MENU
pastillero

de • 28 aprilie 2014 • dinorfineComentarii (37)

dinorfine (despre depresie la om)

Depresia este o boală, nu un moft. O boală de care îţi e ruşine, de cele mai multe ori. Care ţi se încleştează în spate şi pe care o cari, grea şi vizibilă ca un sac de cartofi, îţi curbează umerii, coloana vertebrală. Ţi se pare că ceilalţi nu o văd, îţi îndrepţi spatele, speri că o să treacă de la sine. Nu te duci la doctor, să nu te creadă lumea psihopupu. Minţi despre cum eşti. Ce faci, Eleno? Eh, sunt depresivă, ma cherie, merg la psihiatru, fac terapie şi iau pastile. Dar nu, nu spui asta. Spui: sunt bine, dragă, cu munca, cu copiii. Te minţi şi pe tine. Îţi spui că eşti un pic tristă, un pic dezamăgită, un pic din toate cele şi o să îţi treacă, mîine o să fie soare şi tu o să fii mai bine. Dar nu eşti. Ai lacrimile nod marinăresc în gît. Şi gînduri care trec cu viteza TGV-ului în cap. Şi silă de tot şi bucurie de nimic.

În mijlocul urîtului şi răului, te îndrăgosteşti, poate. Şi îşi încep aminele dansul de iele în creier. Şi ţi se pare că eşti bine, dar nu eşti. Îl investeşti pe el – sau pe ea – cu aripi de înger salvator. Şi binele tău stă în mîinile şi aripile lui. Dacă se frîng, cazi de la înălţime aşa de mare că îţi rupi gîtul de tot.

Depresia este boală, nu fiţă.

Eu am suferit de depresie de cînd am intrat în a şasea. Atunci am primit prima dată diagnosticul, carevasăzică, şi medicaţie corespunzătoare. Am luat cîteva luni pastile, pînă au trecut insomniile. Am luptat cu depresia toată viaţa mea. Nu am ştiut a o recunoaşte, multă vreme. Cumva, tristeţea a fost singura mea forma mea de a exista, nu ştiam alta. Dar am disimulat-o cît am putut. Şi faţă de mine, dar mai ales faţă de alţii. De copii. Nu m-am lăsat pradă ei, niciodată. Nu am zăcut, am luptat, am ignorat-o, i-am dat cu tifla. În vertijul în care eram, nu aveam timpul necesar să fiu depresivă, nu îmi permiteam, eram mamă. Între două alergături, între o muncă epuizantă şi doi copii, cine avea timp să aibă depresii? Ea rula, în plan secund, însă, mă pîndea, mă înhăţa seara, cînd mă prăbuşeam în pat, singură, mă batjocorea de sărbători, cînd restul oamenilor erau sau mimau fericirea. Fiindcă nu am lăsat-o să se manifeste, s-a răzbunat, răbufnind pe uşa din dos. S-a căptuşit cu anxietate şi m-a buşit cu atacuri de panică atunci cînd mă aşteptam mai puţin. În direct, la televizor, de ziua mea. (Povestea atacurilor e aici, nu o repet.) Şi am fost nevoită să îmi privesc balaurul în ochi. În toţi ochii tuturor capetelor, cum spuneam. Mai făcusem terapie, dar acum m-am luat în serios. Fireşte, a fost nevoie să fiu echilibrată şi chimic. Am luat ani întregi medicaţie anxiolitică şi antidepresivă. Nu mi-e ruşine să vorbesc despre asta. Consider că acela e curaj să ştii să ceri ajutor cînd nu te descurci singur. Ani buni am avut întotdeauna la îndemînă un pastillero cu Audrey Hepburn pe el, în care am ţinut sferturi de Rivotril şi Anxiar, pe care să le pun sub limbă în caz că se înşuruba atacul. Nu am băut alcool mulţi ani, nici măcar o picătură, de teamă că dacă beau şi mă iau atacurile, nu pot lua pastila care să le reteze. M-am îngrăşat 6 kile, pentru că pilulele mi-au dat peste cap metabolismul, iar asta m-a făcut să mă simt şi mai rău. Am luat cu conştiinciozitate pilula în fiecare seară, convinsă că aşa va arăta toată viaţa mea şi că, în timp, nu va fi mai bine ci mai mai rău, voi avea nevoie de mai multe pastile ca să pot funcţiona. M-am dus la terapie şi am scurmat în mine şi în trecutul meu, mi-am asumat, am iertat, am plîns, m-am învinovăţit şi m-am iertat iar, şi apoi am luat-o din nou de la capăt. Am scris, am scris crunt şi nemilos. Pe mine am scris. M-am învăţat cu vacuumul, cu golirea din mine, am crezut că aşa va fi întotdeauna, că îmi voi purta mereu abisul ca pe un accesoriu ţicnit. Şi pentru că nu îmi învăţasem lecţiile, m-am învîrtit în cerc, le-am repetat dureros. Peste toate, au venit alte probleme concrete, mari, cumplite, cu copiii. De sănătate, din cele care te pot dili de tot. Diagnostice pe muchie de cuţit, din fericire, pripite. Şi nu am crezut că am să mai ies. Dar am tras cu dinţii de mine, m-am scos din fundul străfundului, mi-am dat două perechi de palme şi am ieşit. Din mine am ieşit, nu din altul. Nu m-am sprijinit pe nimic, în afară de mine şi puţină terapie, cît să mă facă să îmi pun întrebările pe care nu ştiam a mi le pune. Cînd am ieşit la lumină, îmi murise furia pe mine şi lume. Abdicase revolta. Şi sămînţa aia de răutate se micşorase. Au rămas doar liniştea şi iubirea. Acum îmi fac rău şi cînd le văd în jur. Nu mă mai ating. Nu (mai) simt nevoia să mă justific, să mă lupt pentru adevărurile mele. Fiind bine cu mine, sunt bine şi cu lumea, nu mai am nicio gîlceavă cu universul, nu mai duc nicio bătălie sterilă cu nimeni. Sunt împăcată şi liniştită. De cînd sunt bine, îmi sunt bine şi copiii, cu totul, căci oricît ţi-ai ascunde zbuciumul şi zbaterea, oricît le-ai înăbuşi cu perna, ei simt tot şi empatizează. Trebuie să fii bine pentru copiii tăi, trebuie să îţi pui masca de oxigen şi să respiri bine ca să poţi fi acolo pentru ei. A fost o luptă atroce. Sisif îmi vine mic. Nu am crezut că voi putea sta seara, cu un pahar de vin roşu, că voi fi uitat cînd am luat ultima oară o pastilă, că voi zîmbi şi în cap îmi va fi linişte, deşi zumzet. Că mă vor bucura atît lucruri mici, voi trage pe nas răsărituri şi apusuri, mirosuri şi sunete, că voi avea clipe lungi de bucurii mari, neştiute şi nesimţite niciodată pînă acum. Că visele mele ascunse, făpturi de aer, se vor întrupa şi mi se vor da.

Cîndva, nu demult, credeam că eu nu am voie să fiu fericită. Că aşa m-am născut, cu karma asta proastă, îngrozitoare, că am fost călău în timpul Inchiziţiei şi am ars pe rug fetiţe mici drept vrăjitoare şi am decapitat oameni nevinovaţi. Şi 6 existenţe în urmă, tot aşa, om rău am fost. Şi că îmi curăţ într-una singură toate păcatele. Şi de aia nimic nu îmi iese. Şi de cîte ori pare să iasă soarele, se prăvălesc nori negri de furtună şi se porneşte potopul. Şi totuşi.

Poţi fi bine. Oricît de rău ai fi, orice ai fi păţit, poţi fi bine. Mie mi-a fost cel mai rău. Nu o dată. M-a lovit aproape tot ce te putea lovi, ca om, ca femeie. Un fleac, m-au ciuruit. Dar am fost dată naibii, m-am încăpăţânat să respir, să exist, să vreau, să sper, să lupt, să iert, să fiu. Poţi fi bine. Trebuie să tragi de tine, să te uiţi în tine, să te lupţi cu tine. Cu sinele mîrşav, indolent, nesimţit, căruia nu îi place să se privească în adînc, să se scuture şi să se cureţe. Poţi fi bine. Uită-te la mine cînd nu îţi vine să crezi. Oh, nu mimez rotundul şi perfecţiunea. Cei care fac asta sunt oameni de mucava. Văd şi citesc şi eu în jur oameni din cei care mimează relaţii perfecte, vieţi perfecte, fericiri fără cusur şi pată, şi alţi oameni care se uită la ei dorindu-şi să creadă că există, uite, alţii pot! Dar pînă şi cei care primesc tot ce şi-au dorit sunt măcar puţin nefericiţi, că încep să îşi dorească altceva. Aşa funcţionează creierul nostru, nici măcar nu avem o culpă prea mare. Eu nu vreau să disimulez perfecţiunea şi fericirea. Am zile bune şi zile proaste. Uneori, mi-e dor de mi se uscă gura. Alteori, plîng. Mă simt şi singură, cîteodată. Mă tem. Nu cred că tristeţea mea cronică se va vindeca vreodată, că rănile se vor cicatriza complet, dar nici nu vreau. Îmi plac arsurile şi urmele mele, fără ele nu aş fi fost astăzi cine sunt. Şi azi îmi place cine sunt. Am mai spus, azi sunt cine aş fi vrut să fiu atunci cînd aş fi crescut mare. Am crescut mare şi sunt eu. Ciobită, imperfectă, dar foarte eu.

Poţi fi bine.

Am o groază de texte din perioadele de durere. Şi am să inaugurez o categorie nouă, unde le voi aşeza, cînd şi cînd. Ca să îmi amintesc cum era cînd era rău. Ca să îmi amintesc de mine. Şi ca să folosească, cuiva, poate. Dincolo de valoarea sau lipsa lor de valoare literară. Voi mai scrie despre asta. Drept în faţă, fără nicio curbă, fără niciun giratoriu.

„Poeţii nu se ruşinează de propriile experienţe – ei profită de ele.” Friedrich Nietzsche

 

jurnal, martie 2010.

sunt alergică la soare. îmi curg ochii, nasul şi machiajul îmi curge. mi se umflă ochii şi plîng, ca o πzdă depresivă ce nu sunt.
băi, la soare?!
sunt alergică la mine. crecă de asta îmi vine să plîng continuu. nuuuu, nu e de la depresie. sunt plină de alergii doar.
alergie la trezit dimineaţa. alergie la sex. alergie la muncă. alergie la lumină. alergie la întuneric. la mîncare şi băutură. la viaţă. la colegi. la oameni, în general.
nu e depresie. nu de la depresie mă doare capul. crecă am sinuzită. nu de la depresie nu pot adormi. sau ameţesc.
nu, nu e depresie, te rog. nu vreau înapoi pe pastile.

două zile mai tîrziu.

rezultă că pînă la urmă am nasul rupt. şi nasul rupt. a zis orelistu, prietenul meu, în timp ce mă scobea prin nări adînc cu endoscopul. ai deviaţie de sept. post-traumatică. haide, dragă, am rîs eu, traumele din copilărie te fac să ţi se rupă? nasul? ştiu că vrei să mă operezi iar, deşi nu înţeleg de ce, că doar nu mă vezi goală la operaţia de nas. cum nu m-ai văzut cînd mi-ai scos amigdalele, par egzamplî. a rîs, gîlgîit. şi nici şpagă nu-ţi dau. serios, acu’, ce interes ai să mă tai iar?
şi mi-am adus aminte de cealalată operaţie, aia de fiere. cînd ştia tot spitalul că mă operez. şi în dimineaţa aia era plină sala de rezidenţi şi medici internişti şi asistenţi. o singură femeie. eu aveam nişte pantaloni de trening subţiri şi o cămaşă din aia, cu spatele gol, cum te duce la operaţie. m-a adus o infirmieră pe targă şi tot tacîmul. jumate din ei îmi erau prieteni. zice chirurgul principal, că mă vede panicată (mai ales că făcuseră caterincă de mine o săptămînă înainte cu poze în care medicii călăreau paciente sub anestezie generală), de obicei pacienţii tre’ să stea goi, dar pe tine te lăsăm cu pantalonii. aşa, că ştim de tine. infirmiera mi-a scos cămaşa. stăteam aşa, semi-goală, cu sînii zgribuliţi, speriată. apoi a venit dormicum pe venă. şi nu am mai ştiut nimic. am adormit mulţumită că am pantalonii pe mine. cînd m-am trezit, în reanimare, îmbrăcată, am fost şi mai mulţumită. ce oameni şi doctorii ăştia, m-am gîndit. să-i pui la rană sau la operaţie, cum ar veni. abia cînd m-am dus la baie prima dată şi mi-am dat jos pantalonii am văzut. eram portocalie de la betadină pînă la genunchi. am rîs ca proasta, pe weceu, cu grijă să nu se rupă aţele, admirîndu-mi pubisul colorat. cum s-or fi distrat frumuşeii de ei după ce m-au adormit cu promisiuni şi apoi m-au deznudat. acu’, la un nas rupt, e nevoie de daltă şi de ciocan, nu de trupuri goale. şi aveam un nas cîrn suuuuuperb. o să mă aleg cu unul operat, cu dungi vinete sub ochi, ceva deosebit. plus dureri. poate e bine. o durere o anulează pe alta. chestie de chimie în creier. poate un nas rupt anulează o inimă ruptă sau aşa ceva. nu, nu. nu mă operez. las’ să mă sufoc.
şi peste toate, nu am nicio alergie. sunt, cu ruşine recunosc, o  πzdă depresivă ca la carte.

* neuropsihologii numesc dinorfine opioidele rele, recte neurotransmiţătorii responsabili cu senzaţiile de durere, greaţă, suferinţă, etc.

37 răspunsuri la postarea dinorfine (despre depresie la om)

  1. Mara spune:

    „Dar pînă şi cei care primesc tot ce şi-au dorit sunt măcar puţin nefericiţi, că încep să îşi dorească altceva. ”
    As vrea sa am puterea de a-i face pe unii din jurul meu sa imi inteleaga starile lacrimogene din anumite perioade.Nu o data m-am lovit de „da’ ce ai de esti trista si te umfli de plans?ai toate motivele sa fii fericita:esti maritata, sanatoasa, nu stai prost cu banii, ai viata sociala, te iubeste lumea & shit”.
    Da, eu sunt un om care sufera „fara sa stie din ce motiv” si asta nu se intampla rar.De cele mai multe ori imi ling singura ranile si imi gasesc puterea de a ma ridica si a-mi reveni dar beleaua vine cand nu pot by myself si caut alinare in prieteni.Si atunci ma lovesc de cuvinte prost alese care imi accentueaza starea si ma afunda si mai rau.Sunt foarte multi cei care nu inteleg cum poti fi nefericit atunci cand „ai de toate”.Sunt putini cei care inteleg ca „tu ai nevoie de un pas inainte, de ceva mai mult” pentru a nu te simti plafonata, inutila, insipida, incolora,aldraculuidetrista.
    Experienta mea de viata nu e nici pe jumatate ca nivel de intensitate din a ta, da’ mi-am luat peste mufa destule cat sa ma simt jos, jos de tot.Ultimul om, ultima femeie.Am aflat, cu stupoare, ca atunci cand te doare inima de nu poti sa respiri si ca te pisi pe tine de durere cand vezi in ce situatie esti nu are cine sa te salveze.Nu are cine sa te scoata din mizerie, indiferent de cat de multa bunavointa ar avea.Totul se rezolva pe dinauntru…sau la psiholog.Si da, iti trebuie curaj sa recunosti ca ai nevoie de ajutor specializat.Dar cand e vorba de curaj, cred ca tu esti un exemplu, femeie!
    Din fericire, azi sunt cam zen si nu pot/nu vreau sa dezvolt subiectul.Nu de alta da’ zen-ul nu ma tine mult.

    P.S. asta e una din postarile alea in care am impresia ca mi-am deschis capul si te-ai uitat inauntru.
    P.S.1: si asta mi-a venit perfect: „Cîndva, nu demult, credeam că eu nu am voie să fiu fericită. Că aşa m-am născut, cu karma asta proastă, îngrozitoare, că am fost călău în timpul Inchiziţiei şi am ars pe rug fetiţe mici drept vrăjitoare şi am decapitat oameni nevinovaţi. Şi 6 existenţe în urmă, tot aşa, om rău am fost. Şi că îmi curăţ într-una singură toate păcatele. Şi de aia nimic nu îmi iese. Şi de cîte ori pare să iasă soarele, se prăvălesc nori negri de furtună şi se porneşte potopul.”

    • Marius Bucur spune:

      Este-o boala nobila,…numai oamenii frumosi si sensibili sufera de ea,aceia care vad realitatea din jurul lor si nu le vine sa creada…,aceia care-au fost parca inchisi intr-o celula de-o societate bolnava, lipsita de repere si valori morale,…….,pentru ca ei,”bolnavii” au valoare,…mare valoare,iar restu’-s pitici.Multi „pitici” si-ar dori sa fie depresivi,dar nu pot parasi mediocritatea si ignoranta.Saracii,…asa sunt ei.Eu,doar dac’ arunc o privire-nprejur si-i vad cat sunt de oribili si rai,cad in depesie si ma bucur ca nu-s ca ei

    • viola spune:

      Draga Marius,ai descris atat de bine motivele si simptomele acestei boli(de care sufar si eu )incat m-ai emotionat pana la lacrimi(si nu sunt lacrimi provocate de depresie).Asa e ,prea multa mizerie si injustitie in jurul nostru.Rautatea semenilor nostri ma face sa cred ca nu trebuia sa ma nasc ,sa exist in aceasta era.Sunt multe de spus,dar esentialul l-ai subliniat tu si iti multumesc….

  2. ratoiu spune:

    „…în cap îmi va fi linişte, deşi zumzet”!
    in context, genial!

  3. vlad spune:

    Oricine are si momente de depresie, mai mari sau mai mici, mai lungi sau mai scurte. Daca n-ai esti nesi…Cind iti vine momentul daca ai un sprijin, daca primesti o vorbulita buna macar, ti se pare ca ,,l-ai prins pe Dumnezeu de picior,,. Daca nu trebe sa te descurci singur. Oricum pe lumea asta toti suntem singuri de fapt si numai avem imprersia ca traim impreuna. Eu unul incerc sa ma bucur de lucrurile mici (un apus de soare, un zimbet de copil mirat, o pasarica ciripind .. sau nu, si as putea enumera pina la end. Creca pe intiiul loc din fata ca sa-ti tii un echilibru este sa fii impacat cu tine insati, cit se poate, caci natura omului o alungi pe usa si se intoarce pe fereastra, nu… ce credeti. Petronela mi-a placut tot si inceputul cu destainuiri si continutul in care surprinzi si adevaruri general valabile si finalul in care parca zici ,, je m’en fiche,,(sper ca am scris corect..)

  4. MIKI spune:

    Sunt zile cand iti vine sa nu mai iesi cu nasul de sub plapuma, cand te faci ghem si nu mai vrei nici macar sa faci doi pasi pana afara.Din micile placeri care construiau o zi cat de cat senina, nu mai ramane nimic.
    Te agati ca un drogat de anxiolitice.Oricum stii ca dau dependenta, dar o preferi in locul zbicumului interior.
    ,Scapi franele’ pur si simplu.Toate relele ti se vor intampla taman tie, constientizezi asta, stii ca nu e chiar asa si totusi nu-ti poti controla trairile.
    Am dimineti in care-mi plang de mila…m-am saturat sa traiesc trista, ma scol trista, ma culc in aceeasi stare.Iau somniferul si somnul vine ca o binecuvantare.
    Dupa-masa e ceva mai bine, dar mai am putin si se apropie ora de culcare.Nu ma pot bucura de cateva ore care mi-au mai ramas pana adorm pentru ca stiu cum ma voi trezi maine.Diminetile sunr cele mai grele.
    Aveam luni intregi in care citeam numai despre depresie.Incercam sa vad cum as putea lupta cu dusmanul sau cum as putea sa ‘gatui’ depresia asta blestemata…tactici de lupta.Cand sunt mai senina, parca as bea o cafea cu ea…un espresso tare cu multa frisca…poate reusesc sa o cuceresc, sa o imbunez cumva.
    Este o experienta care te rafineaza si te face mai bun, devii mai selectiv.
    Depresia in 2020 ca deveni a doua boala ca incidenta dupa bolile coronariene, un adevarat flagel.
    Acum un an, vizita la psihiatru: ‘Incercati sa mai reduceti medicatia;acum este apa de ploaie, dar in timp medicatia asta isi va spune cuvantul;rinichii, ficatul pot avea de suferit’.Le-am redus…oribila dependenta…tremuram, ma tineam de pereti…dar am ajuns sa iau mai putine si uneori numai pentru a dormi.
    Colegii stiu, nu m-am ferit niciodata.Nu vad reactii de respingere;macar din punctul asta de vedere e bine.
    Petronela, obiceiul de a tine un jurnal este o metoda sigura de a diminua depresia.Miscarea ajuta si ea fundamental.Cred ca stiai asta.
    Mai scrie despre asta.Ma ajuta imens;cred ca nu sunt singura.
    Iti multumesc!

    • Petronela spune:

      păi eu nu mai sunt depresivă, din fericire. dar am texte scrise în perioada aia, voi pune, aşa cum am promis. ştiu tot. şi cum e sevrajul. tot. dar trece, dacă tragi de tine. ridică-te şi umblă, ai cum.

  5. Georgiana spune:

    prietena mea cea mai buna a cazut in depresie in urma cu ceva ani. se mai lupta cu dragonul si acum, din cand in cand. articolul tau mi-a dat o palma. ma invinovatesc ca nu am fost langa ea si nu am sprijinit-o (chiar daca departe) cum s-ar fi cuvenit; da, e o femeie puternica, soldat ca si tine, dar asta nu e de ajuns.

    te citesc zilnic, cu regularitatea englezului care isi bea ceaiul de la ora 5. nu ma vor plictisi niciodata randurile tale.

  6. georgia spune:

    Statistic (conform Organizatiei Mondiale a Sanatatii si altele), depresia este a doua cauza de mortalitate din lume dupa bolile de inima si se estimeaza ca in urmatorii 10 ani va deveni prima cauza. Mor sute de mii de oameni zilnic de la depresie (sinucideri, accidente, abuzuri, etc).

    Foarte fain si educativ ai scris si poate vei mobiliza mai multa lume sa realizeze ca depresia nu e o inchipuire, ci o problema cat se poate de reala si astfel o vor trata cu mai mult pragmatism si isi vor ingadui binele in viata mai curand.

  7. Radu Leb spune:

    Felicitări pentru articol!
    Pentru mine a fost o sabie cu două tăişuri. Sunt un pesimist şi mă bucur să văd că stările de anxietate sau atacurile de panică de care sufăr nu le am doar eu. Pe de altă parte mă întreb dacă vreau cu adevărat să scăp de aceste stări. Ştiu că e nevoie de o terapie, o expunere a propriilor dureri pentru a vedea că, în final, toţi avem problemele noastre, cu toate că din afară părem atât de fericiţi… Din păcate încă nu pot renunţa la zecile de întrebări cu „De ce eu/mie/numai mie?” În acest moment nu pot accepta o viaţă cu zâmbet, chiar dacă atacurile de panică sunt la ele acasă…

  8. ILUZIA spune:

    offfff, daca n-ai srie atat de bine jur ca nu te-as mai citi niciodata! (din putul gandirii)

  9. Mihai spune:

    E cineva , la care atacul de panica se manifesta foarte scurt ,in genul unor voci care vorbesc foarte foarte repede, indescifrabil si care trece foarte repede? De cativa ani , nu a mai aparut, se manifesta mai mult cand eram copil.

  10. Radu spune:

    Si io remarc ca s-au cam dus vremurile alea.
    Cum am dedus?
    In 2010 te exprimai cu 3.14159 (din cap am scos-o)
    In zilele noastre o spui direct 🙂
    Ce zici de asa demonstratie?

  11. AlinaR. spune:

    Mi-a fost greu sa ma accept asa”dusa cu pluta” mai ales prin munca care o fac, lucrand si prestand servicii pentru ” oameni care traiesc intr-o alta lume”. Cu greu mi-am facut sotul sa inteleaga (sau asa cred) ca sunt plecata cu sorcova avand riscul de a ma parasi de 3 ori. Am noroc cu „my Doc” la bine si la rau. Mama fiind, ai forta sa mergi mai departe daca NU de mult eram plecata in Purgatoriu jucand septica cu ai mei cunoscuti si necunoscuti.

  12. Miki spune:

    Petronela, cum ai reusit tu in nici macar 24 de ore sa atragi atentia…la postarea asta(nu ca in rest ai duce lipsa, dar discutam la obiect).
    Sa ma explic:am gasit bloguri intregi despre, site-uri, dar nu stiu ce a lipsit sa se inchege niste discutii, comentarii…
    As vrea sa dau reply fiecarui comment…unele sunt atat de sugestive si bine scrise…
    Sper ca atunci cand vei face o sectiune separata, sa fim cu mult mai multi.

  13. Mircea spune:

    Multi oameni depresivi cred ca daca isi ocupa tot timpul cu ceva adica se tin in priza (este o stare de hiperactivitate ) e bine pt ei.De fapt chiar daca pe moment fiind concentrati pe ceea ce fac nu simt starea interioara , dar seara ea revine cu putere ,este acolo.Nu asta este solutia ci un program ordonat de munca, somn , alimentatie , timp liber etc pt ca istovirea acesta va aduce cu sine apoi o extenuare si mai mare atat pshica cat si fizica si atacuri de panica care apar cand este complet debilitat organismul atat pshic cat si fizic.Va doresc odihna placuta .Scriu aceste randuri experienta mea personala si va recomanda o carte excelenta a unei actrite care a trecut si invins depresia cand a aflat ca de fapt problemele biochimice din oraganism (problele digestive (ficat, stomac , intestine etc) hormonale , si o lipsa mare de nutrienti adica vitamine si minerale dau acesta boala de cauza interna ).
    http://www.librariasophia.ro/carti-salvata-de-medicina-naturista-zarai-rika-so-828.html
    http://www.revistahofigal.ro/articole/–nfr–nge-anxietatea—i-depresia–singur–printr-o-alimenta–ie-optim–.html

  14. […] (acest text face parte din foiletonul depresiei despre care vorbeam aici) […]

  15. Angela spune:

    Tare cunoscut mi-e cercul acela al tău. Al meu era mai mult o roată și eu un hamster alergând ca prostul în interior. Inutil, risipind atâta energie, cu atâta îndârjire, că adunată la un loc putea muta Pământul de pe orbită. Obsesia controlului a încetat abia când m-am prins că nu controlez nimic. Că tot ce am de făcut e să recunosc lecțiile pe care le primesc și să mi le-nvâț. Așa m-a lăsat și pe mine depresia, după ce 3 ani mă trezeam dimineața cu un singur gând: să mă duc în magazia de lemne și să mă spânzur de-o grindă.

    • Petronela spune:

      bine că te-a lăsat. pe asta cu controlul am avut-o şi eu şi tot aşa, prima lecţie a fost asta. să fii bine!

  16. Luiza spune:

    Cuvintele tale mi-au amintit de un filmulet minunat pe care as vrea sa vi-l impartasesc. Povestea incepe asa: „I had a black dog, his name was depression…” http://www.youtube.com/watch?v=XiCrniLQGYc

  17. ioana spune:

    Felicitari pentru curaj!
    In astfel de perioade parca interminabile, invatam multe despre noi, despre viata… De multe ori diferenta o face cantitatea, intensitatea simptomelor, masura in care esti coplesit de greutate. Pe mine m-a ajutat enorm psihanaliza – analiza personala insotita de un psihoterapeut bun si in plus, dupa caz, oricum nu putem ignora biologia, chimia organismului – aici este o interdependenta: chimia modifica gandul – terapia modifica chimia modificand gandul 😉 . Este foarte important, cum spuneai si tu, sa ceri ajutor specializat si celor din jur (chiar daca familia, apropiatii uneori nu stiu sa se poarte potrivit pt ca la randul lor sunt si ei oameni si au povestile lor, aici sunt foarte multe lucruri de spus.., dar existenta si prezenta lor sunt extraordinar de bune) ; intelegerea a ceea ce se intampla a facut totul mai „digerabil” (lucrurile pe care nu le inteleg sunt mai speriecioase, pentru mine si cred ca pt multi). Este foarte greu si iti trebuie mult curaj sa „sapi in adancurile cele mai adanci”, sa scoti toata mizeria, sa-ti privesti monstrii in fata, sa te uiti la tot mormanul de gunoi si sa reasezi totul, sa inceci acum sa elaborezi si sa integrezi experientele si sirul ca urmare lor intr-un mod mai sanatos. Sa ajungi pana in profunzime, sa treci prin procesul de destructurare (intr-o anumita masura, depinde…de la om la om) apoi sa reconstruiesti mai curat, mai solid, o baza de siguranta mai buna. Sa te cunosti efectiv, asa cum esti, dezbracat de toate mastile; sa intelegi de ce esti cum esti, de ce anume te aperi fiind asa, sa faci pace intre cum esti si cum ai vrea sa fii…etc. Imi vin acum in minte multe carti care au adus lumina in mintea mea.
    Mi-a placut articolul tau si am simtit parca greutatea unor fraze, dar si usurinta poverii lasate jos (ceea ce m-a bucurat si chiar mi-a dat speranta).
    Si eu lupt si sunt convinsa ca o sa lupt toata viata, inca invat sa traiesc cu cicatricile mele si voi invata toata viata; vindecarea cred ca asta presupune: sa invatam sa traim bine cu ceea ce suntem si ce este. Totul este conjunctural si un schimb permanent intre noi si tot ce este in jurul nostru. Si da, asa este „Poţi fi bine” ! 🙂 Si mai cred cu tarie ca fiecare avem „reteta” proprie, ca nu exista un panaceu universal indiferent cat am fi de asemanatori si ca exista!

  18. Lulu spune:

    Ce ma bucur ca te-am citit (doar vreo doua articole, dat voi continua, cand imi permite timpul)! Chiar ieri ii povesteam unei prietene si incercam sa ii explic prin ce trec. A zis ca pe mine ma vede tot timpul trista, chiar si cand povestesc ceva funny! Pai cam asa as rezuma, intr-o propozitie scurta, depresia!
    O am in carca de mica, nici nu stiu cand am inceput sa constientizez! Am facut acum vreo 8 ani si psihoanaliza, dupa episoade urate de atacuri de panica si scenarii despre cum am fi sa vad sinele metroului de mai aproape. Decizia am luat-o singura, in momentul in care mi-am spus ca nu mai pot si ca totusi, in ciuda urei pe care o port, mie si celor din jur, pot totusi sa iubesc, pe mine si pe ei. M-au ajutat sedintele, am plans, m-am zbatut, am urat canapeaua aia si pe omul ce statea la capul meu fara sa scoata un suntet, timp de 4 luni… La un moment dat, am putut sa imi vars sufletul despre episodul ce sta la baza depresiei mele si atunci am simtit cea mai mare eliberare si rusine, in acelasi timp, si mi-am facut curajul sa termin cu terapia. Nu il mai puteam privi in ochi pe omul acela, la venire si plecare.
    Acum, revin din pacate la aceleasi macinari de suflet, imi simt creierul si inima gaunoase, incerc din totate puterile sa le umplu cu fericire si lumina, date de sotul si copilul meu, insa toate nu sunt de ajuns.
    Am inceput sa discut cu el, care mi-a fost aproape si la episodul de acum 8 ani, insa stiu ca nu intelege, ca nu poate sa inteleaga, desi vrea, de unde am atata ura si tristete, de ce nu pot sa ii explic prin ce trece mintea mea, de ce am momente de violenta ivite din nimic, de ce nu ma pot bucura de nimic si de ce am ajuns aproape 2 straini.
    Acum sunt decisa, insa sa incep lupta din nou, pentru mine, pentru el si pentru copilul nostru. As vrea sa incerc abordarea cu datul a doua palme, dar mi-e ca nu ma ajuta, ca mai sunt si un pic masochista!

  19. G3ordan spune:

    @LULU scuza-mi curiozitatea, nu am vazut cum e la psiholog decat in filme, nu am inteles: timp de 4 luni nu ai reusit sa gasesti amintirea sau timp de 4 luni nu ai vrut sa te exteriorizezi? Ti-a fost rusine de psiholog?! Sau de cine? Cred ca stii si tu ca rusinea nu e decat un ‘parent’, fabricat de om sau societate. Priveste in natura: toate crimele sau dramele se petrec la tot pasul, practic Terra e o cloaca de criminali canibali (toate speciile sunt inrudite).

  20. Mihaela spune:

    „Poti fi bine”. Cat de bine e sa vad asta…Ma lupt cu tristetea din copilarie, cand observau ai mei spuneau ca sunt rasfatata si vreau atentie. Mare fiind, nu le-am spus niciodata cum am mers la spital incovoiata de dureri, sau cand nu puteam respira sau cand aveam migrene care tineau zile…zile…Ma puneam pe picioare si ieseam zambind si eram fiica/nepoata perfecta…Apoi a fost mau rau. Si mai rau. Frica, groaza, ganduri oribile, durere fizica, ameteala…Doctorii nu le-au rezolvat. Psihologul da. Partial. „Poti fi bine”. Multumesc. Nu iti dai seama cat inseamna astea 3 cuvinte.

  21. Daniel Mois spune:

    E bine sa sapam adanc, spre CAUZELE profunde, subconstiente ale asa-zisei depresii. Inainte de a-ti pune eticheta de depresiv, invata sa GANDESTI, sa controlezi gandurile, sa vorbesti cu mintea ta subconstienta, si sa generezi un dialog interior favorabil. E reteta succesului. Medicamentele sterg temporar senzatiile de moment, dar nu corecteaza CAUZA interna, pattern-ul disfunctional…

  22. Derrick spune:

    Multă lume percepe depresia ca pe o simplă tristeţe sau ca pe a fi mohorât. Adevărul e că depresia e mai mult decât tristeţe.

  23. Dana spune:

    Ești vindecătoare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *