Sigur că m-a durut, toate tatuajele dor. Dar durerea purifică. Mici scrijelituri sub piele, mirosul de tuş în dermă, bîzîitul regulat al aparatului, pişcătura. Sunt întîmplări prinse în alea cinci litere, ale mele, mie, reflexiv şi subiectiv. aproape incredibil şi cu totul neverosimil, ca un titlu de tabloid din zilele noastre.

Nu ai să crezi, ai să rămîi prost, click aici să vezi.

Mirarea că (mai) sunt. Puteam muri de cel puţin două ori. puteam înnebuni de un număr infinit de ori. Poate că sunt puţin nemuritoare. Să fiu la a treia viaţă şi sunt la cea mai bună dintre ele.

Recunoscătoare că sunt. Cea mai vie dintre posibilităţile mele.

Toate astea.

Şi pentru că mi se pare sexy.

(tatuajul meu de cinci litere de pe încheietura dreaptă)

apa.

Vama Veche, vara lui 1999.
Furtună teribilă pe mare, cum vezi numai în filmele alea în care eşuează vase pe insule pustii şi scapă ori unul singur, de regulă Tom Hanks, ori doi şi se fut de sperie peştii pe care ulterior îi şi mănâncă de vii, că e făcut de Guy Ritchie.
Stăteam în maşini şi ne uitam cum zburau corturile de-a lungul falezei, ca nişte pungi de hîrtie duse de vânt.
A doua zi, de dimineaţă, am recuperat ce am mai găsit şi ne-am mutat în Techirghiol, la vila prietenului T. Eram prea rupţi de lume ca să aflăm că pe preteveu Cătălin Radu Tănase face live-uri de pe litoral, unde, citez din memorie, mai bine de 30 de tineri s-au înecat din cauza valurilor şi curentului în mai puţin de o săptămână.

Plaja Azur, pe vremea aia pustie. Valuri de doi metri la ţărm. Noi, netreji. Eu, incitată de valurile imense, că la mine la ţară, lacurile nu făceau spume la mal. Eram nu doar inconştientă, ci şi foarte proastă, după cum voi releva în cele ce urmează.
Eram vreo opt pe plajă. Trei dintre noi intrăm voiniceşte, iraţionaliceşte, inconştientaliceşte în valuri. Ne bălăcim o vreme, în voie, ca nişte copii scăpaţi la băltoacă. Băltoaca bolborosea nervos. Unul din cei doi se juca cu o placă mică de surf, din acelea pe care le folosesc salvamarii. Hi hi, valul, malul. Rîdem. De pe plajă, ceilalţi ne fac cu mâna. În inconştienţa noastră, ni se pare că nu înaintăm deloc către larg, că nu ne lasă valurile.

T. zice: io am obosit, ies. Du-te, fraiere, nu ştii ce pierzi. Dă a se duce. Numai dă, că nu se duce de-adevăratelea.
Zice: am pus-o. Nu mai putem ieşi.

Noi, ăştilalţi doi, rîdem. Cum căcat să nu mai putem ieşi, prostu’ familiei? De aia ai făcut polo, fraiere, să nu mai poţi ieşi? Îţi arătăm noi cum se iese. Ian priveşte aici, la tatăl tău şi la mama ta. Dăm din mâini cu elan. Ne învârtim braţele, ne împingem de cur şi picioare înainte. Ne strofocăm, ne agităm, ne pierdem respiraţia tot încercînd. Nu ne clintim un milimetru către ţărm. În schimb curentul ne poartă în sens invers, metri după metri. Prietenii noştri de pe ţărm se fac tot mai mici. Cu o mînă le facem semne disperate, cu cealaltă izbutim să ne menţinem la suprafaţă. Ăia cred că ne jucăm şi ne flutură mîinile lor, neocupate cu supravieţuitul, înapoi, veseli. Sunt mîndri de curajul nostru. Uite bă, ce mişto se distrează ăia în apă.

Suntem foarte departe. Mai departe decît atunci când mă jucam eu de-a enervatu’ cu salvamarii în 2 mai. Deja prietenii noştri sunt nişte puncte mici, pe orizontul unde noi nu cred că mai ajungem să punem picioru’. Am văzut o dată un film, da’ sunt prea speriată să îmi amintesc care, cînd unii cad în mare dintr-un avion şi marea e neagră şi furioasă, ca apa dintr-o căldare pe care o cară un copil izbind-o de picioare.

O sa mor înecată, o să mă umflu şi peştişorii carnivori o să îmi roadă extremităţile, ca pe Discovery Channel. Cînd o să mă scoată apa la mal, într-un final, o să fiu vînătă, fără urechi, fără nas, complet inestetică şi mai ales extraordinar de moartă. Fiică-mea o să aibă doi părinţi decedaţi, în loc de unul. Repede, să zic o rugăciune. Nu ştiu nici una, cap-coadă.

În mijlocul mării unde ne-a tîrît curentul, valurile nu mai vin dinspre larg către mal, ci de peste tot către toate direcţiile. Sunt ca un chibrit. Nu, că ălea plutesc, eu sunt jumate din timp sub apă. Băieţii m-au legat de plăcuţă. Sunt inertă şi obosită. Nu mai pot lupta. Mă gîndesc serios să capitulez. Să mă resemnez. Măcar să mor mai repede.

Suntem de câte ore în apă? Trei, patru, cinci? O să se însereze curând. Cînd câte un val mai al dracu’ mă ridică pe creastă, dedesubt se cască un hău negru, de ape înspăimîntătoare, concentrice, abisale. Undeva departe, la capătul iadului de ape, zăresc vag linia ţărmului.

Băieţii hotărăsc că sunt prea tineri să moară aşa, prosteşte. Fac sfat la apă şi decid că avem o singură şansă. Să pîndim valurile care vin din spate şi să ne aruncăm odată cu ele spre mal. Că poate ne aruncă mai departe decât ne trage înapoi curentul. Că poate reuşim să cîştigăm cîţiva centimetri. Şi dacă punem centimetru cu centimetru cu centimetru… Eu nu cred deloc în planul lor. Şi sunt epuizată fizic. Nu mai am putere nici să mă ţin deasupra plăcuţei. Şi cred că m-am şi resemnat. Pînă şi cu faptul că o să fiu un cadavru inestetic.

E ca în filmele proaste americane cu hepiend, numa’ că al nostru nu se întrevede. Hepiendu. Băieţii îmi servesc replica aia: haide, ştim că poţi. Dacă nu aş fi în mijlocul mării, tîrîtă de curent în larg, fără speranţe şi perspective de a-mi derula mai departe firul vieţii, m-aş căca pe mine de rîs. Numai că nu îmi vine să rîd. Chiar. Mă sforţez şi îmi aduc palma la nivelul ochilor. Care dracu e linia vieţii? Ce ramificaţie odioasă în palma mea. Linia vieţii se desparte în două linii mai mici. Una scurtă, una lungă. Mi-e clar acum. sunt exact aici, la capătul liniei scurte. Mai am maximum cîteva minute de trăit.

Inexplicabil pentru mine, strategia băieţilor funcţionează. Totul e pe slow 50%, dar funcţionează. Reuşim să înaintăm. Greu, dar cîştigăm puţină distanţă. Afară soarele apune oranj iar noi ne luptăm cu clocotul valurilor. Fiecare metru furat curentului ne aduce vlagă şi speranţă. Acum, că vedem că se poate, nu ne mai simţim sfîrşiţi. Nu ne pasă nici dacă o să dureze până dimineaţă. Începem să credem că vom ieşi.

Cîteva ore mai târziu, se întîmplă. Incredibil, dar ni se întîmplă. E aproape zece seara. S-a întunecat. Pe plajă, ceilalţi 5 plîng şi îşi frîng mâinile cu disperare. Au alergat pe la salvamarii din Eforie care le-au zis că ei nu se riscă să intre în marea aia din cauza unor tîmpiţi care merită să moară. Ăştia eram noi. Tîmpiţii. Aveau dreptate salvamarii. Abia se mai curăţă lumea de nişte nefericiţi, să supravieţuiască cei puternici, tîmpiţii să moară înainte să apuce să procreeze. Numai că, greşeality, eu procreasem deja. Aşa că, fără ajutor de la savamari, au stat şi au privit neputincioşi lupta noastră.

Noi suntem aproape. Aproape. Tot mai aproape. Cînd valul se retrage, ating cu vîrful piciorului nisipul de pe jos şi mă umple o bucurie dementă. Încă două mişcări de braţe şi sunt acolo. Gata, am ambele picioare pe pămînt. Plîng convulsiv. Dar marea nu m-a slăbit încă din strânsoare şi îmi trimite un ultim val, care mă culcă la pământ, cu faţa în nisip. Şi nu mă mai pot ridica. Fizic, nu mai am atîta putere. Cei de pe mal aleargă, mă trag de acolo, pe plajă.

Nu vorbim unii cu alţii. Ei nu ne ceartă, noi nu ne disculpăm. Nu le spunem nimic. Ne uităm doar, cu conştienţa morţii în priviri, unii la alţii. Nu e nimic de zis. Suntem blocaţi, dar oricum orice vorbă zisă ar fi redundantă. ei simt, noi ştim. Părăsim plaja Azur şi o luăm spre Techirghiol muţi şi epuizaţi. Încăpem greu în maşini. Eram 8. suntem 11. wi 5, noi trei şi moartea fiecăruia dintre noi, încleştată ca o nevastă nesigură şi  isterică.

zăpada. eight years later.

Plecasem atît de fericită la Bîlea în dimineaţa aia. Niciodată nu m-am gîndit: era 18 noiembrie, ziua lui, a răposatului. Era să mor de ziua lui, tot aşa cum era să mai mor o dată, demult, în ape, în ziua în care a murit bunicul lui, protectorul nostru. Atunci  m-am gîndit că am fost, eu şi bătrânul, în braţele morţii pentru cîteva ore. El s-a dus, eu am rămas.

Ninsese şi trăgeam pe nas aerul ăla rece, fulgii, aşa cum se întâmpla la fiecare primă zăpadă. Aveam status, proasta de mine, de trei zile, pe messenger: ningă, zăpada ne-ngroape! Fără să ştiu că avea să mă îngroape. Uite, că pasiunile pot ucide. La propriu.

Era zăpadă mare în Bâlea. Afînată. O mare de zăpadă mare, peste tot locul. Baby-liftul nu funcţiona. Vîntul bătea în rafale, îmi şfichiuia obrajii, mă tîra de colo pînă colo. 20 de minute de urcat anevoios, 30 de secunde de coborîre pe placă, în viteză. După două ture am renunţat. Şi ni se făcuse şi foame. Poze. Pe placă, la masă, în zăpadă, cu faţa îngheţată şi fericită. Un flash: pozele alea ar fi rămas mărturia orelor de dinaintea tragediei.

Apoi omul a zis să rămânem la cabană. Eu voiam să cobor. Morţiş, voiam. A propus să coborîm pe placă. I-am zis: ştiu că o să regret asta şi o să te urăsc toată viaţa. Cît timp mâncaserăm, placa prinsese  chiciură pe talpă. Nu aluneca. Never happened before. Pentru o singură secundă mi-a trecut fulgerător prin cap că nu există coincidenţe şi că poate nu ar fi bine să îmi dau drumul. Mi-a trecut la fel de repede. Ah, cum uitasem o altă coborîre de coşmar, pe valea Bîlii. Prea demult, prea într-o altă viaţă.

Vrrruuuuum, am aluncat de-a dreptul, în jos. Zăpada era minunată, o bucată de alunecare perfectă. Mai mişto ca fututul. Trilioane, catralioane de endorfine. Nu ai cum şti dacă nu ai încercat niciodată. Un platou lung, apoi marginea unui horn. Ăsta stă expectativ-îngrijorat şi măsoară panta abruptă. Se cheamă Vîlcelul mortului, dar am să aflu asta abia de la ştiri. Vîlcelul e plin de zăpadă: la capătul lui, Transfăgărăşanul. Pare simplu. În stînga şi dreapta, stîncă nemiloasă. Cobor pe margine, cu el după mine. Suntem la mijlocul vîlcelului, pe panta lui exterioară. Îmi dau drumul pe centrul lui şi frînez cu cantul să amortizez panta. Zăpada mă ţine, sunt uşoară. Îi zisesem să aştepte să mă vadă jos şi apoi să plece. Dar el porneşte imediat. Execută aceeaşi mişcare. Fatală. Într-o singură fracţiune de secundă zăpada începe să fugă sub greutatea noastră. Zăpadă în plăci, sanchi. Mă uit la om, îi văd privirea îngrozită. Amîndoi înţelegem deodată. Plutim puţin deasupra avalanşei care se adună sub noi, ca un fuior. În faţă, un stîlp gros, de piatră, din Trasfăgărăşan. Mă văd zdrobită de el cu toată viteza pe care o are de acum căderea. Închid ochii, un gînd se frînge la mijloc, retezat. Stîlpul a dispărut, e doar zăpadă şi un gol nesfîrştit, de păbuşire în alb.

Mă trezesc uimită că mă trezesc. Suspectîndu-mă că nu m-am trezit, de fapt. Sau nu pe lumea asta, oricum. Secunda în care înţeleg că sunt prinsă sub o avalanşă, strivită de zăpadă grea din toate părţile, e lungă şi dureros de lucidă. Sinapse rapide: îmi evaluez şansele, îmi trec prin cap toate filmele şi documentarele văzute vreodată, toate ghidurile de supravieţuire. Intru aproape instantaneu într-o panică absolută, fără capete, ca un ocean în care mă afund rapid, de parcă aş avea pietre legate de picioare. Nu pot mişca niciun membru. M-aş zbate să scap din îmbrăţişarea mortală a zăpezii, dar strînsoarea mă sufocă, mă paralizează. E capcana. Articulat. Încep să ţip. Sau poate încep să cred că ţip. Şi în timp ce mă zbat neputincios, înţeleg că nu fac decît să consum puţinul aer pe care îl am, în mormîntul alb unde sunt îngropată de vie. Imagini derulate rapid: Uma, în Kill Bill, bulgării de pământ peste sicriu, un bărbat îngheţat pe K2, feţele copiilor. Mă gîndesc, stupid, ce aş face dacă mi-ar suna telefonul, în geacă. Că e o chestiune de secunde să mori sau să trăieşti. Că ăla zace şi el sub un alt morman de zăpadă, zbătîndu-se inutil şi patetic. Că ne vor găsi abia mîine. Îngheţaţi. Copiii. Cea mare, orfană de amîndoi părinţii. Şi e vina mea. A mea. Acum o să mi se termine aerul. O să mor sufocată. S-u-f-o-c-a-t-ă. Şi nu e o figură de stil. Nu e metaforă, nu e parabolă, nimic. Respir tot mai greu. Undeva, deasupra, zăpada e uşor luminată. Acolo e aerul. Acolo e afară, dar eu nu pot ajunge. Aşa cum am văzut pe Discovery, nu ştiu în ce poziţie sunt. Dacă sus e jos sau invers. Avalanşa e ca o centrifugă, ziceau. Să muriţi voi, nu eu. Şi panica mă inundă iar şi încep să izbesc cu capul, disperat, cu groaza că alea sunt ultimele decizii şi că trebuie să fac ceva, să fac ceva… Ceva!

Apoi, se face cald. Şi întuneric blînd, calm, ca o plapumă imensă. Nu mă mai gîndesc la nimic. Nu îmi mai e frică. Nu văd tunele, nici lumină orbitoare, nici viaţa derulîndu-mi-se pe fast rewind. Un gînd mi se prelinge încet, sare lent, ca un cadru pe slow, din dendrită-n dendrită: nu e aşa de rău să mori cum credeam… Uite, e aproape frumos şi aproape straniu şi nimic nu doare şi nu mai am trup şi mor. Uite, mor. Mor?!

Tîrziu, cineva scurmă în zăpadă. Aud de departe, înfundat, o rîcîială ca prin cîlţi, un zgomot difuz, care ajunge la mine odată cu primii stropi de aer curat. De acolo de unde vine lumina. Deci am murit. Nu are cine. E o viziune sau poate un înger. Iar eu am murit.

El zice că eram foarte agitată cînd m-a găsit. Eu mă simt liniştită. Îl întreb: am murit? El sapă în zăpadă desfigurat de panică, transfigurat. Îmi reiau funcţiile, încet. El sapă neîntrerupt, să mă elibereze. Primul gînd: care sunt şansele ca toate condiţiile să se fi întrunit pentru ca eu să fiu vie şi întreagă?Zero. Să nu am nimic rupt. Să îl fi aruncat pe el sub un tunel, ca să se poată elibera. Să îmi fi rămas 2 centimetri de placă afară ca să mă poată găsi. Să sape în locul corect şi să ajungă la mine înainte să mă fi asfixiat complet. Băi, zero. Şi mă cutremur: deci sunt moartă, totuşi?

Sunăm salvamontul, deşi suntem amîndoi teferi. Nu ştiu de ce îl sunăm. Ce aştept. Să vină să mă ia şi să mă ducă pe braţe pînă jos. Să mă facă să mă simt în siguranţă. Nu vreau decît să ajung undeva safe. Safe. E atîta drum pînă jos. Atîta zăpadă rece şi albă.

Salvamontiştii vin greu. Tremur, necontenit. Cînd apare primul, înţeleg că nu o să mă poarte nimeni pe braţe. Că va dure ore lungi şi îngheţate până voi ajunge jos. Salvamontistul mă obligă să îmi pun placa în picioarele amorţite. Mi-e foarte frică. Mi-e cel mai frică din lumea asta. Şi nu înţeleg ce mi s-a întîmplat. Aş vrea doar să mă prăbuşesc la pămînt şi să plîng până se desprimăvărează.

Afară s-a întunecat şi e mai frig decît în curul unui ren uitat în noaptea boreală. Niciodată un drum nu mi s-a părut atît de lung. Înaintăm greu. Tremur. Mi-e frică. Uite, luminile de la cabană. Ba nu. Nu, sunt alte lumini… Le ştiu de undeva, mi-au ars retina într-o altă posibilitate de-a mea. Sunt camere de filmat. În seara asta, sunt eu o ştire.

Luni – 19 Noiembrie, 2007

Doi tineri, surprinşi de o avalanşă în muntii Făgăraş.

Cei doi tineri, un băiat şi o fată, plecaseră pe schiuri de la Balea Lac şi încercau să ajungă la Bîlea Cascadă. După numai cîteva minute de coborîre, la peste 1500 de metri altitudine, au fost surprinşi de avalanşă într-o zonă extrem de periculoasă din munţii Făgăraş. Salvamontiştii de la Bîlea Lac au pornit imediat în căutarea lor şi i-au coborît în siguranţă la cabană.
Pentru weekend fusese anunţat risc de avalanşă de gradul trei în tot masivul Făgăraş. Cu toate acestea traseele au fost pline de turisti dornici să încerce prima zăpadă. În zilele urmatoare vîntul va continua să bată cu putere în zonele montane, iar meteorologii anunţă temperaturi scăzute pentru această perioadă.

(acest text face parte din volumul „alive”, în curs de apariţie la editura Herg Benet)