MENU
dragos

de • 15 iunie 2015 • bucăți de mineComentarii (10)

salată de vinete

De cîte ori fac salată de vinete, după ce termin învîrtitul compoziției cu lingura de lemn cum am învățat de cînd eram doar o copilă, îmi pun un strat gros, cu roșii, pe o bucată de pîine neagră și mușc pofticios. Vinetele sunt calde, mi se topesc pe limbă, palatinul se topește și el de plăcere. Întotdeauna cînd fac asta, în minte îmi răsar vorbele răposatului, înregistrate pe o casetă BASF, demult, într-o seară de vară fierbinte cum e asta, că acum mănîncă salată caldă de vinete făcută de maică-sa, cu roșii. Era mîncarea lui preferată. Imediat după ce spune asta, întoarce mecanismul ceasului muzical din alte vremuri și se apucă să-mi spună o poveste inventată de el, cu o prințesă și un lac de cleștar.

Sunetul ceasului muzical nu seamănă cu nimic din ce am auzit vreodată. Am 16 ani jumătate, îl iubesc de mă doare fiecare respirație în absența lui și nu mai am voie să-l văd. E la cîteva zile după ce am fugit în lume și am fost capturați; suferim violent, apoteotic. Stăm închiși. Eu, în casa din satul meu prăfos și înfiebîntat de vipia lui august, el, în casa din satul la nici șapte kilometri de al meu, unde își petrece vacanța de vară. Între noi, un drum șerpuit, printre dealuri, același drum pe care își va pierde viața cîțiva ani mai tîrziu iar eu voi pedala, de două ori pe zi, pînă la mormîntul lui și înapoi, acasă. Drumul pe unde venea, înainte de jihadul părințesc, pe jos, zilnic, să mă vadă, însoțit de Spic, dogul german arlechin care răsărea primul în capul satului, svelt, bucuros, urmat de stăpînul lui tînăr și la fel de suplu. Ne luam de mînă și plecam pe cîmpuri, pe lacuri, să înotăm și să ne iubim în iarba înaltă, acompaniați de un walkman la care ascultam, fiecare cu cîte o singură ureche, alcătuind în felul ăsta o singură ființă, Creedence Clearwater Revival și The Doors. În niște vremuri în care totul și nimic părea posibil.

Acum, pedepsiți fiind, nu ne-am mai văzut de peste o săptămînă. La 16 ani și jumătate, opt-nouă zile departe de ființa iubită capătă o consistență dramatică nebănuită. După a doua zi ni se părea deja că ne despart ani, distanțele geografice și temporale se dilataseră, eram doi naufragiați pe cîte o insulă pustie, fără putința de a comunica sau de a fi salvați, aprinzînd în zadar focuri de semnalizare. Niște robinsoni eșuați pe o insulă a deznădejdii din dragoste. Azi, o astfel de claustrare ar provoca crize de ilaritate penitenților dotați cu mijloace moderne și instante de comunicare; ar fi rizibilă încercarea însăși. Noi nu avem cum ne răcori năduful: niciunul nu creștem porumbei călători.

Lui Dragoș i-a venit ideea să îmi înregistreze pe o casetă o poveste care să mă aline seara, la culcare, un lullaby personalizat și foarte intim, și să mi-o trimită, pe ascuns, printr-un curier camuflat, neștiut de căpcăunul de tată-so. S-a dus în camera lui, a luat o casetă curată, a dat rec și a început să vorbească. Am încă în cap vocea lui caldă și moale, ca salata de vinete, și muzica aceea ce picură liniște, a ceasornicului, pe fundal, rulînd încetișor.

Așadar stau întinsă în pat, cu lacrimile șiroaie pe obraji, udînd perna cu fața ei apretată, cu draperiile trase, deși soarele e de trei sulițe pe cer și ascult caseta pe care am primit-o cu o seară înainte, pentru a suta oară. E singurul contact pe care îl am cu el. Nu știu ce face și fantazez că zace în pat și el, refuzînd mîncarea și lumina zilei, debilizat de suferința din amor. Caut în vocea și vorbele lui semnificații care mi-au scăpat primele 99 de ori. Mai întîi îmi spune că a fost cu Spic pe cîmp și a vrut să fugă tare, prin lanul de porumb, către mine, dar că nu a putut face asta. Îi promisese bunicului basarabean și bun că nu o va face și vrea să își țină promisiunea. În plus, evadarea ar fi în zadar, pînă ar fi ajuns pe jos, peste cîmpuri, la mine, ai lui l-ar fi așteptat cu mașina în fața porții și tot nu m-ar fi văzut, doar și-ar fi înăsprit pedeapsa. Că e la el în cameră și tocmai a terminat salata de vinete făcută de mă-sa. Că îi e dor de mine și că mă muțălește. Ăsta e termenul inventat de noi pentru ceea ce simțim, căci a iubi ni se pare nedemn, tocit, colportat de prea multe guri și iubiri indecente, nu ne putem desemna cu aceleași vorbe folosite de alții iubirea noastră mare și chinuită, unică, specială, stelară. Trebuie să fie mai mult decît atît, ne-am spus, vom găsi un cuvînt pe care să-l știm doar noi doi, pe care să-l înțelegem doar noi doi, ceva rupt din ființa noastră comună, ludică și tragică, în același timp, o vorbă care nu a mai fost folosită de nimeni, niciodată, înainte. Și a fost asta: muțălesc, devenit verb dintr-un alint al meu îndreptat către el, căruia îi spuneam Muțăle. Multă vreme, caietele de școală, geamul autobuzului cu care plecam spre casă, toate lucrurile care puteau fi mîzgălite, purtau înscrisă prescurtarea TM – te muțălesc, pe care ne-o scriam, incontinent, peste tot, chiar și pe trupuri.

Așadar, îmi spune că mă muțălește, cu vocea lui gravă, în schimbare, iar eu mă preling în pat, hohotesc și mai tare, a suta oară, desigur, îmi strîng pulpele să-mi reprim dorința abia cunoscută, și ascult încordat, să nu-mi scape vreo vorbă, vreo tonalitate, vreun suspin. Învîrte cheița mecanismului și din boxele stereo ale casetofonului meu japonez țîșnesc sunetele alea venite de pe altă lume, parcă, liniștitoare și tulburătoare deopotrivă, iar el începe să depene o poveste inventată pe loc, pentru mine. E o poveste despre mine, desigur, prințesa sunt eu , închisă nu în turn ci în camera din față a unei case dintr-un sat pe jumătate unguresc și colbuit, dar el are puteri magice și mă transformă într-una de pe malul unui lac de cleștar, unde se află un castel de gheață. Sunt prea mică să știu că fiecare bucată de poveste este despre el, de fapt. Ascult întruna partea în care spune despre monstrul apărut în poveste că e bun,  monstrul e bun de fapt, dar nu pricep că în el se luptă călăul și victima care este, deopotrivă. Încheie povestea și îmi spune că mă muțălește, din nou. Îmi urează noapte bună. Mai lasă mecanismul să cînte, cîteva secunde, apoi se aude țac-ul de final. Dau rewind pînă la capăt și apoi play, din nou. Pentru a suta unu oară.

O voi mai asculta compulsiv o vreme, pînă va începe școala și vom putea să ne vedem, din nou. Și în serile de după moartea lui, cînd vocea lui se va insinua straniu în camera din care a plecat la muncă și nu a apucat să se mai întoarcă, niciodată. O adorm pe cea mică în sunetul cald și moale, ca salata de vinete abia făcută, al vocii lui taică-su pe care nu o să și-l amintească, căptușit de celălalt sunet, al mecanismului muzical cu cheiță al ceasornicului vechi pe care ni l-au luat părinții lui cînd ne-au luat toate lucrurile lui, un lullaby personalizat și foarte intim în care ea se cufundă ca într-o baie de lapte călduț și adoarme. Caseta BASF nu ne-au luat-o, nu știau de ea. O voi pierde eu, mai tîrziu, într-una din desele mutări – obiect devenit oricum desuet într-un prezent tehnologizat galopant. Desuet și inutilizabil, după dispariția casetofoanelor din viața noastră. Dar vocea și muzica aceea nu vor dispărea niciodată din mintea mea, vor reapărea subit, de cîte ori îmi voi întinde o salată de vinete caldă, pe pîine.

(foto: Dragoș, iunie 1998, luna de dinaintea accidentului)

10 răspunsuri la postarea salată de vinete

  1. Carmen Mituchi spune:

    regăsesc ceva din trecutul meu în scrierile tale, îmi place să te citesc, cuvintele tale curg perfect în mintea mea și mă răcoresc 🙂

  2. EU spune:

    Petro daca vrei caseta o am eu,dar nu mai pot de cativa ani s-o ascult.

  3. Blanca spune:

    Minunata amintire. . . .Prima iubire vesnica si de neuitat. . . . Esti de a dreptul fermecatoare si norocoasa ca ai trait o astfel de iubire. Sunt sigura ca „raposatul” , ca Dragos este inca iubitul tau cu adevarat. Din viata de dincolo, Dragos te protejeaza si iti sopteste in fiecare noapte povesti cu zane, cu printi si castele. Esti o femeie speciala care merita” putina” iubire, liniste si frumusete in viata ei, atat de incercata. . . . Cu bine, draga Petronela.

    • Petronela spune:

      ăsta e un text literar. nu trăiesc obsedată de prima iubire, tot așa cum nu trăiesc în trecut, ci în prezent. mulțumesc pentru vorbele frumoase.

  4. miha. spune:

    Felul in care povestesti de el, nu doar aici, rascoleste intr-un mare fel. Iar poza, nu stiu, nu face altceva decat sa asigure mintea cititorului ca el chiar a fost aievea, la onix (pour les connaiseurs). Iar daca relatarea trezeste asemenea trairi, nu vreau sa stiu ce trezeste in tine, in fiica ta, a voastra. Uof, si pentru ca tot am indraznit sa dau cu batul pe aici, intreb si eu, daca nu e cu suparare, sper sa nu fie o intrebare aiurea sau prost inteleasa: Daca EL ar fi trait, crezi ca erati si astazi impreuna? Traiectoria iubirilor tale a avut de suferit din cauza pierderii lui? Adica, sentimentele adolescentei de atunci s-ar fi mulat pe femeia de astazi? Nu stiu cat de bine m-am facut inteleasa si imi cer scuze preventiv daca am transmis ceva aiurea.

  5. Marius S. spune:

    Impresionant.emotionant.
    chiar foarte…
    scuze pentru intruziune..asa am simtit nevoia.. sa scriu…ceea ce nu mi s-a intamplat de foarte mult timp..ani chiar..
    o furie, o incrancenare muta….si totusi o impacare.
    esti ..totala!..mi-ar fi placut sa te cunosc (citesc) mai demult.
    noroc (mai mult un pic) in viata !

  6. Raj spune:

    SArutmana !Citii cu luare aminte…

  7. Mona spune:

    stii…cred ca el e ingerul care ti-a vegheat viata..si te-a scos la liman, intreaga si frumoasa!…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *