că nu au ce să îi facă fetii, nu au medicamente de niciun fel. Nici siringi. Nici branulă. Nici măcar ser fiziologic, la dracu! E deja noapte afară. În timp ce ea scrie, pe bigudiul borîcios îl mută cu scaunul cu rotile. O rog pe asistentă să îmi împrumute o tăviţă, să aibă unde vărsa, pînă ajungem jos. Refuză. Copilul varsă pe hol, pe jos şi în eşarfa mea verde din caraibe. Îmi spune că îi pare rău că mi-a murdărit eşarfa preferată, dă-o dracu de eşarfă, tu fă-te bine.

Alerg disperată la farmacie. Mă rătăcesc. În curtea spitalului, lîngă spital, numai ţigani. Miroase înţepător, insalubru. La farmacia nonstop, alţi ţigani. Caută o suzetă, dar de fapt nu suzetă ci biberon. Dar nu din ăla, unul mai ieftin. Farmacista îi arată zece din alea, copilul meu vomită în spital de 4 ore, mă stăpînesc greu să nu le iau tuturor neamul în vorba aia de la maimuţă la pentium 8. În cele din urmă ajung să cumpăr siringi şi metoclopramid şi algocalmin fiole şi antibiotic injectabil şi ser fiziologic şi soluţie perfuzabilă şi leucoplast. Plm, leucoplast.
La 4 ore de cînd am ajuns la spital, în sfîrşit primeşte medicaţie. Cumpărată de mine. E palidă şi speriată. Mama, nu pleca, e aşa de urît aici şi oamenii ăştia aşa de răi. Nu plec. În salon, în afara patului ei mai e un pătuţ de sugar, cu gratii. Stau lîngă ea pînă adoarme şi apoi mă încolăcesc în jurul meu pe pătuţul de bebeluş.
Prin ferestrele murdare îmi rînjeşte sinistru o lună plină, rotundă, lăbărţată. Închid ochii să aţipesc puţin, dar mă înhaţă demonii din colţul pleoapei şi mi se face frică, tot mai frică.

***

yo siempre estare a tu lado

14 răspunsuri la postarea bad modjo (the smell of hospitals in summer)

  1. carla spune:

    Am avut si eu edem cerebral.m-au internat cu suspiciune de meningita,si cu toate ca stateam asa de 4 zile acasa,au mai trecut 4 pana la primele analize,deci daca ar fi fost meningita era suficient timp sa ma ia dracu.dup-aia m-au acuzat ca ma doroghez cu toate ca analizele erau ok.intr-un final mi-au zis sincer ca habar nu au ce sa-mi faca in afara de o punctie,pe care am refuzat-o categoric.asa ca m-au externat si m-au trimis la 300 km diatanta,poate gasesc pe cineva cu experienta….

  2. 3.14... spune:

    Am primit cam acelasi telefon – „Copilu’ nu mai respira! …” si nici acum nu stiu cum am facut vreo 12km in 10min printr-un oras superaglomerat. Din fericire n-a fost nimic grav.

    „Doctoriţa e micuţă şi nu are un ochi”… nu stiu de ce instant mi-a aparut imaginea unui personaj deja celebru din Constanta. Subconstientul a luat-o razna…

  3. Dan Popescu spune:

    Te lasa nervi cu sistemul asta bolnav de la noi si te seaca cand stii ca luna de luna pompezi bani in curul lor degeaba.Am trecut si eu prin experiente de genul asta.Ultima data cu tata la mega spitalul de urgenta Floreasca cica etalon intre spitale.Sictir si lipsuri.Am cumparat tot de la zero ca sa aflu dupa, ca farmacia de unde trebuia neaparat sa cumpar cu preturi cu 30%mai mari este a sefului de sectie de acolo.Golanie si lipsa de umanitate.Cand a decedat tata in spital au furat efectiv si medicamentele cumparate cu multe milioane de mine.Le-am urat sa le foloseasca pe ei.Era un cretin de asistent care intial se recomandase doctor care imi vorbea de sus desi era un jeg uman.Dumnezeu mi-a domolit furia sa nu il calc in picioare cand imi spunea despre pacienti,”astia de aici sunt praf si vor muri toti” ca stie el.Un nenorocit cu care sper sa nu ma intalnesc vreodata live ca nu stiu ce iese.Golaniile cu firmele de paza care trebuiesc unse sa poti vedea pacientul .Sistem de cacat condus de oameni de cacat.Primisera donatii de aparatura si le inregistrasera pe firmele lor personale.Toate farmaciile din jurul spitalului Floreasca sunt ale sefilor de sectie si au preturi imense fata de restul orasului.Tot acolo este si o firma de taxiuri „agreata”de spital care are tarifele de 5 ori mai mari decat restul.Sistem bolnav capusat de mafiotii in halate albe.Cand a murit tata imi sugerau sa iau de la ei de la morga tot ce trebuia pentru inmormantare ,pretul era „modic” doar dublat fata de restul orasului.Cand am vazut asta am angajat o firma sa se ocupe si a trebuit sa dau zeci de telefoane ca „uitau” sa trimita cadavrul la morga.Daca nu aveam oarecare conexiuni mai stateam sa astept cateva zile eliberarea cadavrului.Inainte cand ii vedeam legati pentru spagi imi parea rau de ei dar trecand prin atatea sincer nu imi mai pare rau cand curata din uscatruile de acolo.Eu as da o lege clara,ori lucrezi la stat ori la privat ca se ajunge ca doctori platiti de noi sa refuze sa opereze la stat ca sa incaseze onorarii imense in clinici private.Sunt zeci de localitatii unde tomografe cumparate cu bani grei stau nefolosite ca sa se pompeze banii in utilajele sefuletilor de spitale.

  4. Emanuel spune:

    NU are importanta daca lucrurile se vor imbunatati sau nu, daca viata in Romania este buna sau nu. Important este sa intelegi, de obicei din proprie experienta, ca lucrurile NU SE VOR SCHIMBA PE PARCURSUL VIETII TALE. Si una din alea, viata adica, nu ai decat una.
    Exista o intreaga planeta acolo dincolo de granita tarii. Este o informatie pe care o capeti de obicei din excursii, cand esti prea ocupata sa te relaxezi ca sa intelegi acolo, cu creierul acela din stomac, cu instinctul, ca ar trebui sa ramai.
    Oricat de mare ar fi clopotul de cristal sub care traiesti in Romania, la un moment dat se strecoara si lumea aceea din spitale, cei care iti otravesc mancarea pe care o cumperi, tti acei criminali care traiesc fericiti printre noi.
    Pleaca si nu te uita inapoi.

  5. cora_ spune:

    tocmai am citit asta:
    http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/a-stat-toata-noaptea-in-travaliu-iar-cand-medicul-a-ajuns-la-ea-copilul-murise-acuzatiile-grave-facute-de-2-parinti-din-iasi.html
    si ma intreb cum mama dracului asa ceva e posibil in anul 2014? Da, asa ceva e posibil in lumea a treia, a patra, a cincea…

    • dojo spune:

      Uff, SOCANT, dar din pacate nu este caz singular. Si ar trebui ca oamenii astia, doamne ce cosmar traiesc, sa mearga pana in panzele albe pana cand cei vinovati vor plati. Cu libertate, cu bani, cu tot ce se poate. Pana nu exista cate un precent de genul asta, vor continua sa ucida prin nepasare.

      Am nascut acum 7 luni intr-o clinica privata in oras, desi cotizez de 15 ani bine merci. De 5 ani am firma, deci nu cotizez 2 lei pe luna. Si totusi nu am avut curaj sa merg pe sistemul de stat, desi am o doctorita exceptionala (plus o prietena buna care lucreaza tot acolo ca medic), deci eram acoperita.

      Cu fata momentan e OK. Cumnata e pediatru si, desi nu mai este in tara, mi-a facut ‘intrarea’ la crema medicilor de specialitate din oras. Numai pronunt numele ei magic si suntem dintr-o data tratati ca regii. Nu sunt in general data pe spate de ideea de a ma folosi de nepotisme (sau cumnatisme :)), dar este vorba de copilul meu, asa ca … fara nicio rusine.

      Normal, in continuare cotizam ca tampitii, ca doar tre’ sa se faca pomeni electorale pe banii nostri.

  6. ale spune:

    „dă-o dracu de eşarfă, tu fă-te bine” m-am topit. dragostea de mama <3

  7. Iuli spune:

    De 4 ani adorm cu micuta mea in gand, uneori cu zambete, uneori cu rugaminti. Imi imaginez scenarii, nu stiu de ce dar majoritatea sunt ganduri rele, ce-as face daca i s-ar intampla ceva … Cum as mai fi, as mai putea fi? Si aici ma opresc de fiecare data, ma golesc, sunt vid, nu mai am aer si ma agat de oricare alt gand care sa ma scoata la suprafata.
    In fiecare seara ma rog la Bunutu’, cum am vazut ca il numesti, daca are ceva rau pregatit pentru ea sa-mi dea mie, sa trateze cu mine si pe ea sa o lase. Are atatea de vazut si de facut. Am citit in 2 nopti cam tot, cred, nu stiu din ce esti facuta, de ce a trebuit sa ai toate astea, esti orice dar nu un om, nu cred ca un om poate ramane intreg fizic si psihic dupa asa ceva. Si pentru ca fizic inca mai esti, si esti chiar ok, cel putin asa arata pozele, si pentru ca psihic inca mai esti, altfel nu ai fi terminat o carte atat de ceruta, nu poti fi doar o femeie si atat. Multumesc pentru ce ai scris si pentru ca am avut norocul sa te citesc.

    • Petronela spune:

      Ba om sunt. Există o vorbă, să nu îţi dea Dumnezeu cîte poţi duce. Eu sunt aplicaţia acestei vorbe. Şi ce am scris aici e o mică parte din ce am dus eu. Dar sunt bine. Se poate.

  8. nemotoujours spune:

    Buna.
    Pot sa -ti public povestea aceasta?
    Dar te rog frumos anunta-ma pe mail, pt ca nu ai Follow si Back.
    Merci mult

  9. oana spune:

    Cunosc Spitalul Municipal CTA,si ,da ,este exact asa cum il descrieti,am avut si eu o experienta acolo cu baiatul meu pe cand era bebel de o luna,doar ca am avut noroc sa dau peste un medic pediatru bun:dr .Risca.Si sa stiti ca se poate si mai rau:la pediatrie la Mangalia.
    Best wishes!

  10. Denisa spune:

    Pana la urma, ce problema avea fiica ta cea mare?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *