MENU
sala

de • 24 ianuarie 2014 • adevărurile meleComentarii (10)

cum e cu filmele

Cînd eram foarte tînără, abia o născusem pe cea mare, am locuit o vreme la Budapesta. Îmi făcusem abonament la Artmozi, la cinematecile de artă, de altfel şi singurele locuri unde puteai vedea un film în limba originală, nu tradus în ungureşte, cum făceau cu toate, de umbla gluma, Kojac baci, holvon o cocaino? Luam godacul mic în marsupiu şi mă duceam zilnic la film. Incredibil ce bine dormea la Jarmush şi Wenders, la Boyle şi Greenaway sau Kurosawa. În cîteva luni, am văzut zeci de filme, în vreme ce prietenii mei din ţară, mari amatori de artă cinematografică, îşi băgau unghia în gît că ei doar auziseră de filmele alea şi nu aveau cum şi unde să le vadă. Nu am mai avut perioade aşa de prolifice ca aia, însă îmi place să cred că am văzut ceva filme mişto, iar pe anumiţi regizori care mi s-au lipit de creier, îi urmăresc cu sufletul la gură. Îmi place să văd filme făcute după cărţi pe care le iubesc. Am avut cîteva surprize plăcute în zona asta, dar şi cîteva urîte. Fight Club, Parfumul lui Suskind, Dragostea în vremea holerei fac parte dintre alea mişto, şi da, pînă şi Viaţa lui Pi. Luni de Fiere – dintre celelalte. Pe cît de mult mi-a plăcut cartea lui Bruckner, pe atît de puţin filmul, care mi s-a părut desuet, depășit, cu o distribuţie vulgară care nu a reuşit deloc să surprindă subtilitatea personajelor.

Pentru mine, perioada asta, ianuarie şi apoi tot februarie, pînă după Oscaruri, e o perioadă în care fac supradozaj de filme şi îmi amintesc de vremea aia.  Sigur, mă uit şi în rest, căci filmele bune sunt pe acelaşi raft cu cărţile şi muzica la mine în creier, dar nu în ritmul de acum.

Pînă acum vreo doi ani, oraşul ăsta, altfel minunat în care trăiesc, rămăsese fără cinematografe, aşa că singura soluţie era canapeaua de acasă. În ultimii ani avem şi noi cevaplex, unde mă înghesui şi eu să văz filmele de Oscar laolaltă cu diverse specimene, că e mult mai fain să vezi pe ecran mare, cu sunet corect. Invariabil, mă enervez şi plec cu tensiunea ridicată. Nu ştiu în capitală sau altundeva cum o fi, dar la mine în oraş oamenii sunt nişte neciopliţi la film. Vorbesc în gura mare, rîd ca proştii, răspund la telefon sau stau pe net, că se plictisesc, comentează şi se fîţîie. La Django, era să plec cu unul de guler, aşa de tare mă înfuriase.  Cel mai trist a fost, însă,  la Les Miserables. Pe afişul căruia scria clar, cu font mare, că e musical. În stînga mea, 4 fufe. Care, la primul tril, s-au pornit pe un rîs de se zguduia toată sala. Am suportat ce am suportat, dar cum rîdeau continuu, că se cînta continuu, şi făceau mişto că ce film e ăsta în care actorii cîntă în loc să joace şi deranjau toată sala, dar mai ales pe mine, că lîngă mine stăteau, le-am explicat că eu am venit să văd şi ascult, la fel ca şi restul lumii. Şi că dacă nu le place, e voie să plece, pînă nu le scot eu de păr, că doar veniseră la un musical, cum să rîzi că se cîntă? E ca şi cum te duci la biserică şi te miri că ăia acolo ţin slujbe şi se roagă. Au mai chicotit flenduricile ce au mai chicotit, le-am mai aruncat 3 priviri ucigătoare şi pînă la urmă au evacuat excinta şi am putut să îmi ascult şi văd filmul în linişte, cît mai rămăsese din el.

Aşadar, o să mă înarmez cu răbdare şi dispreţ şi o să mă duc să văd ultimele filme. Şi nu o să vin să vă zic cum au fost, duceţi-vă singuri. E plin netul de păreri, care de care mai experte. Zilele astea, toate mămicile de profesie, femeile fatale de facebook şi hipsterii sunt  critici de film avizaţi şi specialişti în cinematografie. Sigur, printre ei există cîţiva cu păreri cu adevărat avizate, de care am luat act, dar în general prefer să văd cu ochii mei din cap şi  să gîndesc cu mintea mea tot de acolo. Că mi s-a întîmplat să citesc la oameni de la care aveam pretenţii nişte prostii uriaşe despre filme cu adevărat bune, iar oamenii ăia erau citiţi de o mulţime de oameni care poate nu s-au mai obosit să vadă filmul, că a zis X că e prost.

Bine, eu am de mulţi ani o teorie, că la filmele anumitor regizori, intrarea nu ar trebui să fie liberă pentru toată lumea. Aş da teste, iar cine nu se califică, să nu aibă voie să intre. Ia-l pe iubitul meu Tarantino, de exemplu, ale cărui filme le-am văzut de atîtea ori, pînă le-am învăţat pe de rost. Care e atît de mare, ale cărui dialoguri mă stîrnesc atît de tare, că nici nu pot vorbi despre asta. Eu să fiu regizor, public ca mine aş vrea să am. Oameni care văd filmul pînă şi-l imprimă în  creier şi pe retină. Fiindcă acolo nicio replică şi niciun cadru nu sunt în plus. Şi nu ajunge să vezi o singură dată.

 

 

 

 

10 răspunsuri la postarea cum e cu filmele

  1. Andi V. spune:

    Mi-a placut cum s-a rezolvat, in Vest, problema nesimtitilor din cinematografe: 10,000 W de sonor si gata – pot sa rada, sa planga, sa manance ceolofan – nu auzi absolut nimic. Tehnologia salveaza Romania.

  2. Conteaza? spune:

    In seara asta am recitit „cum e cu filmele”…si nu intamplator. Spun asta pentru ca am fost luni seara la film la „cevaplex”….si mi-am adus aminte de de scrierile tale. Am fost la mult mediatizatul film al lui Lars von Trier. Desi primisem feedback-uri care trebuiau sa ma tina acasa mi-a placut prea mult prima parte ca sa imi pot refuza experienta vizionari celei de a doua. La 5-10 minute dupa ce a inceputul filmul isi fac aparitia 2 perechi ( genul de smecheri prosti si curve ieftine dar cu tupeu maxim) care se aseaza pe niste locuri in fata. Si incep…la orice scena de nuditate, rasete zgomotoase, comentarii….grotesc. Degeaba cate unul din sala mai scoteam cate un „Shsssss” sau chiar un ” liniste va rog”, cel mai probabil ar fi explodat daca nu si-ar fi revarsat prostia inspre exterior. A trebuit sa fac un exercitiu de vointa sa-i pot ignora si sa ma bucur de film, dar tot mi-a luat vreo 10 minute asta. Si atunci mi-am amintit de experienta ta cu musical-ul…si mi-am zis ” Doamne ce dreptate aveai cu ” intrarea nu ar trebui sa fie libera pentru toata lumea la anumiti regizori” :). O seara frumoasa!

  3. Tavi Moldovan spune:

    Am citit cu aceiași bucurie lăuntrică de cinefil și postarea asta. 🙂 Și sincer sunt plăcut surprins că mai suntem câțiva iubitori de cinema pe aici. Dar trebuie să recunosc, de ani buni am renunțat la plăcerea unui ecran panoramic uriaș pentru confortul de acasă. Iar cu puțină răbdare vin și discurile de pe Amazon. Și uneori cu reducere, asta e și mai bine. Iar cum speranța moare ultima, poate va avea si Sibiul vreodată un cinematograf cu sunet certificat. Nu mai zic nimic de cinematograful sau proiecțiile de „nișă”. 🙂

  4. Mario spune:

    Eu ma duc foarte rar la cinematograf, am avut experiente din cele descrise de tine putin mai sus si mi-a ajuns. Pe torenti si pe anumite website – uri se gasesc filme de toate genurile, le poti vedea acasa in liniste si pace.

  5. korydeea spune:

    Pfff. …si in capitala e horror. Si nu doar in cinema ,ci si la spectacole live . Iar asta cu sunatul si raspunsul la telefon in timpul filmului , spectacolului etc ma scoate cel mai mult din minti! Pana si la teatru s-a dus linistea

  6. Denisse spune:

    Cei care sunt cititi de multi pe retelele de socializare nu inseamna ca sunt si avizati atunci cand isi exprima o parere.Daca vreau sa vad un film sau un serial citesc intr-adevar parerile catorva ,dar prefer sa vizionez ca sa-mi pot exprima propria mea opinie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *