Mai întîi am crezut că mă doare pentru că mîncasem pepene decuseară. Un pepene parfumat şi rotund ca burta mea pe care o purtasem cu neţărmurită vanitate. Burta mea în care se încolăcea un ceva, un suflet mic şi foarte viu, nevăzut încă dar foarte dorit. Îi şoptisem de atîtea ori că îl aştept, ştia exact cît este de dorit. Împlinisem 21 de ani şi nu aveam să mai fiu niciodată singură pe lume.
Înotasem cu o zi înainte. Nu aşteptasem să vină aşa de dimineaţă, nici măcar în săptămîna aia nu aşteptasem să vină. Aşa îmi spusese doctorul: băieţelul tău se va naşte în august. Aşa că stăteam confuză în pat, era foarte dimineaţă, şi încercam să îmi dau seama de ce mă doare burta doar uneori. Abia două ore mai tîrziu am realizat că micile, apoi marile crampe se repetau la intervale regulate. Am fugit la spitalul unui oraş străin, de pe malul mării. Fără doctor, fără nimic, doar eu şi burta mea care se pregătea să se crape, precum un ou căruia i-a venit sorocul. Un doctor m-a văzut şi i-a spus repezit moaşei: are dilataţie 8, o să nască curînd. Iar eu nu am ştiut ce înseamnă asta. M-au dus pe un pat şi m-au lăsat acolo. Am stat şi am durut. Potrivit de tare. Cîndva maică-mea îmi zisese că naşterea e atît de cumplită încît atunci cînd se va întîmpla îmi voi dori să mor. Nu îmi doream să mor. Stăteam încordată în aşteptare. Din cînd în cînd, nişte dureri ca nişte cercuri concentrice îmi strîngeau de jur împrejur burta. Apoi m-au suit pe o masă şi totul s-a întîmplat repede-repede. Durea ca la o constipaţie şi eu mă miram că nimeni nu îmi spusese că să naşti e ca atunci cînd te caci, dar mai rău.
Cînd au scos vietatea ţipătoare din mine, medicul mi-a zis, ai o fetiţă sănătoasă, să îţi trăiască şi eu m-am mirat iar, ce fetiţă, doar îmi spuseseră că e băiat. Vă bateţi joc de mine, am întrebat? Şi am privit-o uimită, aşa cum era, plină de sînge şi placentă, cu faţa vînătă, urlîndă. Nu mi-au pus-o în braţe, au smuls-o de lîngă mine, aşa cum se face în spitalele de la noi, iar eu m-am simţit pustie, golită.Mi-au dat-o în braţe o oră mai tîrziu, înfăşată ca o sărmăluţă în foi. Avea mult păr negru şi ochi mari, tot negri. Am luat-o, uimită. Aşadar boţul ăsta ieşise din mine, trăise în mine şi acum ieşise afară, în lume, să se facă om. Am plîns tare, cu ea lipită de mine, o strîngeam în braţe şi plîngeam. Habar nu aveam ce o să fac de-acum.
Am ţinut-o lipită de mine, m-am gîndit că nu am cum greşi aşa. Aveam o singură carte despre cum trebuie să creşti copii, la care alergam cînd nu ştiam ce face. Eram departe de oricine m-ar fi putut ajuta, într-un oraş mare al unei ţări de care eram legată prin origini. Ea era cuminte şi brunetă şi păroasă în cap. Continuam să o ţin lipită de mine mereu. Noaptea, o culcam pe burta mea şi dormeam aşa, una în cealaltă, ca nu demult, pe vremea cînd încă o conţineam ca pe o păpuşă mai mică, ruseasă, evident. Cînd se smucea şi scîncea, mă lăsam lin pe o parte, în toiul nopţii, o mufam la sursa de hrană şi ea sugea liniştită, pînă adormea la loc. Apoi o urcam la loc, pe burtă, unde dormea ca o broască, lăţită, cu stomacul lipit de stomacul meu şi inima lipită de inima mea. Doar că a ei tropăia mai tare, iar a mea se ţinea după ea, tic-tac. Era cel mai cuminte bebeluş din galaxie. O purtam în ham, tot lipită de mine, o plimbam, o duceam la filme, unde adormea cuminte, cu obrazul pe pieptul meu. Într-o seară, pe cînd intrase în pubertate, m-a întrebat: mama, tu m-ai purtat în marsupiu cu faţa spre tine, nu e aşa? Că de aia sunt eu aşa apropiată de tine…
Un an mai tîrziu, tot lipite eram. Murise taică-su în accidentul ăla de maşină şi ea nu avea să îl ţină minte. Era puţin clăpăugă şi umbla deja în două picioare crăcănate, ca doi caltaboşi, aşa cum păţesc copiii mici. Apucase să îi spună tată şi să meargă clătinat, încetinel, spre braţele lui deschise necondiţionat. Ştiam că viaţa amîndurora nu avea să mai fie la fel, dar nu ştiam în ce fel se zdruncinase. Nu atunci, nu aşa devreme.
foto: Unica, 2004
Cîţiva ani mai tîrziu, cînd m-am trezit borţoasă cu soră-sa, habar nu aveam cum o să fie iar. Fusese centrul universului meu şi mă tot întrebam cum o să fie să ai doi copii, pe care o să îl iubeşti mai tare? Deşi născusem uşor prima dată, m-am temut. M-am gîndit să nasc sub apă, să fac o epidurală, ceva. Medicul meu mi-a rîs în nas. Stăteam în fereastră, era 6 dimineaţa, reîncepuseră durerile ştiute. Am sărutat-o pe frunte pe micuţa care încă dormea şi m-am dus să-i procur o surioară.
Medicul avusese dreptate să rîdă de mine. Am născut-o şi pe cea mică cît ai spune naştere normală. Fără complicaţii, fără ruperi, tăieri, cu dureri moderate. Dacă pe prima am avut-o de la început cu mine în salon, pe ea nu mi-au dat-o. O vedeam doar la orele de masă şi atunci o strîngeam şi plîngeam. Cea mare venise să mă viziteze, voia să îşi vadă surora, dar nu i-am putut-o arăta.
Pe cît de cuminte şi blîndă fusese ea, pe atît de sălbatică era cea mică. Urla şi plîngea iar eu umblam nedormită, cu ochii bulbucaţi de spaime şi nesomn, fără să ştiu cum să o potolesc. Medicul îmi zicea să îi dau romergan să doarmă, dar nu m-a lăsat inima. Un an am dus-o în zbierete nocturne şi alăptat din două în două ore. Niciodată nu a dormit liniştită. Cînd dormeau cu mine, adică foarte des, soră-sa se trezea în poziţia în care adormise, iar ea mă lovea în ficaţi şi o culegeam de pe jos de cîteva ori pe noapte. Cel mai adesea se trezea inghem, adică invers, cu capul la picioare, şi rîdeam, pulele, (puiule, în graiul ei), iar ai dormit ca neoamenii.
Apoi au început spaimele şi bolile. Nimic nu te scurcircuitează mai tare decît să ţi se îmbolnăvească copilul. Iar eu, eu rămăsesem cu fobia asta după moartea răposatului (am scris aici despre ea), o teamă cumplită, de nestăvilit, iar fiecare febră, fiecare tuse mă paralizau. La 3 ani, după intrarea la grădiniţă, cea mică a fost diagnosticată cu bronşită asmatiformă. Trecusem printr-un episod similar cu cea mare, dar nu mai revenise. Cu mic n-a fost aşa. De la prima tuse pînă la bronhospasm dura doar cîteva ore. Cînd o auzeam tuşind, se prăbuşea cerul peste mine. Fugeam la spital, doctoriţa ei o asculta la plămîni, are raluri, spunea, iar ăsta era semnul că urma să o interneze. Masca de oxigen, căci avea saturaţia mică în sînge, aerosolii cu ventolin şi alţi bronhodilatatori, branulele înfipte în mînuţele ei mici, plînsul, spaima, nopţile nedormite. Eşti prea speriată, îmi spunea doctoriţa, de ce te sperii aşa, o să fie bine. Iar eu zîmbeam pierită. Mă internam cu ea, o mîngîiam, o chinuiam cu aerosolii, ne jucam, îi citeam. Acasă, cea mare suferea. Oricum suferise, ca orice copil, cînd a apărut soră-sa, iar acum sora asta cerea mult din atenţia mamei ei, care fusese numai a ei pînă de curînd, sora asta, cu bolile ei cu tot.
bigudiul mic la 3 ani (tot 2004)
Ne-am chinuit aşa mulţi ani. Cu tratamente, aerosoli, antibiotice, saline şi spitalizări. Nopţi nedormite şi teroarea că se sufocă, că îi scade saturaţia de oxigen din sînge, că, că. O să se facă bine cînd va creşte, nu te teme, nu va rămîne cu astm, îmi spunea medicul, dar coşmarul ăla părea să nu se mai termine. Obosită, slabă, cu propriile-mi boli, la serviciul unde munceam zi şi noapte şi weekend, eram privită chiorîş cînd mă internam cu copilul, pe motiv că lipsesc prea des, am prea multe concedii medicale. Las că din cele de odihnă nu aveam deloc.
Apoi a fost după-masa aia cînd am dus-o urlînd de durere de burtă la spital. Ca de fiecare dată, era weekend. Noroc că era una din doctoriţele ei de gardă. I-a făcut o radiografie – a cîta? Se uita la radiografie şi i se citea îngrijorarea pe faţă. Am simţit cum îmi fuge linoleumul de sub picioare, m-am temut că o să leşin. Ştii vîjîiala aia mare care se porneşte deodată şi îţi inundă cutia craniană, de nu mai ştii unde eşti şi cine, doar uruitul acela îngrozitor şi senzaţia că nu poţi opri ceva rău care urmează să se întîmple. Asta simţeam şi apoi am auzit ca prin vis că e obstrucţie intestinală, uite, astea sunt gazele care nu se mişcă în abdomen, undeva e obstrucţionată calea, trebuie operată dar nu se ştie… chem medicii de acasă… şi apoi liniştea din cap. Şi ruga, disperarea. Şi medicii care au venit de acasă şi ea care plîngea de durere şi eu care o linişteam, apoi am mers la ecograf şi ecografista care o apăsa cu capătul ăla pe burtă şi deodată ea a spus, mama, trebuie să merg la baie şi medicii au zis cu speranţă, mergeţi şi ea s-a închis acolo şi eu şi tac-su stăteam lipiţi de uşa băii. Şi a stat mult, dar cînd ieşise, totul era la locul lui şi abia atunci s-a oprit vîjîiala, cînd medicul a spus, incredibil, nu ni s-a mai întîmplat aşa ceva.
După 8 ani, nu a mai luat pastiluţa pentru astm. Nu a mai făcut nicio bronşită. Scăpasem. Apoi, într-o zi a leşinat în curte, la ta-su în braţe. Iar medicii ne-au trimis la tomograf. Pierderea conştienţei înseamnă episod epileptic, a zis medicul neurolog scuipînd cuvintele în silă. Iar mintea mea s-a blocat la cuvîntul ăla odios, epileptic. Şi apoi au venit electroencefalogramele amîndurora, şi vîrfurile iritative, şi toţi medicii ăia şi vîjîiala din cap care nu se mai oprea, ce vreţi să îmi spuneţi, că amîndoi copiii mei au epilepsie? O formă uşoară, spunea medicul, iar mie îmi venea să îi sfîşii beregata cu dinţii. Apoi un medic de la Bucureşti le-a întrerupt tratamentul şi a zis că e normal să fie nişte vîrfuri iritative, au creierul imatur, vor creşte şi totul va fi bine şi aşa a fost, iar în cap s-a făcut iar linişte.
Şi cînd am crezut că gata, a început vertijul cu cea mare. 3 ani de medici, psihologi, pastile, internări, spaime vecine cu nebunia, anxietate tratată cu pastile ca să pot rezista.
De un an şi ceva respir. Respir bine. Trag aer adînc în piept şi simt oxigenul cum mi se lăfăie în celule. Le văd mari şi sănătoase. Mari şi deştepte. Mari şi cuminţi. Mari şi mature. Mai înţelepte decît mine, uneori. Am uitat sutele de nopţi nedormite, plînse, frămîntate, frica, anxietatea. Am uitat tot, nu mă mai tem în felul în care mă temeam.
Îmi amintesc ziua aia cînd stăteam pe un scaun mic, medicul vorbea cu fie-mea, iar eu plîngeam în colţ iar medicul s-a oprit, m-a privit şi m-a întrebat: dar de tine cine are grijă? Că tu ai nevoie mai multă decît ele…
Şi nu ştiam pe vremea aia că de mine trebuie să am grijă mai mare, ca să pot avea de ele. M-am lăsat mereu la urmă, prinsă între grija pentru ele şi spaimele mele. Şi nu am fost o mamă bună, doar una fricoasă şi prea protectivă. Doar ele au fost nişte copii buni. Şi m-au învăţat să mă dezbar de ele, de spaime şi fobii. M-au învăţat să le iubesc mai aproape de cum voiau ele să fie iubite.
Încă nu ştiu, încă învăţ.
discleimăr: această fotografie a fost realizată la cenaclul Tiuk, la lansarea cărţii mele, nu într-o crîşmă oarecare
Ce-am mai debitat:
jurnal de mai în 2 mai Postarea următoare:
o afacere de familie
Speranţă prin teamă
când mă sufoc de teamă
şi cerul se coboară
strivind acoperişuri
şi cuşti de şobolan
când dăngănit de clopot
mi-e inima ce urlă
şi ochii-n întuneric
se-agaţă de tavan
eu doar o mână slabă
abia mai pot s-aşez
pe fruntea unui înger
băiatul meu
visez
şi-ncet se urcă cerul
lumină prin ferestre
îngerul meu
copilul meu
poate că Dumnezeu
chiar ne iubeşte
Petronela, cine e Paparuz?
un poet braşovean. de ce?
Chiar cine e? Uneori vorbesc versurile, alteori faptele. Îl admir ca poet (nu-i musai ca și alții s-o facă). Citiți-l! În rest… ignor. E bine așa, rămân cu ce-i frumos în om.
Scrie bine poetul, dar aici e sectiunea in care vin oamenii sa lase un comentariu, doua… Parazitii, imi plac si mie, Petronela.
Te apreciez foarte mult pentru tot ce scrii, dar mai ales atunci când scrii despre tine, mamă.
Mi-aș dori o mamă care să scrie sau măcar să-mi povestească tot ce s-a întâmplat înainte ca eu să-mi amintesc; sper că fetele tale sunt mândre de tine și apreciază relația pe care o aveți!
Multă fericire în continuare!
sunt mîndre la nivelul maxim la care pot fi mîndri nişte adolescenţi de părinţii lor. vor înţelege mai bine cînd vor creşte. de asta m-am apucat să scriu aşa, pentru ele.
Cum ma rascolesti, Petro…. Iar te-am citit ud si ravasit, si cu nod in gat. Esti terapia mea preferata, si exorcistul meu de suflet 🙂 Mniezeu sa-ti dea sanatate si pana vie
mulţumesc, să fim toţi sănătoşi!
Amazoana si gladiatoare…:)
Am plans zambind…
tot o mama…
ştim noi.
… nu stiu ce compliment sa-ti fac. Esti Mama, o mama faina, tanara, apropiata de copiii ei. Crad ca a avea prietenia si admiratia lor, la varsta adolescentei, este cea mai mare rasplata pentru felul cum le-ai crescut si ai crescut, langa ele.
asta aşa e. mulţumesc.
M-ai făcut să plâng peste bunătate de cireșe, doamnă!Chapeau!
Data viitoare când ajungi prin Capitală cu fun prilej de ocazie de lansare de eveniment, nu te mai ratez!Tre’ să văz cu ochii mei, prea eşti frumoasă, deşteaptă şi sensibilă.E ceva suspect… 🙂
mulţumesc, aşa să faci. plănuiesc o seară cu lectură şi vin la Bucureşti. 🙂 o să te dezamăgesc.
Nu, n-o sa te dezamageasca, chiar e frumoasa , desteapta si sensibila..Frumos ai scris, Petronela! Te pup si te imbratisez cu mare drag!
Să dai de ştire din timp. Cu dezamăgitu’ nu cred să-ţi iasă, dar mă voi strădui 🙂
Ești o mamă deosebită. Viața este doar un șir de experiențe (uneori neplăcute), dar sigur tu o să ți-o faci din ce în ce mai frumoasă. Ai tot ce-ți trebuie. Succes!
RESPECT! Ce bine e sa-ti mai afli cate-un seaman!!!Sa fiti sanatoase,fericite,sa iubiti,si sa fiti iubite! (te citesc de ceva vreme,dar scriitura asta m-a pus la colt,in genunchi.Ma inclin.)
mulţumesc din suflet!
As vreau sa spun ca parintii si copiii sunt un fel de clase antagoniste, ca taranii si boierii din trecut. Noi, eu si fratele meu, am fost si vom fi, eu mai mult, el e mai tinar, o alta generatie, mai putin, afectati de separarea si ulterior divortul parintilor. Aparent, totul era ok. Nu batai, nu injuraturi, doar o tristete insuportabila. Efortul lor de-a ne da noua impresia ca divortati sunt totusi aceasi parinti pentru noi ne-a iritat pina la despresie. Pentru ca nu erau parinti ci agenti marketing, imagine. Pentru ca in cele din urma din totul familial ramine un joc de glezna, de dragul copiilor, o fraza care imi provoaca indignare. Au aflat ce gindeam si simteam de fapt, tirziu, la cei 25 de ani ai mei si 20 ai fratelui meu. Fratele meu ii va pedepsi in felul lui: nu va fi prezent in batrinetea lor si nevoile lor, cu mine e mai complicat, nu voi putea sa le intorc spatele, asa sunt cladita. Cadoul lor facut noua, copii de familie buna, de farmacista si inginer, este disperarea, angoasa, depresia si frica de a avea proprii copii, de a nu gresi. Cu toate aceastea ei sunt niste oameni supercalumea, relatia lor civilizata. Dar nu parinti…nu e dat pentru toti. nu e dat pentru mine si stiu de unde vine.
eu cred că orice traumă poate fi vindecată…
….cicatrizata, da. cu o cicatrice in plus sau minus viata continua. vindecata…nu stiu, nu cred. sotul meu provine dintr-o familie similara, si, e afectat. avem prieteni cu parinti haruiti. se vede, au evoluat intreg si bine. avem amici ca noi, suntem in anumite compartimente ale vietii la indigo. aparent bine dar nu in profunzime. un copil e egoist, vrea ca tot ce este al lui sa fie al lui: ambii parinti. Si, chiar mare, adult fiind, intelegind sau nu situatii, acelasi lucru il vrea. cu lacrima asta va adormi pe obraz, pina la sfirsit. asa cred eu
Sunteți superbe! Sunt sigură că fiicele tale au luat tot ce-i mai bun de la tine și de la tații lor și vor fi niște femei fantastice! Vor avea la rândul lor copii care se vor mândri cu așa mame desprinse parcă din cărți. Felicitări încă o dată!
mulţumesc, aşa sper, să fi luat doar ce e bun, nu şi ce e rău.
Iar m-am regasit . Total. Am retrait fiecare moment si fiecare cuvintel, inclusiv cel cu episoadele alea cu cuvantul ala urat, de neuro. E ca si cum manuta aia a ta, descrie si parti din viata mea, a celor dragi mie. Si daca atat de multi ne regasim, cine stie, poate te studiem la literatura universala! 🙂
hehee. de un pullitzer nu zici nimic? :)))
[…] Emotionant si frust articolul Petronelei Rotar despre a fi mama: […]
Felicitari, scrii foarte frumos.
F rar comentez un articol, dar tu o meriti din plin.
Numai bine!
mulţumesc din suflet.
Scrii atat de fluid si de acut, cuvantele tale sunt vii ca mercurul! Te-am vazut de curand la Bistro del’Arte, frumoasa si fragila si puternica; o femeie-copil 😀 Stiu paralizia, creierul amorf si raul inerent de pe holul spitalului, momentul in care inima ingheata si iti amortesc degetele si aluneci incet in tine. Si apoi e bine iar, o vreme buna.
Mi-a zis odata o prietena cind am intrebat-o despre nastere ce spui tu…ca a fost ca un caca ceva mai mare. Tipa facuse mult sport (de performanta) si a fost prima ei nastere..
In alta ordine de idei am tot repectul pentru mamele singure care reusesc sa isi creasca bine copii. Sunt vero.
păi aşa e. şi eu sunt sportivă şi am născut foarte uşor. dar eu am curaj să spun cum e, nu mă ascund după cireş 🙂
Cât mă bucur. Plâng. Și citesc. Te citesc. Cum poți să „mă” înțelegi. 🙂
Apropos de urechi clapauge…. toți cei 3 pui ai mei au urechi clapauge și mi- s mandra de ei pana-n măduva oaselor, chiar dacă unele prietene mi-au „reproșat ” ca nu le-am „pus caciulita”! suflete, iar am lacrimat!
Bun e Dumnezeu pt toți! Ai doua fete superbe!
Omule, imi dai curaj! imi dai curaj! de doua zile prietena mea imi spune de tine, imi trimite linkuri cu tine, eu te citesc cand ajung acasa. Citesc si nu ma mai satur! toate spaimele mele, fricile mele, mi le scoti in fata, cititndu-le pe ale tale, cu voce tare, le recunosc pe ale mele! nu sunt (toate) identice, dar ma trezesc ca plang pusa fortat in fata unei oglinzi! toate bucuriile mele, imi place sa le spun binecuvantari, imi sunt si mai mari, mai pline si mai dodoloate! am senzatia ca tocmai am pus frana dupa ce am gonit nebuneste pe autostrada! ca am tras pe dreapta si…respir! si vad lumea! m-ai tras de maneca, fara sa ma cunosti, si mi-ai aratat cat sunt de vie, asa cu spaimele, grijile si iubirile mele neconditionate! esti un om deosebit!
mulțumesc!
[…] trecută bigudiul mic a fost grozav de tușitor. M-a aruncat în spaimele mari, că nu am dormit trei nopți din cauza tusei care nu înceta. Ne-am întors, după mulți ani, la […]
Mi-au dat lacrimile, nu am trait atatea ,,drame” ca tine, scuza-ma, nici nu imi doresc, dar prin ce ai scris aici mi-am dat seama ca am simtit exact aceleasi lucruri cand m-am internat cu fetita mea in varsta de un an…si cat de groaznic a fost. Acum sunt mandra de mine ca am reusit sa depasesc momentele de-atunci dar mi-e teama, preventiv, in cazul in care voi fi nevoita sa trec iarasi prin altele. Pe care le voi depasi…orice ar fi!
Nu e prima dată când îți citesc articolul, dar mă bucur că am dat peste el, din nou… Sentimentul e atât de autentic ….mă regăsesc atât de mult în cuvintele tale…mesajul îl înțeleg și e cumplit. Am lăcrimat iar, când am citit, chiar dacă știam despre ce este vorba. Și eu am trăit așa și continui să o fac. Din când în când, primesc sfaturi idioate, ipocrite, critice, răutăcioase… Și mi-e scârbă…M-am săturat de sfaturi de la toate inconștientele care nu și-au crescut ele cu mâna lor copiii…Și eu a dormit cu el pe burtă, pe față, pe cap, în brațe, ghem…etc. I-am simțit suflarea, tresărirea, boala, teama și bucuria. Și, da, e adevărat, pe tine, ca mamă devotată, nu te înțelege nimeni… primești doar etichete și sfaturi gratuite. De tine cine are grijă?… Dar uite ce frumoasă ești…ce frumoase sunteți, tu și fetele…și scumpe și deștepte…și eu voi fi la fel pentru că mă chinui să ajung acolo și sunt deja la jumătatea drumului 🙂 Te iubesc pentru ce scrii, pentru cum scrii și pentru că ești sinceră și frumoasă+ cred că ai o tonă de alte calități. Nu ți-am mai scris niciodată, deși te citesc de ani buni, pentru că sunt discretă și nu mă bag aiurea-n seamă, dar acum m-ai răscolit din nou, cu articolul ăsta…și vreau să îți mulțumesc, Petronela!
mulțumesc pentru cuvintele tale frumoase. să ai încredere în instinctul tău de mamă, asta e tot ce contează. greșim, și eu am greșit enorm, mînată de dragoste și bune intenții, important e să le spunem copiilor noștri ce simțim, să fim deschise.
ai grijă de voi!
pfffuai de capul meu … am plans de n-am mai stiut de mine, cu T (3 ani si 3 luni) stergandu-mi lacrimile si cu A de 7 luni in burta 🙂 facand inca de acum pe balerina… ei sunt bigudiurile mele … doar o mama stie ce e aia … esti minunata!
Am citit articolul la 5 dimineata, dupa o noapte nedormita de pazit copilul nr 2 cu febra. Dupa o saptamana de nopti nedormite de pazit alternativ copil 1 si 2 cu febra si tuse, o saptamana cu zile agitate, pline de ingrijorare, planuri de rezistenta si scheme de tratament. Si l-am citit cu tot sufletul, plangand muteste langa pui, cu toata disperarea si neputinta unei mame. A fost ca o imbratisare alinatoare postarea ta.
multă, multă sănătate și putere îți doresc!
Am citit povestirea ta și mi-am închipuit-o pe mama mea care a avut aceleași probleme cu mine.Am făcut bronșită asmatiformă când m-a adus mama la oraș și m-a dat la cămin.A fost o mamă singură și pentru că nu putea să renunțe la serviciu și era singură într-un oraș străin,m-a dus la bunici la țară și m-au crescut ei până la 4 ani.Bineînțeles ea venea de câte ori ieșea în libere.Nu i-am simțit lipsa.Dar venirea într-un oraș industrial nu mi-a fost benefică(am copilărit pe malul Snagovului).Au urmat patru ani de chin.De câte două ori pe an în spital(eram prietenă cu toate asistentele),pastile peste pastile,injecții și crize de astm curmate cu spray-uri amare ca mătrăguna.Mi-aduc aminte de o dimineață când a venit de la schimbul 3 și m-a găsit ca pe o sobă încinsă.M-a înfășcat și a plecat cu mine în brațe printre blocuri spre policlinică.De oboseală(nu dormise toată noaptea-trebuia să facă analize la niște produse chimice din oră în oră)a căzut în genunchi cu mine în brațe.S-a ridicat plângând m-a strâns la piept și și-a continuat drumul.De câte ori mi-aduc aminte plâng și mulțumesc cerului pentru că a ținut-o sănătoasă,că nu a cedat și m-a iubit mai mult decât pe ea însăși.Și am ajuns și eu mamă.Și am trecut cu băiatul prin câteva episoade urâte(e sensibil ca mine)dar am avut sprijin și asta contează foarte mult.Fata seamănă cu taică-su,nu prea a avut treabă cu răcelile.
Te admir mult pentru cum ți-ai crescut fetele,pentru faptul că le-ai ținut lângă tine chiar dacă ți-a fost foarte greu,că sunteți apropiate.Îți doresc să ai parte numai de bucurii de la ele,să fie norocoase și să vă bucurați unele de altele mulți ani de cum încolo.
mulțumesc din suflet!
Plang cu gandacelul meu de 1,9 ani dormind mufat si ma rog sa mai am si eu macar un pui, chiar daca nu simt ca am intelepciunea unei mame si prea m-am plangacit de tot si de toate in anii astia…Esti o mama tare frumoasa, abia azi te-am descoperit si abia astept sa citesc mai mult