MENU
fetita carte

de • 16 decembrie 2014 • the smell of hospitals in winterComentarii (28)

the smell of hospitals in winter 2.0.

Stau prăbuşită pe banca din săliţa de aşteptare a doctoriţei de familie. Nu îmi prea pot ţine capul în oase, dar babilor nu le pasă. E mai ales un bab care mă studiază atent; e în faţa mea la coadă. Pun pariu că nu o să mă lase să intru înainte, deşi mă vede că sunt lividă şofran. Doctoriţa are o voce dură, e arţăgoasă cînd se adresează, pare mereu mînioasă pe ceva. Întreabă da?, da?, da?, la fiecare final de propoziţie, fie afirmativ, fie interogativ. Pe uşă scrie că ar oferi psihoterapie iar eu mă întreb mereu cine ar vrea un terapeut răstit şi mînios şi aşa mai departe. În fine, nu îmi doresc decît să mă vadă şi să mă duc acasă. Iese, nu se uită la mine. Intră în cabinetul alăturat, discută despre un decedat. A decedat la Hălchiu, da? Şi ei vin aici, da? 

Mi-e rău. Babul continuă să mă studieze. Cred că sunt deshidratată foarte, dar nici nu pot înghiţi nimic. Îmi vine iar să vomit. M-am aşezat strategic, e aproape baia. Doctoriţa iese într-un final din cabinetul vecin, cheamă pacienţii la consultaţii. Babul intră impetuos. Nu am avut coaie să îl rog să mă lase să intru eu ca să nu mor. Nu am avut. Nu cred că m-ar fi lăsat, oricum. Aşa că stau şi aştept. Şi aştept. Cînd iese babul, intră peste coadă aparţinătorul decedatului. Se scuză cumva, dar eu nu sunt capabilă nici să bîgui mare lucru. Şi aştept. Aştept.

Intru tîrziu; îmi zice ce ştiam şi eu, dar aveam nevoie de concediu, că rămăsesem acasă. Mă întorc şi mai ameţită şi slăbită acasă, mă bag în pat tremurînd. Încerc să beau puţin ceai cu săruri de rehidratare. În stomac am un ghem de senzaţii rele. Dorm puţin, agitat. Mă trezeşte soneria, a venit curierul să ia pachetele cu cărţi pe care nişte oameni le-au comandat să le ajungă de Moş Nicolae. Unul din ele e surpriză pentru o fată pe care o cunosc, de la malul mării şi trebuie să ajungă. Mă tîrăsc spre uşă. Realizez că nu pot sta în poziţie bipedă. Curierul stă infinit, eu zac trîntită pe un scaun, m-aş întinde pe jos, aşa cum am stat azi-noapte în budă, pe gresia rece, în poziţie fetală, dar trebuie să aştept să plece. Îmi zice să mă duc la spital. Aşa rău arăt? Pleacă, finalmente. Mă reprăbuşesc în pat. Tremur toată, plîng de rău. Afară s-a întunecat. Nu încă o noapte ca cea din urmă. Formez 112.

Ambulanţa aleargă pe străzi, cu sirenele pornite. Stau întinsă pe targă, cu perfuzia picurînd în venă şi aş vrea să nu se termine drumul ăsta, să nu ajung niciodată la spital, să gonim aşa toată noaptea, să văd prin geamul din spate luminiţe difuze, fără să ştiu în ce parte a oraşului sunt.

Medicul de la urgenţe mă recunoaşte de la televizor şi se miră ca prostul, vorba lui Moromete, de cît de rău arăt. Cred că îmi zice a zecea oară, vai dar ce rău arătaţi!  Aşa mă şi simt, îi zic vag amuzată. Vag, fiindcă nu am putere de mai mult. Mă internează într-un salon din partea renovată, cu 3 femei înăuntru. Mă aşez pe pat, zac, tremur. Asistentele năpădesc pe mine ca roiurile de albine şi mă înţeapă compulsiv. De 4 ani de cînd nu am mai fost internată, au schimbat regulile. Pentru nişte anitibiotic, de înţeapă de 3 ori, îţi fac teste subcutanate, musculare, intravenoase. Şi analize. În total, vreo 6 înţepături în ultima oră. Un fleac, m-au ciuruit.

Noaptea trece anevoie. O colegă de salon sforăie mai tare decît fostul meu gagic cînd bea şi doarme pe spate. La 12 noapte şi la şase, uşile se dau de pereţi, luminile se aprind brusc, asistentele năvălesc să ne înţepe. Nu pot dormi. Stau cu ochii larg deschişi în întuneric, ascult sforăitul şi zgomotele înfundate ale spitalului. Mi-e încă rău. Aş vrea să îmi smulg firele din mînă şi să plec acasă, dar  mi-e prea rău.

Dimineaţa e mai bună, parcă. Primesc vizite neanunţate de la oameni care au aflat de pe FB că sunt în spital. Şi flori. Florile lipsesc în decorul ăsta. Apoi primesc o perfuzie cu calciu. Mă gîndesc că o să mă încălzească, aşa cum s-a întîmplat atunci cînd i-am leşinat în ac fetei de la ambulanţă care îmi împingea calciul pe venă. Pac, s-a tras deodată cortina, m-am trezit în palme. Dar acum nu mă încălzesc, mă răcesc. E o senzaţie bizară şi complet nouă. Din recipientul de plastic îmi coboară în corp, prin venă, o răceală stranie, de parcă sîngele mi-ar transporta bucăţi mici de gheaţă, pătrate, ca cele care se pun în paharele de whiskey. Îmi vizualizez sîngele cu gheaţă – blood on ice, please, make it double – înaintînd greu prin vene, răcind treptat fiecare bucată de trup. Simt cum îmi scade vertiginos temperatura corpului şi nu pot face nimic să opresc procesul ăsta ce pare ireversibil. Strig o asistentă şi observ că tremur din toate încheieturile, puternic, mă zdruncin necontrolat, dinţii îmi clănţăne în gură tot mai tare, patul saltă cu mine. Asistentele aduc pături, cearşafuri, mă acoperă, îmi pun sticle calde pe lîngă corp, am senzaţia că sunt sub un coviltir întreg, dar tot nu mă pot încălzi. Muşchii îmi zvîcnesc incontrolabil, de parcă ar trage fiecare celulă hăis-cea, sunt parcă tot mai rece. Poate mă răcesc aşa de tot, mă gîndesc. Ar fi cel puţin interesant să fiu martora răcirii propriului cadavru, dar înainte de a fi mort de-a binelea. Nu mă simt deloc bine, dar nici bunica nu s-a simţit înainte să dea ortul popii.

Foarte lent, încep să mă încălzesc. Clănţănitul se mai potoleşte, patul nu se mai smuceşte din toate încheieturile, parcă. S-au mai liniştit şi colegele de salon, am băgat spaima în ele, mai ales baba de lîngă, care e personaj. Are vreo 70 de ani şi vorbeşte despre mami şi tati de parcă ar avea 10. Ce e drept, mami, care are 90, vine să o viziteze şi o alintă ca pe un bebe. Am verificat, nu suntem la spitalul de nebuni, ci la ăla de infecţioase. Apoi, încălzirea se accelerează puternic. Stau sub coviltirul de pături şi mă înfierbînt de parcă m-ar fi pus nişte canibali pe o plită încinsă să mă rumenesc. Ard, arunc păturile de pe mine. Cică am febră acum, primesc ceva de febră.

Pe după-masă, resimt agitaţie în jurul meu. Mă prind mai tîrziu că spitalul vuieşte că sunt eu internată şi am scris pe facebook că m-au înţepat. Opaa, ce importantă sunt! Şi eu mă simţeam doar bolnavă coaptă, ca orice alt internat de aici. Mă vizitează la pat directoarea spitalului. Mieroasă. O dă din cola-n fanta şi din fanta-n sprite cu mine pînă mă prind unde vrea să ajungă. I-a zis cineva că am pus un filmuleţ din spital pe net. Mă crucesc pe interior, că pe exterior zîmbesc placid. Păi am fost ocupată să vomit şi să treaba mare moale, febră, chestii din astea, obişnuite, nu am avut vreme să încarc filmuleţe. De fapt, şi să fi avut, nu mi-ar di trecut prin cap. Ea, directoarea, îşi exprimă încrederea că eu cunosc legea şi ştiu că nu pot face aşa ceva. Îi arăt ce am scris pe facebook, nu pare să se fi liniştit mult. Aflu mai tîrziu că tot spitalul e agitat că sunt aici, toţi se întreabă între ei dacă au văzut ce am pus pe facebook. Adică statusul ăla că sunt în spital, nici măcar nu spun unde şi două glume, haz de năcaz, că m-ar fi ciuruit cu injecţiile şi că medicul de la urgenţe mi-a tot repetat ce rău arăt. Nimeni nu a înţeles tonul meu jucăuş, sunt mai căcaţi pe ei decît un bolnav diareic, cum aş fi eu, adică. Îi las în pace să se agite. Imediat sunt mutată într-o rezervă singură. Asistentele nu mai vor să îmi ia sînge, să nu mă supere, pasămite. Mă enervează cumplit importanţa care mi se dă. Oamenii cred că tuturor le place să fie trataţi de parcă ar fi buricul pămîntului. Mie îmi displace profund. Mă uimeşte şi sperie. Eu vreau să fiu tratată ca orice alt om, căci sunt doar un om şi atît. Ăsta e momentul în care înţeleg că orice aş deveni, oricîtă expunere aş dobîndi, eu o să mă simt întotdeauna insignifiantă şi o să mă uimească orice dovadă că lucrurile ar sta altfel.

Nu mă cac pe mine, sau corect ar fi, nu mă mai cac pe mine, în rezervă e bine. Nu sforăie nimeni, am baie numai pentru mine, pot citi liniştită, pot vorbi la telefon fără să asculte nimeni. E drept că uşa e montată mai sus, aşa că golul de cîţiva centimetri dintre ea şi podea face ca orice zgomot de pe hol să se audă perfect şi că nu pot aerisi sau privi cerul, căci geamul dă într-o debara unde iese şi intră continuu cineva, dar nu mă plîng. Stau cu perfuziile înfipte în branulă şi citesc şi fac însemnări. La ecograf, totul e perfect pe dinăuntru. Aveţi un ficat superb!, exclamă exaltată doctoriţa, vai, ce bine, pot face un pateu superb din el, îmi zic. Acum sunt mult mai liniştită dacă ştiu că şi ficatul îmi e superb. Eram neliniştită şi nesigură. Dacă organele mele interne ar fi fost cam urîţele?

Sunt moartă de oboseală dar nu pot dormi. Nici a doua, nici a treia noapte. Citesc. Sunt cam epuizată. Şi încă slăbită. Ameţesc cînd mă ridic şi stau în picioare. Mă duc pe hol şi deschid larg geamul. Cerul, pe care nu l-am văzut de trei zile, e foarte albastru. Trag cu nesaţ aerul rece în piept. Adînc, mai adînc. Ameţesc iar. Nici vorbă să mă lase acasă. Păţesc Moş Nic în spital. Plîng puţin cînd îmi dau seama. Bine, mint. Plîng mai mult.

Cînd ajung acasă ninge. A trecut şi Moş Nic. Mi-au dat voie să stau acasă, cu chiu cu vai, după ce s-au asigurat că nu am ce păţi, şi să vin doar la injecţiile pe venă, că la alea nu au cum să renunţe. Mă spăl îndelung, să scot mirosul de spital din piele, din păr, din unghii, din oase. E cald acasă şi afară ninge, prin geamurile mari. Mai plîng puţin.

Mă tot gîndesc la felul în care fugim de singurătate, la stratagemele la care recurgem ca nu cumva să rămînem singuri, să îmbătrînim singuri, să murim singuri, ca să realizăm că orice am face, în momentele importante, alea grele, tot singuri suntem. Oricine ar sta lîngă noi. Sigur, misticii şi credincioşii poate îl au pe Dumnezeu. Deşi, vorba lui tata, mira-m-aş. Facem copii, egoist, ca să nu ne mai simţim singuri şi asta funcţionează o vreme, apoi cresc şi pleacă să facă şi ei copii ca să nu se mai simtă singuri. Care la rîndul lor… Şi tot singuri rămînem. Căutăm disperaţi pe cineva care să ne umple golul, ne trezim străini lîngă acel cineva. Şi realizăm că totul e degeaba. Nimeni nu umple pe nimeni. Suntem singuri.

Sau poate luciditatea asta e celor neiubiţi cînd erau mici. A celor care nu au avut în braţele cui să fugă cînd le-a fost rău, de teamă. A celor care nu au simţit că cineva e acolo, orice ar fi, pentru ei. A celor care au primit în loc de dragoste palme şi pumni. Cei cărora nimeni nu le-a zis te iubesc. Cei care s-au simţit scuipaţi în lume ca să înfrunte singurătatea.

Singurătatea aia absolută, tu cu tine, scufundat în tine, adîncit pînă la epiglotă în senzaţia că eşti complet singur în univers, trebuie să înfrunţi boala, durerea, moartea, suferinţa de unul singur, ţinîndu-te doar pe tine de mînă. Că nimeni nu înţelege, deşi poate ar vrea, că nimeni nu ştie cum e, că nimeni nu te poate ajuta. Doar tu. Te poţi sminti de atîta singurătate. Îţi poţi chierde bulendrele. Eu aşa mă simt de cînd m-am trezit pe lume. Absolut singură, înotînd printre spaime şi goluri, prinsă în vîrteje de dorinţe şi dureri, mereu singură, mereu ducînd în minte cu luciditate adevărul ăsta că orice ai face, orice ai simţi, doar tu eşti acolo, nimeni altcineva nu vine cu tine. Poate de asta mă întristează totul. Şi frumuseţea lumii mă întristează. Şi nici fericirea şi frumuseţea nu ai cum să le împărtăşeşti nimănui cu adevărat, decît tot ţie. Şi în faţa unei minuni, tot singur stai. Şi asta e foarte trist, îţi poate rupe inima.

28 răspunsuri la postarea the smell of hospitals in winter 2.0.

  1. Chris spune:

    Foarte foarte frumos! Scrieti minunat!

  2. Cata spune:

    Te citesc de multa vreme si apreciez felul special in care-ti asterni gandurile si trairile. Cred ca cele mai bune prietene ale tale sunt cuvintele, cel putin asa reiese din scriitura ta. As dori sa-ti transmit un gand pe care l-am trait si constientizat de multe ori. Singuri suntem cu adevarat doar atunci cand nu-l avem pe Dumnezeu. Ti-o spune un om care a trait acea singuratate. Si nu sunt povesti ale delirantilor mistici, crede-ma pe cuvant. Ai citat mai sus o vorba a tatalui tau, desi consider ca nu e cea mai potrivita persoana sa vorbeasca despre acest lucru, cel putin asta am inteles din felul in care l-ai descris in scririle tale. Sa-ti dea Dumnezeu sanatate, suflet bun!

    • Petronela spune:

      relatia cu Dumnezeu e una extrem de intima si personala. eu cred ca ma am bine cu Bunutul, ne iubim, dar el ne-a pus in viata asta singuri tocmai ca sa invatam ceva.

  3. Inge spune:

    cred ca de asta imi place mie cum scrii. Atigi cele mai dureroase locuri si cred ca sunt putin masochista de-mi place. Imi place cum srii despre singuratate dar sa stii ca eu am pe cineva langa mine care nu ma lasa sa simt asta. Am trecut prin momente foarte grele in viata si am fost sustinuta minut cu minut, nu m-am simtit singura deloc. In alta ordine de idei: am primit „alive” de la fiica mea si o citesc acum. Pentru mine nu exista scriitor mai bun decat tine. Iti doresc multa sanatate.

    • Petronela spune:

      sa-ti tina Mniezo sanatos „cineva”-ul. eu nu am avut niciodata asa ceva. doar pe mine.
      si multumesc. e fain sa stii ca pentru cineva esti cel mai bun scriitor. deja nu imi mai e asa de frig.

  4. Mirel spune:

    În inimă pot exista lacrimi care nu ajung până la ochi.

  5. Mugur spune:

    Foaarte frumos! Ti se face pielea nustiucum pe tine… Una peste alta, prea o tii cu spitalele. Poate ar trebui sa mai iei o pauza. Unde te grabesti, spre ce anume tot alergi?!

  6. Genoveva spune:

    De la lansarea „Alive”, pe care am citit-o cu sufletul, m-am abonat si la blog si citesc fiecare postare (desi cu intarziere, fiindca nu stiu de ce imi intra la ‘spam’ ). Ma bucur ca scrii si ca acum esti bine…
    E multa tristete pe lume si singuratatea apasatoare. Dar e grozav cand cineva le evoca cu un astfel de talent si umor. Atunci tristetea se evapora pentru putin timp, iar singuratatea se ridica si danseaza 🙂
    Multumesc!

  7. Nicu spune:

    povestea asta la granita dintre a fi si a nu mai fi imi intareste ideea ca cineva nevazut nu are altceva de facut decat sa stea si sa cantareasca bunele si relele omului. cand implinirile, bucuriile inclina balanta, nevazutul face tumbe, face pe dracu in patru si arunca cu necazuri pe celalalt taler. spun asta fiindca te-am vazut in seara aceea frumoasa de la Humanitas! manuta ta continua sa scrie! alive al II lea!

  8. Raj spune:

    O viata are omu siogaurancur…

  9. Raj spune:

    Nu stiu cine a ziso, Plutarh sau viun ghei…

  10. Amalia spune:

    Petronela, ieri, singuratatea pe care o descrii m-a întristat dar m-a dus cu gandul la imaginile astea http://vimeo.com/66721776 Am asteptat pana azi ,am recitit si m-am decis sa iti impartasesc felul in care am simtit eu ceea ce ai scris tu .Alte vorbe ar fi de prisos …

  11. Elena Sebe spune:

    Citesc aproape în fiecare zi ceea ce scrii. Înţeleg în parte şi admir capacitatea ta de a reda în scriere. Îmi vine să îţi spun că te iubesc. Să îţi fie bine !

  12. may spune:

    Sfarsitul asta de articol este esenta a ceea ce am experimentat in ultima vreme si mi-a rupt inima..o sa revin sa il citesc de cate ori simt nevoia sa imi plang intr-o liniste aproape senina singuratatea ce ma sfasie..multumesc pentru bucatile de suflet ce le descoperi aici cititorului!! E asa de bine sa simti ca reverberezi cu cineva!multumesc pentru darul asta!

  13. alexandru spune:

    Esti tare . Este greu sa nu citesti panâ la capat si sa nu-ti faca si placere .

    Multumesc.

  14. emilian spune:

    este prima oara cand citesc ceva scris de tine, si m-a impresionat profund.

  15. alunelu spune:

    Eu am crescut iubit si alintat dar perceptia mea e identica, suntem singuri pe lume. Citeodata ne cream singuri impresia ca nu-i asa in unele momente ale vietii. Copii dau cel mai bine iluzia asta si ne indulcesc …sau ne aduc dezamagiri.
    Oricum desi sunt un pesimist cinvins eu cred din tot sufletu ca ,,totul e sa fii optiiiimist,, altfel e pacat sa faci umbra pamintului.

  16. oana spune:

    Tare mi-ar placea sa va intalnesc prin vama sau prin 2mai!Eu va astept ,deja,cu drag!

  17. OanaU spune:

    Off! Petronela!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *