De două zile la Vadu, fără rază de soare. Stau cocoțată în observator și aproape mă ia vîntul pe sus. Plaja e pustie și vîntuită, marea – neagră și agitată, înspumată. Pescărușii își fac de cap pe nisipul gol. Mă simt liniștită și pustiită și nu aș fi putut să mă aflu într-un loc mai apropiat stării mele. Picură și-n mine. Am reușit să trec peste senzația care m-a lovit cînd am ajuns aici, la niciun an după ce am plecat amîndoi, rîzînd, promițîndu-ne că vom reveni. L-am văzut peste tot mai întîi, apoi l-am decupat din imagini.
Îmi place vremea asta, vîntul de 20 de noduri. Ierburile care unduie, e atîta sălbăticie și frumusețe aici. Solitudine. Uneori mi se pare că asta e singura condiție care îmi e accesibilă: singurătatea. Orice altceva e doar pură autoiluzionare și deșert.
Mă uit la oameni, la cupluri de îndrăgostiți, la cupluri de oameni care trăiesc de o bucată împreună și mă întristez. Nu știu dacă mai cred în iubire. Văd numai hormoni și orbire, nefericire și dependență peste tot. Singurătăți ținîndu-se de mînă. Oameni înspăimîntați să-și dea drumul ca să nu sfîrșească așa cum sunt eu: singuri. Ei nu știu că există o voluptate în solitudinea asta. Mi-e milă nesfîrșită de ei. Ieri, doi tinerei se sărutau cu patimă la capătul podețului de lemn albastru care duce de la cherhana la plajă. Se strîngeau, se frămîntau. Mi-au dat lacrimile privindu-i, dar nu de dor, ci de tristețea că ceea trăiesc ei acum se va termina curînd. Că nu e iubire, ci doar atracție fizică, se doresc și apoi se vor cunoaște, nu se vor mai plăcea la fel de mult, își vor găsi defecte pentru care să se deteste, se vor despărți sau vor continua să rămînă împreună, dar devenind niște străini, tot mai departe unul de altul, tot mai nefericiți, tot mai însingurați. Sau se vor răni grozav, părăsindu-se și împăcîndu-se, pînă vor face totul praf, bucățele. Îmi pare că nimeni nu e fericit în lume în afara celor îndrăgostiți și orbi temporar. Restul e doar o vale a plîngerii fără capăt. O singurătate a singurătăților. Mă sufoc.
Mă frămîntă un gînd zilele astea: cum pleci de lîngă cineva pe care-l iubești? Ce anume rupi în tine, ce nerv anihilezi? Cum dai undo? Vreau și eu butonul ăla.
(fragment)
septembrie Postarea următoare:
c’art fest
Deci e ficțiune pură (și dură), da?? Adică, mă rog, inspirată din vremuri trecute, da?
Iartă-mă, nu pot să nu întreb!
Adică e un fragment din romanul la care trudesc – sau obișnuiam să trudesc – de doi ani încoace. Dacă întrebi dacă are legătură cu viața mea de acum, dacă e vorba despre mine, nu, nu are.
Superb
Si atat de adevarat.
Sa fie gata mai repedeeee! 🙂 Am terminat toate cartile tale si o astept ca si cand pe urmatoarea! Spor la scris!
Mulțumesc. Din păcate, sunt într-o pauză de scris, sunt băgată pînă în gît în alte proiecte – un festival de cultură. Dar după ce se termină septembrie, mă pun cu burta pe scris, promit.
ce frumos ai scris!
Veste buna, da, da! Petro se reapuca de scris! <3
nu m-am oprit niciodată.
Mi-e dat sa ma smulg din privelisti
cu sufletul nepregatit,
cum dat mi-e sa plec din iubire
cand inca mai am de iubit…
Nina Cassian
Superb… Citindu-ti blogul si fragmente din carti, m-ai inspirat sa scriu din nou. N-am scris de ani de zile…. Iti multumesc ca imparti darul tau cu atita generozitate. Mi-as dori sa te cunosc. Locuiesti in orasul sufletului meu dar eu sint prea departe sa pot veni la Carturesti diseara. Continua sa ne hranesti prin cuvinte.