Vineri seară ne aflam la aceeași masă trei femei care scriu, din generații diferite: Anca Zaharia, o poetă tînără și foarte talentată, al cărei volum de debut va apărea în toamna acestui an și care mi-e extrem de dragă, Anca Vieru, o prozatoare trecută de prima tinerețe, al cărei volum de debut, proză scurtă – Felii de lămîie, a apărut de curînd la Polirom și subsemnata, aflată la un deceniu, un deceniu și ceva distanță de cele două, în ambele direcții, ca vîrstă. Întîlnirea avea loc la cenaclul Tiuk! ținut de Mihail Vakulovski, unde am vorbit împreună despre cărțile celor două Anca. Înainte să ajung la ce m-a mînat să mă așez sîmbătă dimineață la laptop în loc de cratiță, o să fac o scurtă digresiune ca să mă bucur de revirimentul pe care îl cunoaște proza scurtă în literatura de azi. Și de faptul că se scrie proză scurtă bună, așa cum este și cartea Ancăi Vieru, pe care v-o recomand cu toată responsabilitatea. Căci proza scurtă – nuvela, devenise fata vitregă, alături de poezie, a literaturii și era privită cam chiondorîș, tot așa cum scriitorul de proză scurtă era văzut ca un neputincios într-ale scrierilor de mari dimensiuni. Dacă scrii proză scurtă înseamnă că nu ai destulă cerneală în stilou și degete suficiente pe tastatură pentru a te aventura în meandrele unui roman, acest rege neîncoronat al literaturii. Greșît!, vorba starețului mucalit de la Sighișoara. Nuvelele lui Barbu Delavrancea și ale lui Caragiale sunt unele dintre cele mai bune bucăți de literatură română, în opinia mea, tot așa cum prozele scurte ale lui Garcia Marquez egalează, ca stil și impact, oricare dintre romanele lui, în aceeași umilă opinie. Însă scriitorul de proză scurtă va primi, negreșit, întrebarea: și, pe cînd un roman? Ca să nu mai vorbim de faptul că, în zilele noastre în care totul se întîmplă extrem de rapid iar timpul nu mai are deloc răbdare cu oamenii, proza scurtă îmi pare să fie o soluție fericită de lectură chiar și pentru cei care, nu e așa, nu au vreme de citit niciodată. De asta m-am bucurat cînd Alice Munro, scriitor de proză scurtă – care mie personal nu îmi place, ceea ce nu o face o scriitoare mai puțin bună – a primit Nobelul pentru literatură.

Dar să mă întorc la oile mele, în cazul de față femeia-scriitoare. Așadar ne aflam trei femei care scriu la aceeași masă, prilej care l-a făcut pe un domn din public care mi-ar fi putut fi tată, un cunoscător într-ale literaturii, un obișnuit al cenaclurilor, să-și exprime bucuria că în ultima vreme descoperă tot mai multe femei care scriu cu o vînă mai abitir decît a bărbaților o literatură vie, pe alocuri șocant de reală, dar fără să devină femei-bărbat ci impunîndu-se ca femei-femeie. Mi-a plăcut teribil felul în care a simțit și a exprimat ceea ce observ și simt și eu de ceva vreme încoace și ce mai aud sau citesc pe la bărbați scriitori, jurnaliști sau cititori care nu se sfiesc să declare public lucrurile astea. Și care nu se împiedică în zestrea de misoginism cu care cei mai mulți se nasc și care le este înscrisă în ADN. Însă, la nici o oră distanță de bucuria pricinuită de declarația de la cenaclu, citesc un mesaj în care un intelectual de modă veche se întreba, retoric, ce e cu valul ăsta de femei care scriu, despre ce naiba tot scriu ele, că doar pilonii literaturii și filosofiei sunt toți bărbați, nu cunoaște nicio femeie care să fi pus bazele unui sistem filosofic. Și m-am întristat grav. Tot așa cum mă întristez cînd mi se face cîte un pseudo-compliment cum că aș fi foarte inteligentă sau talentată sau curajoasă sau mai știu eu ce atribut considerat bărbătesc pentru o femeie. Dincolo de faptul că izul misogin din declarațiile astea este foarte înțepător, astfel de opinii sunt nu doar limitate ci și extrem de limitative. Să ignori adevărul evident că, vreme de milenii, femeia a fost lipsită de foarte multe drepturi, printre care și cel de a se educa și a emite opinii, că a fost și încă este considerată ființă inferioară deși între timp au apărut studii care arată că nu a existat niciodată fundament științific pentru asuprirea la care a fost supusă, să nu ți se pară limpede că, odată cu cîștigarea unor drepturi fundamentale, era absolut normal să eclateze într-un mod nemaiîntîlnit pînă acum și spiritul artistic, să apară tot mai multe femei care fac artă sub toate formele ei dar nu numai, mi se pare dovadă de orbire selectivă.

Deși am fost acuzată ba că sunt feministă, ba misandră, ba chiar misogină, trebuie spus că rareori am simțit nevoia să militez întru feminism. Consider, cu toată lipsa de modestie, că eu însămi sunt un exemplu grăitor și că nu e nevoie să mai agit flamuri și să țip că femeia e în stare să facă lucruri la fel, ba chiar uneori și mai și, ca un bărbat. Atîta vreme cît ni se permite. Cîndva, un bărbat pe care îl admir mult, mi-a zis că sunt o femeie înaintea timpului meu și că speră ca femeile aidoma mie să deschidă niște drumuri în așa fel încît fetele mele să trăiască într-o lume în care să fie privite diferit.

Iar noi, femeile astea multe care scriem, scriem despre ceea ce simțim, vedem, ne doare, în aceeași măsură în care au scris bărbații (și puținele femei) în alte epoci, cu mijloacele și uneltele pe care ni le pune epoca asta în care trăim la dispoziție. Cot la cot cu bărbații vremurilor noastre. Astfel încît, peste încă o sută de ani, cînd o parte dintre cărțile pe care le scriem vor fi trecut proba timpului, să lăsăm în urma noastră un tablou complet al începutului de secol 21, cu frămîntările, anxietățile, schimbările, moravurile, felul de a gîndi, a iubi, a munci, a visa, ale vremurilor pe care le trăim acum. Sperînd că, atunci, discriminările de gen vor fi privite cu rușine, ca o curiozitate, și că oamenii acelor timpuri, scriitorii, nu se vor mai împărți în femei și bărbați ci în talentați și netalentați, în buni și mai puțini buni șamd.

Gata, m-am dat scriitoare destul, mă întorc la cratiță unde îmi e locul, că mi se arde mîncarea în cuptor.