Am cunoscut un cuplu de oameni care se iubesc de 40 de ani. Sunt în vîrstă acum – el foarte bolnav cu inima, care îi funcţionează la nici sfert din capacitate. Ea, o doamnă stilată, artistă, cu un suflet mare şi rotund cît luna plină, se întreabă neîncetat: eu ce fac dacă el moare? Cum o să trăiesc mai departe? Mi-a spus de nenumărate ori ce viaţă fericită a avut, cît de mult s-au iubit, cum nu şi-au spus niciodată vorbe grele, cum au umblat mînă în mînă toată vremea în care el a putut umbla. Sunt singurii oameni fericiţi pe care îi cunosc. Şi cunosc mulţi oameni.

Mai demult admiram tare un alt cuplu, longeviv şi el. Păreau fericiţi, împăcaţi, liniştiţi. Duceau mulţi ani de relaţie în spate. Apoi într-o noapte, la o petrecere, el i-a dat iubitei fratelui nevesti-sii, care plîngea, un sms haios, să o consoleze şi să o aline. Nu se iţea nici măcar mugurul unui flirt acolo, însă ea l-a dat afară din casă cînd a aflat, deşi nu îi călcase strîmb niciodată. Au căzut zgomotos de pe soclul pe care îi urcasem şi mi-au spart bunătate de exemplu de mariaj ferice.

În ultima vreme, am tolba plină de confesiuni. Oamenii mi se deschid. Aşa îmi trec pe dinaintea ochilor sute de relaţii distruse, de femei nefericite, de bărbaţi îndrăgostiţi şi de nevastă, şi de amantă, de soţii umilite de partener care îşi caută mîngîiere la amanţi, de femei resemnate, de femei care nu au curaj să iasă din relaţii abuzive de teama viitorului lor sau al copiilor lor, de femei părăsite care încă îl aşteaptă să vină acasă de la cealaltă femeie. Sunt atît de multe încît mă doare fizic. Singurele cupluri ok pe care le ştiu sunt cele formate recent. În fiecare familie sau cuplu pe care îl ştiu şi aflu, e o dramă mai mare sau mai mică. Şi nu toate datorate bărbaţilor, nici vorbă. Dar cu femeile empatizez eu mai bine.

Un tînăr sud american care a devenit personaj într-o carte de a lui Jose Sarramago, îmi povestea că în Argentina oamenii merg cu toţii la psihiatru, psihanalist şi psiholog, cam ca la doctorul de familie. Mi-e teamă că şi noi ar cam trebui.

Alienarea asta ne ucide, la propriu, nu e metaforă. E un ocean de nefericire în care înotăm ca nişte condamnaţi la înec. Toate femeile cu care vorbesc sunt sau au fost pe antidepresive. Îşi mint copiii că tata e plecat puţin, se mint pe ele că nu au de ales. Unii iau pastile, alţii beau sau se droghează ca să îşi procure nişte fericire iluzorie.

Nu le dau sfaturi, tot aşa cum un corigent la matematică nu dă meditaţii la algebră. Sunt repetentă la relaţii. Dar mă doare şi mă încarc cu dramele lor şi cu neputinţă. Aproape că nu mai suport să văd şi aud atîta suferinţă, chin, nefericire.

Eu cred în puterea femeii de a o lua de la capăt. Cu atît mai mult cu cît nu mai suntem nevoite să stăm în relaţii care ne mutilează vieţile şi sufletele. Ne putem creşte puii şi singure, dacă nu se poate altfel. Antropologic, vreme îndelungată, nu am avut de ales. Puiul de om este puiul cel mai neajutorat dintre animale, are nevoie de îngrijire în jur de optsprezece ani, în vreme ce alte specii se pot descurca de foarte devreme. Am fost condamnate să stăm în peşteri şi să-i creştem, aşteptînd să se întoarcă masculii cu leşul de mamut în spate. Mama şi tatăl erau obligaţi să stea împreună, ca să le supravieţuiască odrasla şi să îşi perpetueze gena. Foarte încet, femeia a început să îşi poată procura singură hrana pentru sine şi pui. Încă nu ne e permis să ne descurcăm precum unui bărbat, dar avem premise mult mai bune. Avem, cel puţin teoretic, dreptul să ne căutăm fericirea şi liniştea fără să fim proscrise precum personajele lui Flaubert sau Tolstoi.

Suntem fiinţe admirabile şi putem orice, dacă stai să te gîndeşti cîte am fost în stare să facem în scurtul timp de cînd ni s-a permis să fim, să avem acces la educaţie şi independenţă.

 

Titlul e un citat din Frederic Beigbeder.