MENU

de • 17 iunie 2015 • adevărurile meleComentarii (11)

fiul cel bun

Există cărți care mă tulbură în adîncul ființei mele, readuc la suprafață dureri, gînduri, amintiri reprimate, îngenuncheate. Citisem într-un interviu al lui Pascal Bruckner – unul dintre autorii a cărui operă am citit-o integral, ba unele cărți de mai multe ori, că i-a fost foarte greu să scrie asumat autobiografic în loc să se ascundă în spatele personajelor romanelor lui de ficțiune. Știam că mă va marca lectura, căci Fiul cel bun este o carte despre relația cu tatăl lui, un tată tiranic, nazist, crud, asemănător în multe feluri propriului meu tată. Am parcurs cartea cu noduri în gît. Pascal a așteptat 63 de ani și moartea tatălui lui ca să poată intra în haznaua aia. L-a iertat din oboseală, cum spune, pe bătrînul tiran, antisemit, xenofob, agresiv, căruia bătrînețea nu i-a adus decît un plus de amărăciune și răutate, la fel ca tatălui meu. Am eu o teorie, că, de fapt, nimic din ceea ce ne afectează esențial, în miezul ființei noastre, nu trece. Niciodată. Oricîtă terapie am face, oricîte cercuri și tipare am rupe, rămînem tributari traumelor noastre, pînă la capătul vieții. Niciodată durerea nu trece de tot, niciodată nu neușim să ne refacem pe noi înșine în felul în care am fi putut fi dacă un anume lucru nu s-ar fi întîmplat în viața noastră și ne-ar fi rupt ființa în două. Locul lipit se vede, crăpătura rămîne, oricît de bun ar fi adezivul. Suntem traumele noastre. Sau suma traumelor noastre și a alegerilor pe care le facem inconștient, în urma lor. Tot ce putem face e să ne uităm limpede la noi și să ne asumăm conștient.

Am subliniat cîteva pasaje pe care le-am simțit în rinichi.

Am zece ani. După o scurtă trecere în revistă a evenimentelor de peste zi, mă adresez lui Dumnezeu, Creatorului Atotputernic, cu o solicitare. Îi cer și Îl reneg dacă nu provoacă moartea tatii, pe cît posibil într-un accident de mașină.

– Doamne, Te las pe Tine să alegi în ce fel de accident, numai fă ca tata să moară! (…) Doamne, Dumnezeule, te rog scapă-ne de el și promit să fiu cuminte!

Pentru copil, tatăl este un uriaș care se micșorează pe măsură ce el crește. Ca mulți fii unici, visam ca, într-o zi, un bărbat elegant să bată la ușă și să se declare adevăratul meu părinte, scăpîndu-mă de familia mea. Visam să fiu răpit, mă imaginam de viță nobilă și doar eșuat din întîmplare în acel mediu, care nu corespundea aspirațiilor mele.

M-am apucat să scriu pentru a fi iubit, pentru a-mi răscumpăra păcatul de a exista.

A te revolta nu înseamnă nimic. Marea artă este să nu reproduci defectele celor pe care îi respingi. Orice contestare este, în egală măsură, retransmitere involuntară. (…) Prin urmare, tata mi-a transmis agresivitatea, calitate detestabilă în viața noastră de cu toate zilele dar fundamentală în meseria de intelectual, care este arta de a deschide polemici.

Neîndoielnic, răutatea conservă.

Dumnezeu așteptase mai bine de jumătate de veac pentru a-mi asculta rugile. Trebuie că fusese al naibii de distras în tot timpul ăsta. (…) N-aveam puterea să-l urăsc. L-am iertat din oboseală. Enumeram motive serioase pentru a nu-l detesta cu totul: pînă la urmă chiar m-ar fi putut omorî într-un acces de furie (…).

Ca regulă generală, este de preferat să nu ni se încrucișeze pașii cu cei ai autorilor pe care îi adulăm, fiindcă s-ar putea să riscăm un duș rece. A te mărgini la clasici de scapă de dubla povară a invidiei și decepției, întrucît  contemporanul, oricît de mare ar fi el, tot om obișnuit se arată a fi, unul care își plătește impozitele, emite banalități și face guturai. Este ceva crud în admirație, fiindcă aceasta nu iartă niciun semn de slăbiciune. Drumul dintre adulare și detronare se scurtează teribil în clipa în care obiectul ales nu mai răspunde la așteptări.

Cărțile m-au salvat. De disperare, de prostie, de lașitate, de plictiseală. Marile texte ne ridică deasupra noastră, ne cresc la dimensiunile unei republici a spiritului.

 

Și pentru că tot am povestit despre cărți și deseori sunt întrebată de recomandări, iată două, a unor scriitori mai tineri, tot contemporani și mai ales români, pe care le-am citit în ultima perioadă și le-aș da oricărui îndrăgostit de lectură. Prima, un roman al lui Dan Coman – Căsnicie, iar a doua, o carte de prozopoeme, cum le spune însuși autorul, Teoria Tăcerii lui Iulian Tănase.

11. Se poate tăcea cînd orice altceva este pierdut

Am fost un jucător de cuvinte împătimit. Un gambler lexical, să zicem. Noapte de noapte mi-am jucat cuvintele la cele mai faimoase cazinouri literare. Am cîștigat multe jocuri de cuvinte, mă îmbogățisem fără măsură, aveam mereu buzunarele doldora de cuvinte, pe care le împărțeam în stînga și-n dreapta, dăruindu-le oricui avea nevoie de ele. Am dus-o așa ani de zile pînă cînd, într-o zi, am început să pierd. Norocul își întorsese fața de la mine, cuvintele m-au părăsit unul după altul. În scurt timp, am rămas sărac lipit cuvîntului. Tăcerea e tot ce mi-a mai rămas prin buzunare.

Teoria Tăcerii, Iulian Tănase

 

11 răspunsuri la postarea fiul cel bun

  1. Marmota spune:

    Ca de obicei, nimeresti direct la tinta.
    Nici eu, dupa atata terapie, dupa intelegere si iertare, nu reusesc sa ma lipesc la loc.
    De fapt eu prefer sa ma vad ca o bucata de otel incins, care e batut pana capata o forma, de sabie, de vatrai etc, ramane de vazut.
    Ba chiar am ajuns sa imi displaca psihologii, ca au vrut sa ma faca sa cred ca mama mea nu m-a iubit. Cum de nu inteleg ei ca asa ceva m-ar sparge de tot?

    • Leleo spune:

      Uite, eu nu cred ca mama ta nu te-a iubit. Doar ca oamenii care devin parinti (si nu numai ei) iubesc in moduri foarte bizare uneori, moduri numai de ei intelese si uneori nici atat. Si asta vine de la cineva care din intamplare e psiholog (dar nu scriu din postura asta) si care s-a intrebat ani la randul daca tatal meu ma iubeste sau a facut asta vreodata. Povestea nu are rost sa fie detaliata fiindca e ca majoritatea povestilor cu tati reci, agresivi verbal si nu numai…
      In fond, pentru linistea mea nu a contat adevarul obiectiv (daca exista asta). A contat sa inteleg ca iubirea exista undeva in adancul lui, doar ca nu stie si nu a invatat niciodata sa arate asta, si ca odata cu varsta nu vine si inteligenta emotionala. Fata de imaginea iluzorie din copilarie a cum credeam eu ca arata si stie un adult, am inteles acum ca multi „oameni mari” sunt „mari” doar la exterior, ca mare parte din reactiile lor si comportamente sunt doar niste scenarii pe care le joaca iar si iar, inca de cand erau mici si, probabil, neiubiti cum trebuie la randul lor.

  2. @ Marmota spune:

    Pana nu vei accepta ca mama ta chiar nu te-a iubit, nu te vei vindeca niciodata. Vei continua sa traiesti in minciuna si durere. Ce ti se intampla tie acum, minciuna in care existi, te sparge zilnic. Adevarul te-ar elibera.

  3. Mihaela spune:

    Cand eram mica, imi imaginam ca mama si tata sunt niste tigani (strabunica ma facea tiganca, pentru ca eram o bruneta intr-o familie de blonzi si imi spunea ca mama si tata m-au cumparat de la tigani) bogati, frumosi, care ma cauta neincetat. Ca de fapt m-am pierdut si m-au gasit altii si pentru ca mama si tata cei reali erau nomazi, nu ma gaseau. Visam noaptea un tigan inalt, frumos si mustacios si o tiganca cu par lung si negru, ma gaseau si ma luau in brate si imi spuneau ca ma iubesc si au venit sa ma ia acasa . In cazul meu, ani de terapie sa inteleg de ce mama numa iubeste desi o spune, iar tata nu spune, desi , probabil ma iubeste.

  4. Amedeia spune:

    Ce vreau sa iti spun, Pentronela, nu e in trenduri. E chiar depasit, in viziunea multora. Pentru mine e adevarul. Eliberarea. Singura libertate adevarata…. Am incercat sa ma iert, sa ma construiesc si reconstruiesc dar esecul a fost de fiecare data spectaculos. Pana cand l-am lasat pe Cristos sa ma gaseasca. I-am inmanat sacul greu cu neputinte, traume si rusini. Si mi-am umplut plamanii si viata cu albastrul cerului. Care albastru ti-l doresc si tie, cu drag 🙂

    • Petronela spune:

      e mai ușor să crezi în Dumnezeul creștin decît în tine. din păcate (sau fericire) viziunea mea despre divinitate e puțin mai largă decît atît. eu nu îi pot înmîna altcuiva din exterior sacul ăsta, căci eu cred că Dumnezeu e în mine.

    • iolanda spune:

      Uau…. asta da perspectiva! DA!

    • Amedeia spune:

      Eh…ai construit o ecuatie simpla, la care raspunsul nu poate fi decat banal… Nu e deloc „mai usor sa crezi in Dumnezeu crestin decat in tine”. Ca sa spui asta, insemna sa pretinzi ca Il cunosti… Ori, cum ar putea o fiinta finita sa pretinda ca a inteles infinitul?
      Varianta cu a crede intr-un dumnezeu pe care mintea mea l-a creat dupa propriul chip si asemanare…well, oare despre asta e vorba?

  5. Ana Gabriela spune:

    Spot on! Nici eu nu cred ca „trec” sau „se vindeca” traumele vreodata. Cred insa ca pot invata incet, incet cum m-au afectat si mi-au subminat viata si alegerile – inconstiente, cum zici tu si automate si, mai ales si mai important, cred ca pot alege ceea ce vreau eu pentru viata mea zi de zi: bunatate, gratitudine, rabdare, sa stau cu ce este, sa nu stiu si sa fiu ok cu asta. Mie imi ajuta meditatia de exemplu – imi ajuta sa ma cunosc mai bine si sa cultiv rabdare si blandete si sa fiu prezenta in momentul prezent asa cum e el – in afara mea si, mai ales, inauntrul meu – la nivel de ganduri, emotii, etc. Le doresc tuturor sa fie bine si sa nu sufere… Doamne ajuta! Calea e grea.

  6. ria spune:

    părinții noștri nu ne urăsc pe noi, se urăsc pe ei, noi suntem doar paratrăsnetul urii lor și a neputinței amestecată cu frică, paranoia, ambiție stupidă, orgolii și toate păcatele moștenite de la părinții lor și îndreptate împotriva a tot ce-i înconjoară … pentru că nu înțeleg sau refuză să se accepte așa cum sunt, e greu să faci asta, e greu să te maturizezi, e greu să evoluezi, de unde să ai tăria unei coloane vertebrale – supraviețuiești cum poți – asta e grozăvia, unii supraviețuiesc strâmb … Din păcate și noi suntem o sumă de întâmplări neînțelese, ca să te cuprinzi pe tine ai nevoie de timp și răbdare, iar astea sunt un lux.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *