MENU

de • 23 ianuarie 2015 • dinorfine, jurnalComentarii (0)

mă doare

(9 ianuarie 2011)

Ploaia asta nelalocul ei, în pervarzul cabanei. Ştiu sigur că ar trebui să ningă.
Oboseala asta, peste tot în carne, oase şi zgîrciuri. Mai ales în celulele moi şi umide ale creierului.
Nufărul care mi-a infestat ovarele, iar eu nu sunt Chloe, nu sunt Chloe. Nufărul mă ghemuieşte de două zile în paturi prea calde, prea albe, prea goale de tine.
Sunetul surzitor, leşinător al ambulanţei, în loop, mirosul spitalelor iarna, juma de cipralex, juma de rispen, dimineaţa şi seara.
Bilanţul negativ al celui mai cumplit an dintr-o viaţă cumplită: o tentativă de suicid, un diagnostic pe linia subţire dintre psihoză şi nevroză, o mînă tăiată, cîteva spitalizări la psihiatrie, promisiuni neţinute, disperare, neputinţă, un pic de speranţă cînd s-a încheiat.
Prima zi a anului şi vestea că au găsit-o iar leşinată, hipotermică. Şi eu munceam şi nu puteam fugi la ea şi mi-au zis, ne pare rău, nu are cine te înlocui, am dat pe gît un rivotril şi mi-am şters machiajul curs şi mi-am recompus figura şi pentru cîte un minut din fiecare oră în care a urmat, the show went on, my smile still stood on.
Fiecare deal golaş dimprejur. Fiecare decizie imposibil de luat. Cerul că e cer, minciuna că o văd pretutindeni şi chiar în mine. Singurătatea, de un ev şi mai bine.
Că mă doare şi că viaţa nu e un documentar pe discovery channel, să poţi să îi dai stop cînd vrei.

Comments are closed.