MENU
WhatsApp Image 2016-09-01 at 09.50.49

de • 1 septembrie 2016 • bucăți de mine, jurnalComentarii (6)

septembrie

Mai demult, într-o perioadă la fel de crazy din punct de vedere al muncii și timpului ca asta, am crezut că mi-a murit creierul și a sucombat mînuța care-mi scrie în cap. M-am speriat foarte. Poate să-mi moară orice organ, dar nu ăla al scrisului. Ar fi ca și cum aș muri eu însămi, e totuna. Prietena mea cu care trăgeam atunci la un proiect despre care azi îmi scrie toată lumea [te-am văzut pe Travel Channel!, fără să știe că nu aia fusese treaba, să mă flendur într-un reportaj, ci că l-am produs] mi-a zis într-o zi: tu ești nebună, nu îți dai seama că mintea ta a scăpat de balast ca să poată funcționa aici sută la sută? Cum ai vrea, între atîtea detalii și atîtea ore de muncă, să aibă chef să scrie texte? Mi s-a părut destul de plauzibil, dar tot nu mi-a alungat starea de teamă. Avusese dreptate: o lună mai tîrziu, cînd s-a terminat proiectul, nici nu se îmbarcaseră americanii și eu scriam de zor la mine în cap.

Luna septembrie e o lună mai plină decît am eu cap pentru ea. A fost și anul trecut, cînd m-am implicat pentru prima oară în organizarea festivalului. La finalul muncii, a curs din mine o carte pe care o zăgăzuisem cine știe cîtă vreme, fără să știu. Efectul pervers. Cartea asta s-a lipit strîns de munca la festival. Pînă și coperta, o pictură a Iuliei Șchiopu, a fost un dar primit în timpul lui.  Anul ăsta, am crescut festivalul. A crescut și treaba. Iar nu am loc în cap decît pentru proiectele în care suntem implicați. Iar nu mai scriu decît pe sponci, prin agende, creionez idei, îmi scriu teme de lucru pe care nu apuc niciodată să le aștern, căci munca nu se termină niciodată, decît noaptea tîrziu, cînd eu mă prăbușesc iar el rămîne să mai lucreze puțin. 

Mă simt vinovată că nu scriu și mă sperie, deși acum îmi cunosc mecanismele de apărare ale bietei mele minți care mă înjură strepezit în perioada asta, că îndes în ea prea multe de făcut și ținut minte. Mă trimite la agendă și la aplicație, să notez tot, că mă știe bătrînă cu brîul de lînă și degrabă uitătoare.  Mă simt vinovată și acum, că în loc să lucrez, m-am oprit ca să scriu.

”habar nu am despre capete goale/eu trăiesc într-un cap unde nu mai e loc de nimic” (electroencefalogramă/efectul pervers)

Așa plină cum e, visează cu ochii deschiși o vacanță. Tu știi că noi nu am avut o lună de miere?, mă mai alint din cînd în cînd la omul meu, care izbucnește în rîs cînd mă aude, că el e mai cu picioarele pe pămînt. O să avem. Da, o să avem, la aniversarea de cinșpe ani, cînd o să am eu aproape 60 de ani și abia o să-mi tîrîi bășinile, bodogănesc eu. Și știu că sunt nedreaptă. Și că, de cele mai multe ori, deși frîntă, adorm bucuroasă de căruța asta pe care o tragem amîndoi și care-mi pare infinit mai ușurică așa. Fiindcă eu am știut să fiu doar Bator sau Fefeleaga [așa-mi ziceau prietenele, prăbușindu-se de rîs, fă, tu ești ceva Agripina/Fefeleaga postmodernă, uneori chiar și Vitoria Lipan, ahahaha], ăsta mi-a fost singurul program instalat, habar nu aveam ce înseamnă să fii doi care trag în aceeași direcție.

 

 

 

 

6 răspunsuri la postarea septembrie

  1. Mona spune:

    Imi place de numai starea asta a ta de fericire! 🙂

  2. crina spune:

    eu cred ca in starea de fericire se poate scrie cel mai mult si atunci iti iese totul cel mai bine, iar la final te minunezi de ceea ce ai scris

  3. Mona :) spune:

    Tu si cand nu scrii, scrii! Poate nu cu mâna, ci cu gândurile din cap. Oamenii ca tine nu sunt altfel, nu te lasă talentul peste noapte :)))
    Cred eu ca tb sa treci si tu prin etapa „scriu de fericire”. Eu una aștept cu nerăbdare sa văd ce tablou o sa pictezi 🙂 Ca Picasso si etapele lui. Orice ar fi, o sa fie ceva unicat, asa, ca tine! 🙂

  4. Studio Galati spune:

    Mi- a placut! Scrii foarte bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *