O cheamă Claudia. E ştirbă de patru dinţi din faţă. Are un chip frumos şi buclucaş. Hîtru. Te prinzi după luminiţele care îi joacă în ochi. Părul îl ţine ascuns sub o cască de înot colorată. A sărit cu zgomot în jacuzzi-ul unde stau de vorbă cu prietena mea. Au urmat-o două fetiţe slăbuţe şi blonde. Copii de bani gata. Apa bolboroseşte iar ele discută înfocate.
– Eu cînd fac prostii mari, mă muşc tare, spune Claudia. Are o voce răguşită şi veselă.
– Mă muşc şi spun: să îţi fie ruşine, Claudia! Eşti o proastă şi o nebună! Mă muşc cînd sunt obraznică. Pot fi foarte, foarte obraznică!
Rîde cu guriţa ei ştirbă şi poznaşă; celelalte fete îi ţin isonul şi hăhăiesc şi ele, zgomotos.
– Cînd greşesc îmi dau palme. Na, Claudia!
Mi-am muşcat deja de două ori limba, dar acum intervin, nu mă mai pot abţine.
– E firesc să greşeşti, Claudia, toţi oamenii greşesc, nu trebuie să te superi pe tine. Numai roboţii fac totul perfect…
Rîde, nu mă prea bagă în seamă. Eu îi privesc căpşorul frumos, ochii veseli, zglobii. Se prinde cu o mînă de nări, le astupă, iar cu cealaltă mînă îşi sigilează gura.
– Uite, cînd fac prostii mari de tot aşa fac, mă strîng de nas şi gură şi vreau să mor.
Îmi simt stomacul strîngîndu-se de oroare. Ce anume poate face un copil de 7 ani să îşi oprească respiraţia şi să vrea să moară? Claudia e în clasa întîi la o şcoală de fiţe din capitală. Are o soră de 9 ani pe care o supără şi căreia îi arată puţa şi fundul gol, după cum mărturiseşte fetelor blonde.
– Sunt nebună! Toată lumea spune că sunt nebună! Rîde iar, cu rîsul ei dureros, cu inflexiuni stranii.
– Rîd şi dansez ca o nebună prin casă, uite aşa dansez! şi se mişcă sub apă cu ritm, cu zvîcnituri din tot trupşorul ei mic şi nervos.
– Toţi copiii se joacă aşa, dansează şi rîd, nu eşti nebună!, îmi scapă, aproape fără să vreau.
– Ba nu, eu sunt o nebună şi o apucată, toată lumea îmi spune!
– Claudia, sigur ai umblat la butoane şi ai stricat ceva! se aude o voce stridentă. E o doamnă în vîrstă, se apropie de jacuzzi.
Claudia chicoteşte, celelalte două fetiţe protestează că nu au umblat la butoane.
– Nu cu voi vorbeam, cu Claudia, ea face numai prostii, voi sunteţi cuminţi, ea parcă e apucată! Doamne, ieşi odată afară copil nebun, vrei să îl chem pe taică-tu?
(cover: Child Dancing, Anne-Danahy)
nu s-a schimbat nimic Postarea următoare:
abuzul de a fi părinte
… si acum puhoi de comentarii incruntand spre acei parinti/bunici/etc
Uitand ca si acei parinti au avut parinti.
Care, la randul lor…
Mdap
Si totusi, ezicsta (vorba lu’ fiu-meu) o cale spre altceva
eu cînd scriu lururile astea, cînd le văd, simt, mă gîndesc la ele ca la o lecţie personală, nu arăt cu degetul.
am apreciat de multe ori unghiul in care te asezi intre intamplarea redata si cititorii tai
nici gand sa te banui pe tine de
Mi-as dori ca oamenii care trebuie sa inteleaga ceva din asta… sa inteleaga ceva din asta. Intamplari, discutii asemanatoare poti vedea/auzi zilnic, daca astepti in curtea unei gradinite, la iesirea copiilor. Si uneori iti vine sa le iei de gat pe bunica, pe profesoara sau pe parintele abuziv si care nu-si da seama de raul pe care-l face.
M-am contrazis de nenumarate ori cu oameni care arunca atat de usor asupra copiilor verdicte traumatizante. Nu copilul e nebun, nu el are probleme, ci noi, astia care ar trebui sa-l protejam, noi suntem nebunii!
mda, nu-i frumos s-arati cu degetul. fiindca noi, adultii, parintii, profesorii, n-avem voie sa fim criticati, isn’t it?!
dureros. dar dureros de adevarat, mai ales cand acel adevar ma vizeaza si pe mine, poate nu in aceeasi masura, dar ma vizeaza. si ma lupt zilnic cu mine, cu nevoile mele care se contrazic de multe ori cu ale copilului meu, cu senzatia de sufocare uneori in lipsa unui ajutor care sa ma mai degreveze macar cateva ore pe zi sau cateva zile pe luna. e greu uneori, tare greu. iar copiii ne testeaza limitele pentru ca ei testeaza lumea. lumea lor imediata suntem noi, care i-am adus aici, pe lume. si apoi ne trezim depasiti, sau batrani si obositi. copii care mai tarziu vor plati bani grei la terapie. care ii va ajuta sau nu. sau care nu vor ajunge nici macar pana acolo, ramanand captivi in iadul crosetat cu grija de adulti atunci cand ar fi trebuit sa le construiasca fundatia.
de aceea copiii nu sunt pentru toata lumea. e o lupta perpetua cu tine insuti si un proces constant de evolutie. cand avem copii ne dam seama cat de mici am ramas si cat mai avem de crescut si de invatat. cineva mi-a spus la un moment dat, ”Copiii sunt maestri nostri”. nu faci copii daca nu esti dispus sa cresti si tu. dar asta, cu crescutul, e o alta poveste, fara sfarsit, povestea lumii…:-)
Urmatorul pas va fi sa o indoape cu Ritalin sau alte grozavii inventate pe post de ciobanesti care pazesc turma lui „sa intri in rind cu lumea”. Tot mai multi parinti cred in prostiile cu hiperactivitatea si alte cele fara sa-si dea seama ca „medicalizeaza” normalitatea.