MENU

de • 5 ianuarie 2015 • bucăți de mineComentarii (9)

insula eternei primăveri

Am dat escape revelionului. Nebuniei. În loc de asta, am decolat, am aterizat, am decolat, am aterizat. Mi-am încurcat puțin gîndurile într-un ghem de atac de panică, între două turbulențe și un pui de somn amețit, la zece mii de metri în aer, într-un cilindru de metal. Ora douăsprezece din trecutul românesc m-a prins pe malul oceanului, pe o bancă, lîngă două femei extraordinare în cel mai acurat sens. Am ascultat mugetul valurilor și am privit cerul întunecat și mi-am zis că ăsta a fost cel mai mișto revelion din viața mea. Apoi am dormit multe ore.

Diminețile astea mă prind toate cu gura căscată. La vegetația luxuriantă, la casele cu balcoane și pridvoare de lemn sculptat, la freamătul albastru al Atlanticului. La oamenii destinși, bronzați, zîmbitori. La limba cîntată, repezită, plină de tonalități pe care mi le reamintesc, la femeile care rostogololesc noiane de cuvinte și interjecții ce mă fac să zîmbesc. La surferii cu trupuri bronzate și nervoase călărind o creastă de val, la mozaicul kiteurilor fluturînd în aerul vîntos pe o plajă de surf din El Medano, la peisajul lunar de la peste 2500 de metri, în drum spre vulcanul Teide, cu nisipurile lui selenare și norii așezați dedesubt, acoperind oceanul. La văzduhul inundat de calima- vîntul deșertic cu pulbere fină de nisip care blurează în cîte o zi totul în jur, la palmierii uriași, neverosimili, contraplonjați pe cerul brăzdat de nori cirrus. La forța oceanului pe care îl pătrund temător iar el mă trage de picioare și mă ademenește, mă sperie și mă hipnotizează, gata să îi cad pradă și să mă las prefăcută în ondină și trasă în adîncuri.

Serile astea mă prind cu pielea adumbrită de un soare mai blînd și mai mîngîietor decît oriunde altundeva l-am mai simțit. Un soare îngăduitor, tandru, ale cărui degete pe obraz sunt ca o atingere delicată de femeie. Cu resturi de zbucium și doruri, tot mai estompate, tot mai vagi, de parcă ar fi înfășurate în calimă. Cu plimbări pe străzile terasate, cu apusuri roz și miros de miere în aer  – un oraș prins într-o primăvară perpetuă, niciodată altfel decît verde, niciodată altfel decît viu. Cu un atac de panică violent, neașteptat, zguduitor, pînă în miezul cel mai adînc şi intim al ființei.

Apoi sudul arid, cu dealurile lui cu vegetație pitică – mici copăcei cu brațe dolofane, ca de bebeluș ținut prea mult la sîn, cu coasta înmuiată în ape care fierb, cu bananeros și naranjerias, cu carretera lui netedă, cu iahturile și turiștii lui de lux, cu terasele și casele lui albe.

***

E seară și eu plutesc într-o apă caldă și extrem de salină. Sunt moale de la saună, dar apa asta mă moleșește mai abitir. Închid ochii. Tot corpul îmi e imponderabil, apa sărată îl ține la suprafață, îl alintă și alină, el plutește de parcă ar flutura, cu fiecare respirație îl simt urcînd și coborînd în învelișul umed și salin. Mă sprijin doar în ceafă și, pentru prima dată de cînd am aterizat aici, nu am niciun singur nerv încordat, niciun neuron cu capul ițit și sprînceana ridicată a uimire. Sunt imponderabilă, fulg, apă, șuvoi. Curg, mă scufund în mine, alunec. Cînd revin, o oră mai tîrziu, conțin toate înșiruirile astea de cuvinte. Și zîmbesc. În bazin coboară cuplul perfect. Doi bătrînei perfecți, ținîndu-se perfect de mîini, vorbind cu capetele apropiate unul de celălalt, sereni și luminoși, ea se așază aproape în brațele lui în apă, el o cuprinde perfect, într-un gest firesc, netrucat, de după umeri, și șed vorbindu-și și fiind perfecți încă un sfert de oră în timp ce eu mă întreb dacă lucrurile sunt ceea ce par a fi sau nici măcar bufnițele. Și plecăm, trei femei less ordinary, cu noaptea și luna în parbriz, pe carretera ce duce spre nord și cu mariachi tînguindu-se în difuzoare, trei femei ca trei povești halucinante, aproape imposibil de crezut dar și mai imposibil de dus, purtînd tăceri și zbuciumuri mai mari și mai grele decît Atlanticul ce le e tovarăș de drum, de data asta pe dreapta. Cambio de sentido: a  derecha. Eu m-am lipit de geam și privesc cum mă privește luna, cu irisul ei galben pepit și perfect rotund azi. Și toată întinderea de ape nesfîrșite și oțelite, insinuînu-se de peste tot. Și mă gîndesc că nimeni nu salvează pe nimeni, ne agățăm doar unii de alții ca să ne scufundăm împreună, unii scapă, alții se afundă, doar unii rămîn vii. Și că există un singur sens pe autostrada asta, ăla către tine, că ești singurul care te poate salva. Dar cei mai mulți oameni nu reușesc să vadă asta și continuă să se agațe și fiecare dintre noi doare infinit, lasă dîre de sînge în urmă-i, și în siajul ăsta purpuriu, fiecare act de trădare, fiecare iubire care moare, fiecare vorbă ca o lovitură, fiecare pumn în plexul solar, fiecare îngheț, toate împrăștie și mai mult sînge și e atîta sînge nevăzut în lume, rîuri de sînge nevăzut, oceane. Și poate că plîng așa, cu capul rezemat de geamul portierei, cu luna pe față și oceanul metalic și nesfîrșit în față, poate că fiecare țipăt nețipat, fiecare urlet neurlat, fiecare pornire reprimată a fiecarei ființe care doare și sîngerează nevăzut în lume mă sfîșie ca niște cuțite invizibile și foarte ascuțite, poate că astea care îmi curg nestăvilit pe obraji nu sunt lacrimi ci doar mici boabe cristaline și sărate de Atlantic. Sau poate că e nevoie de fiecare dată de un drum greu spre casă, dntr-un rai din care vei fi izgonit curînd, ca să te vindeci.

Ca să te vindeci.

(Şi nici nu ar fi de mirare dacă de fapt vindecarea ar fi imposibilă şi nimeni nu se poate vindeca de nimic cu adevărat greu, poate ne rămîne doar uitarea şi senzaţia că te poţi face bine, iar estimp eşti acelaşi copac care a crescut strîmb, mutilat, schilodit, doar percepţia ta despre tine se schimbă. Ca într-o dismorfofobie inversată. Şi suntem insule ale eternelor dureri, tot aşa cum locul ăsta este o insulă a unei eterne primăveri. Dar pentru suflete schiloade nu există certificate de handicapat şi nici măcar locuri de parcare dedicate.)

 

 

9 răspunsuri la postarea insula eternei primăveri

  1. Omnia spune:

    Cat de linistit, de diafan, de aerian si de desertic e peisajul din sufletul tau 🙂

  2. b spune:

    Petro, te citesc de-o gramada de timp – nu am comentat niciodata – dar asta e de departe unul dintre cele mai profunde articole de pe blogul asta.
    „Dar pentru suflete schiloade nu există certificate de handicapat şi nici măcar locuri de parcare dedicate.”

  3. Amalia spune:

    Ce norocosi suntem cand generoasa noastra Petronela ne ofera o vacanta ” all inclusive” , turisti seriosi, citim fiecare cuvant cu toate simturile, nu pierdem nici un detaliu, calatorim prin locuri minunate numai cu bilete ” first class ” , ne umplem bagajul cu suveniruri autentice si revenim schimbati, vindecati !

  4. E spune:

    Bine ai revenit!
    Mi-a facut sora o surpriza uriasa cu poza cu tine si cu autograful de la targul de carte din Bucuresti – am primit cadoul de Craciun abia acum cateva zile.
    Iti urez si tie un an cu surprize frumoase!

  5. Raj spune:

    Io cand ma bag in mare, in ocean, nu sarea imi tine corpu la suprafata, dna Petronela, ci capu…

  6. Raj spune:

    Io nu mai fac vacantele decat in tara mea. Am fost in Grecia, dar aia nu baga manele. Cel mai mult imi place la otelurile cu al inclusiv penca opot sa mananc mult, chear daca mam indestulat.Anu trecut am venit si cu mancare multa acasa, dar fiin vara, mancarea sa stricat in otocar si am dato la porcu meu. Acuma vrea numa caracatita la gratar si branza feta…

  7. Raj spune:

    Vasile(asa-l cheama pe porcu meu,fara nicio aluzie la Vasile Blaga), a luat asara o batae cu matura, sora cu aspiratoru, care in cele din urma sa transformat in sora cu moartea, penca a refuzat dovleceii taiati cubulete…

  8. doina tecu spune:

    Superb.M-ai trimis cu toate gandurile in Tenerife dar cu emotiile randurilor tale. Cat priveste ultima propozitie, ea va deveni curand un citat celebru. La multi ani, Petro!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *