MENU
pro

de • 27 noiembrie 2013 • o slujbă ca oricare altaComentarii (39)

o slujbă ca oricare alta

 

Soldaţii ăia explodaseră, pur şi simplu. Se făcuseră bucăţele, acolo în poligon la Cincu. De-ar fi fost primele bucăţi de oameni din viaţa mea. Dar nu erau.

Ce aţi simţit când aţi aflat că fiul dvs s-a sinucis? Cum s-a întâmplat accidentul, a adormit la volan? Vecinul dumneavoastră a dat vreodată semne că ar fi violent, cum vă explicaţi că a ajuns să îşi ucidă soţia?

Mai ales copiii. Copii bătuţi, copii ucişi, copii sinucişi. Erau cinci, bălai de tot, cel mai mic nu ştiu dacă avea doi ani. Îi spânzurase ta-su pe toţi de grindă, de la cel mai mic la cel mai mare şi apoi se atârnase şi el. Era prima mea zi de reporter la Pro, imaginile curgeau de la Târgu Mureş, eu priveam înmărmurită.

Seara îi iei cu tine în pat. Te culci cu ei. Uneori te şi trezeşti.

Sigur, spui, puteai să alegi altă meserie. Cândva credeai că o să ajungi poetă, scriitoare. Apoi te-ai trezit că aveai 21 de ani, erai studentă la Litere, mamă a unei fetiţe orfane şi văduvă şi trebuia să te întreţii, pe tine şi pe ea. Ai început să lucrezi la ziarul ăla. La pagina cititorului. Aveai un şef împuţit, misogin şi bătrân care îţi vorbea urât. Umblai cu căştile înfundate în urechi, cu Tom Waits urlându-ţi în timpane şi cu fotograful după tine pe străzi şi intervievai oameni. Vox-populi, adică. Îi întrebai ce părere au despre. Ei îţi răspundeau, tu deschideai reportofonul. Mulţi te refuzau. Te simţeai umilită când făceau asta. Când aveai destule răspunsuri coerente te întorceai la redacţie, transcriai. Dacă erai norocoasă, ajungeai să scrii şi şapoul. Te semnai. Ţi se părea mare scofală să îţi vezi numele acolo. Cel mai adesea, doar iniţiala : P.V. Petronela Varga. Apoi ai început să faci teren pe bune, ştiri. Şi suplimentul TV. Stăteai toată ziua la redacţie. Ai renunţat la şcoală, ca să ai timp să îţi vezi şi copilul. N-a fost prima şcoală la care ai renunţat. Ani mai târziu, ai mai renunţat pe la jumătate la una, deşi aveai bursă de merit. Eşti o pizdă lirică nelicenţiată, deşi i-ai scris lucrarea de licenţă unei prietene, că tot erai expertă în Kundera şi Gombrowicz. Meriţi un unlike, cel puţin, dacă nu chiar unfried, nu eşti înalt-şcolită. Nu ai diplome fir, eşti ruşinea jurnaliştilor şi a intelectualilor fini. Eşti o semidoctă.

Şeful tău mare credea că scrii tare prost. Erai o jurnalistă proastă, nu doar nelicenţiată. Ai schimbat ziarul şi şeful. Ai schimbat şi numele. Te-ai măritat cu el. Cu şeful. Ăsta nu credea că scrii prost. Ţi-a înfiat primul copil şi ţi-a mai făcut unul, să fie. În caz că nu aveai destulă treabă pe lume. Apoi au zis să vii să lucrezi în teve. Nu ştiai cu ce se mănâncă asta, ai zis bine şi te-ai dus. Ai intrat în centrifugă. Erai tunsă periuţă şi ei te-au băgat pe sticlă, repejor. Cică să faci stand-up. Aşa cheală? Aşa cheală. Ai făcut. Erai peste tot. Băi, peste tot. Noaptea dormeai din bip în bip. Te sunau sursele. Aflai prima cine a murit. Pe cine a călcat maşina. Pe cine au ridicat mascaţii. Cine s-a sinucis. Cine a fost arestat. Ce urs a fost capturat. Erai la volan, în spatele ambulanţelor. La 2 metri în spatele maşinii de pompieri. În pădure, cu ursul în portbagaj. Zile, nopţi, sâmbete, duminici. În pauze, copiii care trăgeau de tine. Le era dor. Dar nu ca ţie. Îţi spuneai că o să fie bine, o să te opreşti într-o zi, vor veni vremuri mai bune, nu o să mai alergi atît pentru pâinea pe care le-o pui pe masă. A picat fierea. Ai scos-o. Amigdalele. Le-ai scos şi pe alea, da-le naibii, cui îi trebe amigdale sau fiere. Nu ieşeai nicăieri, nu aveai timp. La răstimpuri, auzeai că eşti amanta primarului. Sau a nu ştiu cărui miliardar. Tu stăteai în chirie. Te dădeau afară proprietarii, te mutai cu toate handrabelele şi copiii. Plângeai când auzeai. Cum să nu plângi. Ţi se părea nedrept, urlai în tine, nu te auzea nimeni. Mai trecea un timp, auzeai că eşti amanta altcuiva. Te resemnai. Nu ţi-au plăcut niciodată bărbaţii cu bani. Te-ai ţinut departe de lumea aia.

Apoi ţi-au zis că tre să intri pe sticlă. Între toate blondele. Aşa brunetă, cu păr scurt? Aşa. Ai intrat. Ca dracu ai intrat. Erai varză. Îţi tremura vocea şi picioarele îţi tremurau. Şi stomacul. Ai grijă că se uită la tine 7 milioane de oameni. Fix 7? Nu au şi ei altă treabă? Nu au. Bine, atunci. Te-ai încurcat ca o proastă. Îţi auzeai inima în urechi, tâc, tâc, ai zis că leşini în direct. Nu ai leşinat. Ai crezut că o să-ţi treacă. Pe dracu ţi-a trecut. Tot aşa emoţii ai avut, de fiecare dată. Auzeai în cască, 3, 2, 1- amănunte are Petronela Rotar. Petronela Rotar era praf. Încă e. Ca atunci, pe scenă la căminul cultural, când era primadonă în piesa aia de teatru de şcoală şi când s-a tras cortina şi a văzut sala plină i s-a făcut rău de emoţie, i s-au înmuiat genunchii ca gladiolele şi a uitat tot. Acu trebuie să trăiască zilnic cu asta. Fiecare live, un supliciu.

Nu ai fi zis. Ce meserie mai e şi asta. Apari la televizor. Aşa. Te duci cu o oră înainte de jurnal, nu? Te machiază cineva, te piaptănă altcineva, citeşti un promter şi mergi acasă, nu? Nu. Te machiezi singură, într-o bucătărie micuţă. Uneori, de cinci ori pe zi. Ba că intri de mai multe ori, ba că îţi strică lacrimile machiajul. La 6 dimineaţa, în frig de minus douăj de grade. Stai aşa, îngheţi la cadru, poate li se face milă şi te bagă şi scapi. Ca să te poţi duce pe teren. Să numeri morţii cu care apoi te culci în pat seara. Uneori terenul ăsta e fain. Prea fain. Eşti în elicopter, peste munţi. Sau într-un loc vrăjit, cu oameni vrăjiti. Pe aripile unei parapante. Într-o biserică veche, ascultând o orgă bătrână. În proximitatea unor oameni frumoşi, pe care altfel nu i-ai fi cunoscut. Pe un vârf de munte. Aşa e meseria asta. Sublimă şi abjectă. Ca tine.

Dă dependenţă.

Şi aşa n-ai mai ajuns nici scriitoare, nici antropolog, nici filosof. Te-ai luat cu supravieţuitul. Ai scris pentru tine, ca grafoterapie. Ai dormit tot mai puţin. Ai fumat tot mai multe ţigări. Ai plecat din teveul ăla cu oboseală cronică. Ai zis să stai deoparte, dar nu a mers. Ai învăţat măcar să te cruţi. Şi să te iubeşti şi pe tine, aşa nelicenţiată cum eşti, o amărâtă de jurnalistă de la ţară.

 

(acest text face parte din volumul O să mă știi de undeva)

 

io-si-teo

39 răspunsuri la postarea o slujbă ca oricare alta

  1. Andi V. spune:

    Puternică postare. Supărată, nihilistă, definitivă. Poate ca – desi șade bine în text – e prea devreme pentru concluzii, cât timp mai exista „mâine”. Și chiar și poimâine. Mai există o șansă să devenim atât timp cât n-am uitat ce-am dorit sa fim. It ain’t over until the fat lady sings (and since I have selective hearing, not even then).

  2. Mi-a plăcut mult! Felicitări! 🙂

  3. Constantin spune:

    Oameni faini la Brasov! salutari cu castoru, giza si electra!

  4. alina spune:

    Super postarea! M-am regasit in zbuciumul tau! Esti super! Bravo tie!!

  5. Evreul spune:

    Unii dintre noi nici nu te vrem licențiată…

  6. Ade spune:

    Felicitari pentru curajul de a scrie şi de a publica acest material!!! De cate ori nu te-ai intalnit cu persoane ţi-au spus cu un ranjet printre dinti ca „e viaţă nene” în tv? Ca te plimbi de colo-colo toata ziua, iar salariul este foarte foarte mare?

  7. Ade spune:

    Ei bine, foarte putini cunos sacrifiile facute de tine, oboseala acumulata si ce presupune ca adevarat meseria asta. (Iar in legatura cu diploma…..pentru talent nu ai nevoie nici de facultate si nici de licenta)

  8. Nu exista jurnalist nelicentiat.

    Exista jurnalist plictisit, jurnalist neinteresat de ceea ce face, jurnalist slab, jurnalist care nu vrea sa invete nimic si jurnalist care nu intelege ce inseamna meseria asta.

    Licenta nu te face jurnalist. Pasiunea pentru meserie si respectul de sine te face. Multi nu le au. Multi nu sunt jurnalisti, chiar daca au o legitimatie sau o licenta in sensul asta.

    Mi-era dor de tine Petro. Chiar daca nu ne-am cunoscut bine si nu am lucrat atit de mult 🙂

  9. Andi N spune:

    Permite-mi sa iti spun ca esti si scriitoare si filosof si de-ai scrie o poezii le-as citi cu placere…Iar cu sticla…iti iese de minune. Sa ai o zi usoara si putere multa 😉

  10. Ela spune:

    Petronela, felicitari in primul rand pentru modul sincer in care ai expus ce inseamna meseria aceasta.

    Eu mi-am dorit din clasa a IV-a sa devin „jurnalist”. Si intr-un final, dupa lupte seculare, am devenit. Problema cea mare a fost ca realitatea la care ma trezisem nu semana deloc visul meu din copilarie.

    Vorba ta, la inceput simteam o mandri prosteasca atunci cand imi citeam numele sunt cateva randuri. Pentru mine nu contau acele randuri, conta ca imi vedeam visul cu ochii. Primul soc a fost intr-o dimineata, cand la sedinta de redactie un coleg a inceput sa injure ca in noaptea precedenta „m-au plimbat astia la accidentul X si intr-un final n-a murit nimeni”. Nu intelegeam supararea! In inocenta mea am intreabat: „Si asta nu e de bine?” Raspunsul a venit ca un traznet asupra mea: „Cum sa fie de bine? Daca era macar un mort, ma baga Bucurestiul pe national si asta insemna 100 de lei in plus pentru mine! Cum sa fie bine, cand nu mai stiu de unde dracu sa scot bani sa platesc fondu’scolii la ala mic? Cum sa fie bine?”

    N-am stiut ce sa mai zic. Redactorul sef mi-a zis ca ma asteapta „botezul”. Ma trimiteau la toate accidentele. Cu aceleasi intrebari. „Cum va simtiti?”

    Pana intr-o noapte cand imi suna telefonul pe la 2 si ceva: „Accident. In doua minute sa fii jos!” La acel accident am vazut prima data creier uman imprastiat pe asfalt, tipete, urlete, oameni disperati care isi plangeau mortii… si noi! Noi cei care trebuia sa intrebam „Cum va simtiti?”. O saptamana vomam tot ce mancam, aveam impresia ca toata mancarea arata ca si creierul de om. Asta a fost „botezul”.

    Te obisnuiesti si cu moartea, si cu tiganii care te injura, si cu batranii care plang in fata ta ca n-au ce manca, si cu limbajul de lemn al puratorilor de cuvant care nu spun nimic, si cu interminabilele sedinte de consiliu local, cu multe te obisnuiesti… devii imun, devii insensibil, parca nu-ti mai pasa…

    Cand n-am mai putut suporta, am decis ca merg doar pe interviuri si „eventual imi mai caut un job”. Asa a fost, iar apoi am iesit definitiv din presa, dupa 5 ani jumate.

    Sunt de admirat cei care practica aceasta meserie pe termen lung… chiar trebuie sa ne uitam cu admiratie la ei.

  11. petronela spune:

    same old story. 🙂

  12. FF spune:

    Ce să zic, că am ajuns să nu mă ridic decât de la 3 morți în sus?

    • petronela spune:

      🙁 nu esti singurul. eu m-am oprit, din fericire pt mine.

    • elena spune:

      Sa dormi din bip in bip….Mi-a placut asta, Petronela. 15 ani mi-am aplicat astfel de „tratamente”. Interesant este ca am crezut ca altfel nu pot. Of, si cit m-am inselat. Parca am renascut in ultimul an cind nu mai trebuie sa raspund la intrebarea: ” Si, citi morti sunt?”

    • Petronela spune:

      Evident. Şi eu am păţit la fel…

  13. georgeta spune:

    milan e foarte greu… multumesc …

  14. Bogdan Fottescu spune:

    Sincer, frust si extrem de percutant…:) reusesti sa lovesti cu o finete si precizie uluitoare..drept in sufletul cititorului…

  15. nekta spune:

    am înțeles acum. te-ai machiat fain.

  16. Laura Muresanu spune:

    ai reusit pana la urma, fata draga!
    ai reusit tot, chiar daca ai platit cu niste organe picate pe drum si cu tot ce a mai fost si nu mai insiruim aici.
    ai reusit!!!
    …si sa vezi urmarea, ca nasolul s-a cam terminat, stim noi! 🙂

  17. Ovana spune:

    Scrii cu atata suflet si patos,incat chiar daca nu am avut niciodata legatura cu meseria asta decat ca „primitor” de stiri,am fost citindu-ti randurile acolo cu tine la accidente,am dormit din bip in bip,parca ma lasa si pe mine fierea si firea….
    Sunt ca si tine,fara scoli inalte,dar cand vad pe cate unii cu scoli inalte,licentiati,care scriu maturii in loc de maturi(ca doar sunt mai multe nu ?), parca imi vine sa cred ca mai bine sa ai scoli mai putin inalte,dar sa ai demnitate,bun-simt,inteligenta nativa si „scoala vietii” care te educa mai mult decat ti-ai dori cateodata…..

  18. moniq spune:

    of, da. așa așa așa. am trecut prin (aproape) toate, mai puțin cu televiziunea gen pro, la tvr mai puțin așa ”crunt”. dar în rest… da. și acum, după mai bine de zece ani, simt c-am obosit. că iubesc parte din meseria asta, că are atât de multă frumusețe și atât de multă urâciune totodată. și când văd că se transformă constant în altceva… când văd atâta mizerie… știu că se poate și fără, chiar de te-a prins „microbul”. și mă îndrept într-acolo, dorind altceva. dar jurnalist ești doar dacă ai talent, curiozitate, neliniști, întrebări- fremătând mereu după răspunsuri. iar astea nu ți le dă nicio țidulă din lume. așa că… keep moving 🙂

  19. Petronela spune:

    pur si simplu te iubesc!!!

  20. Don’t worry, esti licentiata emotional…si asta face mai mult decat orice „cartie” imprimata!!!!

  21. Claudiu Rimboi spune:

    1. Despre tremuratul picioarelor in direct: Siguranta discursului este garantata de faptul ca:
    a) te consideri o autoritate in domeniul pe care-l discuti.
    sau
    b) nu-ti pasa (despre b) nu merita sa discutam).
    Oamenii suficient de inteligenti si/sau dedicati au ca reper un nivel de autoritate/competenta la care aproape nimeni nu-si permite sa aspire si la care ei insisi nu au ajuns. De-aici si eventualele stangacii aparute in discurs, asta pana iti dai seama ca nu exista competenta suprema ci doar niveluri ale competentei. Nu vreau sa par prea sfatos insa daca ai face un efort (chiar si comparativ, de ce nu?) ti-ai da seama ca esti mult mai pregatita/competenta decat ai tendinta sa crezi, nu neaparat pentru ca esti o persoana speciala ci pentru ca asta vine la pachet cu experienta. In felul asta poti sa-ti iei adio de la tremuratul picioarelor.
    2. Nu ma numar printre admiratorii tai infocati, lucru care insa nu conteaza. Iti voi spune insa o parere, sper sa nu te deranjeze ca-mi permit, ia-o ca pe o remarca sincera: Cred ca atitudinea pe care o ai fata de cresterea copiilor tai si grija pentru ei ar trebui sa-i faca fericiti pe tatii lor, oriunde s-ar afla ei.

  22. Radu Leb spune:

    Felicitări!
    M-ai făcut pentru câteva clipe să-mi doresc să fiu reporter. 🙂

  23. LorinCoryllus spune:

    Halle Berry seamănă cu tine în poza asta 😉

  24. Gina Bradea spune:

    zbucium. sentimente. viata. adevar.
    suflet.

  25. Gabi spune:

    Esti minunata ! Cred ca ti-am mai spus. 🙂
    Love you ! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *