Dis-de-dimineaţă, cînd a sunat alarma, mi-a luat nişte secunde lungi să înţeleg unde sunt, de ce se aude ciripit de păsări şi nu foşnet de valuri, de ce trebuie să mă trezesc şi mai ales că trebuie – ah, cît urăsc acest trebuie!- să mă duc la muncă. (cînd pe strada mea în fiecare zi e sîmbătă)

Două săptămîni, deşi păreau multă vreme, au alergat 200 de metri garduri şi m-am trezit pe drum înapoi, cu ciudă şi obidă. Acum sunt depresivă şi nu mă pot readapta nicicum, nu mă gîndesc decît cum să mă fofilez şi să mai plec iar pe undeva.

A fost şi linişte şi foială, şi soare şi nori, şi plajă şi citit, şi plimbare şi zacere. Au venit la mine oameni încontinuu, care au vrut să mă vadă şi cu care am băut cîte o limonadă, măcar. Am înregistrat chiar şi o emisiune pentru Neptun Tv cărora le promisesem şi care mă aşteptau de două luni să ajung la mare. Echipa a venit pînă în 2 mai în prima săptămînă, într-o zi cu nori şi ploaie, iar emisiunea a fost difuzată săptămâna trecută şi poate fi vizionată aici.

Nu am scris prea mult, mi-am permis luxul ăsta, de lene, ca să fiu sinceră şi de relaxare prea mare în cap. Am reuşit să citesc cîteva cărţi, vreo cinci. Pe a şasea nu am terminat-o, fiindcă mereu s-a găsit ceva de făcut, pînă şi în vacanţă…

Am făcut o excursie de o zi la vecinii cu ceafa lată şi am descoperit şi redescoperit cîteva locuri minunate, la Krapetz, Tulenovo, Kaliakra şi bineînţeles, Balcic, pe care pur şi simplu nu am norocul să îl văd pe soare. De 1 mai cînd am fost, a fost înnorat neîntrerupt, iar acum ploua torenţial.

Două săptămîni închegate la mare m-au scos complet din circuit. Şi mi-au înrădăcinat şi mai tare ideea că am muncit suficient pentru alţii, e timpul să mă gîndesc la mine. Pe plaja micului golf erau o mulţime de oameni care îşi petrec întreaga vară, în cort sau căsuţe, pe malul mării. Am plecat de acolo fără să reuşesc să înţeleg eu de ce nu fac parte dintre ei.

Lucrurile îmi sunt foarte clare în minte. În perioada următoare trebuie să găsesc soluţia pentru a renunţa la jobul prost plătit şi cronofag care îmi ţine viaţa şi creativitatea ocupate. 8-9 ore din zi, în care aş putea scrie, citi, învăţa. Îmi trebuie fie un job de acasă, fie o cale de a monetiza ceea ce fac deja, fie o altă soluţie, pe care nu am găsit-o încă. Dacă aveţi idei, nu ezitaţi să mi le spuneţi. Trece viaţa pe lîngă mine, timpul în care aş putea scrie, iar eu sunt ocupată la birou. Simt că îmi pun viaţa în paranteze cînd sunt la muncă. Toată viaţa am fost sclav, am muncit între 10 şi 15 ore pe zi, weekenduri, nopţi, ca să am cu ce îmi plăti facturile. Nu m-au interesat banii, prietenii mei m-au admonestat mereu pentru lipsa mea de interes faţă de lucrurile materiale. Asta nu o să se schimbe niciodată însă acum ştiu că trebuie să trag de mine să reuşesc să mă întreţin, cu tot cu cei doi copii, din scris sau ceva asemănător, care să îmi aducă libertatea de care am nevoie. Primul pas e că am conştientizat.Nu mai reuşesc să înţeleg de ce trebuie să fac parte dintr-un sistem de tip neosclavagist în care mă simt sufocată şi care nu mi se potriveşte deloc. Şi ştiu că am curajul şi forţa să rup cercul ăsta vicios în care pierd trei sferturi din zi alergînd ca să cîştig o brumă de bani pe care îi socotesc apoi la ultimul leu ca să plătesc facturi şi mîncare, iar cînd rămîne ceva, lucruri de care nu am cu adevărat nevoie. Două săptămîni de stat pe plajă, cu multe zile la cort, mi-au limpezit şi mai tare credinţa că e nevoie de foarte puţin cu adevărat ca să fii fericit şi liniştit. Că alergăm stupid după bani cu care ne luăm chestii de care nu avem nevoie şi fără de care putem trăi liniştiţi, plătim rate ca să avem maşini mai frumoase ca ale celorlaţi, poşete şi pantofi mai scumpi, telefoane şi tablete mai performante, vacanţe mai costisitoare şi luxoase, fotografii mai reuşite de pus pe facebook. Suntem sclavii propriilor noastre dorinţe, care nici măcar nu sunt ale noastre, ci ne sunt inoculate de reclame, de strălucirea falsă a vitrinelor sau a internetului-vitrină. Cînd îţi speli mintea de toate astea – eu la teve nu mă mai uit de ani buni – nu mai simţi nevoia să cumperi compulsiv lucuri, să deţii, să posezi. Iar eu, de cînd mă ştiu, nu am vrut să am, ci să fiu.

Universule, Bunuţule, hai că nu cer mare lucru şi promit să dau mult înapoi! Trage un pic de tine, te rog frumos!