MENU
toamna1

de • 1 octombrie 2014 • dinorfineComentarii (18)

butterfly effect – septembrie

septembrie 2015

Toamna se numără recăderile.

Am uitat să mai schimb pînă și patul. E drept că am dormit pînă de curînd afară. Dacă nu ar fi fie-mea să facă curat, ne-ar umple păduchii, că eu nu am energie nici să țin o mătură în mînă. Eu, compulsiva cu curățenia, îmi las cana de cafea nespălată în chiuvetă. Nu am deschis mașina de spălat vase de o lună și ceva. De mîncat, mănînc doar cînd îmi amintesc că trebuie să mănînc ca să nu mor. Am liste cu ce trebuie să fac, de ce anume să mă ocup, căci altfel aș uita, încîlcită în gînduri și tristețe cum sunt, și am multe proiecte. Peste o săptămînă trebuie să fiu, zilnic, pe o scenă, proaspătă. O să fiu. Și o să par vie.

Dar trebuie să admit, într-un final, că nu sunt bine deloc. Am zile în care parcă înot în vată. Mi s-au activat, de la ultimele vești și întîmplări, frici oribile.

Citesc Demonul Amiezii al lui Andrew Solomon și are un efect straniu asupra mea lectura despre oameni afundați în depresii atît de paralizante. Îmi amintește că eu am fost mereu funcțională, că am putut să mă ridic de fiecare dată, repede, că am avut puterea să trec peste lucruri de neînchipuit pentru alții, că sunt, chiar și așa rău cum sunt acum, on the motherfucker. Că nu îmi voi petrece viața luînd pastile cu pumnul, că mă știu bucura chiar și așa, căzută cum sunt, de multe lucruri. Că nu m-am lăsat niciodată acolo.

septembrie 2014

Aseară am fost invitată să vorbesc într-o emisiune despre depresie.  Şi mi-am amintit toate dinorfinele secretate de creierul meu, atîţia amar de ani şi am zîmbit. M-am uitat la mine. De sus. Eram exact în locul în care îmi doream să fiu. Cu capul pe umărul potrivit. Ca în scena aia din The eternal sunshine of the spotless mind, cînd Joel îi spune Clementinei: I’m so happy I could die right now, Clem. I am exactly where I want to be.

Şi priveam către o toamnă frumoasă. A doua toamnă frumoasă din viaţa mea.  Multe toamne din viaţa mea au venit cu recăderi, căci toamna se numără depresiile.

Tot ieri am avut de răspuns la întrebarea: dacă ai putea retrăi o zi, care ar fi aia? Şi am stat şi m-am gîndit. Am scobit în folderele memoriei. Şi n-am găsit nicio zi pe care aş vrea să o retrăiesc. I’m done with the past. Zilele astea sunt deja trăite, lecţiile – învăţate. Abia aştept să le trăiesc, însă, pe cele care vor veni.

Eram la Bacău cu puţin timp în urmă, într-o discuţie foarte deschisă. Le spusesem oamenilor de la întîlnirea aia o mulţime de lucruri despre mine pe care nu le-am mai spus nicăieri altundeva. Iar cineva m-a întrebat, în spiritul aceluiaşi exerciţiu de mai sus, dacă ar fi să şterg o întîmplare urîtă din trecutul meu, care m-a marcat şi traumatizat, care ar fi aia? Şi am derulat şi atunci, pe repede înapoi, mi-au trecut prin faţă sumedenie de lucruri dureroase şi foarte dureroase, dar, curios, nu am simţit nevoia să mă opresc asupra niciunuia. M-am gîndit că eu, cea de acum, sunt suma tuturor traumelor, alegerilor, întîmplărilor, greşelilor mele. Că oricît de înfiorătoare ar fi fost, ele m-au modelat drept cea care sunt azi. Un singur lucru dacă ar fi fost diferit, traiectoria mea ar fi fost alta – efectul fluture, iar eu nu aş mai fi azi unde şi cine sunt. Şi eu sunt, repet, exact acolo unde vreau să fiu. Nu aş schimba nimic şi nu aş retrăi nimic.

Am în faţă o toamnă frumoasă. Mă uit în jurnal şi zîmbesc.

 

septembrie 2003
“Azi a fost soare. M-a electrizat, am mers pe jos pînă la serviciu, am tras aer rece în piept şi mi-am spus: what da fuck… I’ll get through…
Toată noaptea l-am visat pe răposatul. M-am trezit bulversată… Iar visul ăla, în care el nu murea. De data asta, am visat ca îl visez, era el, cu totul, aşa cum l-am uitat deja. Şi îmi doream să ştiu unde e, şi îmi doream să ajung la el… Era iar rău şi cînd m-am trezit mi-au trebuit minute bune să mă scutur de senzaţia cumplită…
Şi totuşi. Azi a fost soare. M-am simţit electrizată şi într-un fel ciudat, puţin fericită. Ce bine că sunt eu.  Ce bine că azi am tras cu mitraliera. Ce bine…”

septembrie 2004
“Durerea stă ghemuită în mine ca într-o colivie. Dacă aş avea cheia, dacă aş putea să descui uşa, să zboare din mine cu aripile larg deschise şi apoi să o trîntesc,brusc.
Vreau să mă cred detaşată, dar dacă sunt, de ce plec plîngînd pe străzi? De ce, cînd intru pe gangul casei simt nevoia subită şi violentă de a fugi înapoi, pe străzi, să umblu pîna obosesc, pînă cad lată…
Îmi ramîn orele. Zilele.”

septembrie 2006

“Sfîrşit de septembrie iar. Parcă ieri scriam despre o altă toamnă metastazică, în  care totul durea. Zilele trecute m-a izbit din nou asemănarea dintre toate toamnele din viaţa mea.
Anul ăsta e special. Cea mare  e la şcoală. Mă uit în oglindă: sunt la fel, ca întotdeauna. Culoarea părului, poate.  Acum sunt blondă… Umblu cu cioara vopsită. Nu am riduri, nu par îmbătrînită, dar îmbătrînesc.  Mă îngrozeşte că într-o zi o să numar 35, 36…
Sunt egoistă. Vreau să îmi văd copiii mari, dar nu vreau sa îmbătrînesc… nu vreau să îmbătrînesc…”

 

septembrie 2007

“E  toamnă, aşa cum îmi place mie, cu pastel în păduri. Nu am timp de hălăduit prin natură, dar trag cu ochiul cînd alerg pentru muncă.

Îmi place toamna asta colorată, îmi picură linişte în mintea agitată. Reuşesc uneori să mă bucur cîteva secunde, să uit că sunt o femeie singură, cu copii, cu probleme la serviciu, fără nimeni să mă susţină, fără casă, fără maşină… Îmi vine să rîd cînd mă gîndesc că dacă aş constientiza cît de complicată mi-e situaţia ar trebui sa îmi iau cîmpii. Dar nu o fac…

Mă tem de iarnă, de boli, de tusea celei mici. Ah, trăiesc făcînd slalom printre spaime…”

 

septembrie 2009

“Weekendul ăsta nu am ieşit din casă nici măcar să cumpăr pâine. Am scos nasul de câteva ori pe terasă, unde am fumat rapid, înfrigurată, înfofolită în pătura mea croşetată, multicoloră, cîte o ţigară. Frig şi umed şi ceaţă.

Am stat, învelită ca un cocon, în căldura moale a casei. M-am uitat la filme, unul după altul, până m-a lăsat vederea.

Apoi am citit un pic, să mi-o odihnesc. Apoi mi-am mai pus un film.

Weekendul ăsta l-am găzduit pe Alec. Pe care nu l-am văzut pe îndelete de 8 ani.

Alec e la fel ca acum 11 ani când ne făceam praf în vamă. Am vorbit până târziu, în noapte, cu sentimenul că oamenii mişto, la care ţii, care nu se mai fabrică, cum ar zice Alec, nu se schimbă niciodată.

Alec şi mary şi jane, şi Vama, şi eclipsa şi aproape-înecatul, şi the son of the preacherman, şi vila din  Eforie, şi terasa lui Dani, de pe bloc, unde fumam şi vedeam nori de vată de zahăr. Parcă m-am întors în timp. Parcă am avut iar douăjdeani. A venit şi son of the preacherman la o cafea. Cu ochii lui roşii, apoşi de la conjuctivită şi chelia pe care o avea şi atunci. Son of the preacherman e la fel, numai că are 2 copii. Şi un choper. What motorcycle is this? It’s a choper, baby. Who’s choper is this? Zed’s. Who’s zed? Zed’s dead, baby, Zed’s dead.

Alec s-a jucat cu cea mică monopoly pe podele, în timp ce eu, cufundată în canapea, vizionam filme sau citeam. Au povestit  despre copacul cu agrafe şi despre Hannah montana şi s-au împrietenit. Alec a gătit lasagna şi a băut vin roşu. Apoi, târziu, au venit amândoi să ne uităm împreună la Boogie, iar aia mică a adormit cu capul pe mine.

În timp ce Alec o învăţa pe fiică-mea să facă avioane şi coifuri, eu mă gândeam ce aproape e scena asta de una de familie.

Doar că Alec e doar un prieten. Unul extrem de drag.

Aia mică a dormit la mine în cameră, fericită că vizita lui Alec îi procură şi această bucurie pe care o vânează demult, lăfăindu-se în patul meu, dându-mi picioare în somn, în timp ce Alec a sforăit între păpuşi, urşi uriaşi de pluş, rochiţe şi pantofiori roz de barbie şi creioane multicolore.

Apoi Alec a plecat, înapoi în viaţa lui. Eu m-am trezit cu soare şi  culori de toamnă în retină şi suflet. Mi-am băut cafeaua în razele molcome ale soarelui placid şi cu ghiduşa zburdînd a grevă pe lângă mine.

Aşa cum ştiam că o va face, toamna a colorat pădurea, de jur împrejur… în dreapta terasei, preţ de o uitătură, munţii se îmbină într-un V delicat, ca pubisul unei virgine. Numai culori, de jur împrejur.

Încă o toamnă.”

18 răspunsuri la postarea butterfly effect – septembrie

  1. Ram spune:

    cand i-am spus ” hei ” unei prietene, acum mult timp, m-a facut sa observ acel mod de a o intampina.
    pt ca l-a imbratisat si mi-a povestit cum in viata ei are o incarcatura aparte(bine legat cu o fiinta frumoasa care asa o … „hei”)
    observand, am inteles ca e cald si e bucurie si e liniste si totusi viu
    … hei , asadar 🙂
    spre tine si toamna

  2. vio spune:

    Cum stii tu sa colorezi durerile lumii in toamna,in lacrimi,in nostalgii …citindu-te ma duc in timp si-mi ling ranile de fiecare data…si de fiecare data zambesc impacata cu totul,chiar daca realitatea e altfel,dura ca o stanca ciobita de vant.Simt ca vorbele tala ma iau in brate si ma leagana usor. Am o amintire draga cu prima mea drumetie pe o poteca de munte, acolo in Brasov,pe Tampa.Acolo, atunci intr-o toamna superba m-am indragostit de munte,de viata, de vise,de mine de fapt.Acum realizez. Iti intorc imbratisarea calda de toamna, daca mi-e permis.Daca nu, iarta-ma ,uneori nu ma pot abtine .

  3. 3.14... spune:

    Slalom cu mitraliera printre imagini care apar mai rapid decat poti tu trage… SEALs ar trebui sa ia niste lectii de la tine!

  4. Ella spune:

    De fiecare data cand citesc cate-o postare, mi se pare ca e doar asa un demo, ne oferi scriitura cu portia, oare cand va veni timpul ala sa stai doar sa scrii?? Fara jobul care sunt convinsa ca iti ocupa mare parte din timp.. sunt convinsa ca esti de neinlocuit la job, dar sunt atatia oameni care nu se mai satura citindu-te 🙂 Aaa.. si ai sarit cateva toamne 🙂

  5. Oana spune:

    Ce bine ca ești bine! Te-am descoperit de curând iar azi am primit cartea. Cat doarme bebe, mă delectez cu „tine” 🙂
    Sa ai o toamna frumoasa, prima dintr-un sir luuuunng!

  6. Andreea spune:

    Te citesc de mult dar abia in seara asta, din metrou, iti scriu…incep sa zambesc, nu mai plang pe strazi, in metrou…plang doar acasa…dar incepe sa-mi fie mai bine..

  7. Raj spune:

    Aveti nasucu carn, picioarele bine lucrate, exact pe gustu meu, dra Petronella. Daca mai bagati picioare fru, cum sa ma mai concentrez pe articol ?

  8. Raj spune:

    La Eforie am vazut io anu asta o bunaciune. Mam tot uitat dupa dansa si am intrat cu gulia intrun stalp de beton. Nevastamea a zis ca asami trebuie. Mam facut ca nu ma doare, dar ma durea demi venea so carpesc pe codana dupe care ma uitasem, ca fost dan cauza iei. Ar trebui ca femeele sa nu mai umble la plaje in bichinu cel cu atancur, ci echipate corespunzator, cu manta de ploae.

  9. Raj spune:

    Tot la Eforie Sud, mam pisat pe mine, stand pe nisip, apoi ma duceam in mare…

  10. Raj spune:

    Pup si simplu beam bere si ma pisam pe mine. Cand eram mititel, ma mai pisam cand si knd pe mine ca sa ma mai incalzesc…

  11. Raj spune:

    Lasania e cu taetei din aia lati, cu tocatura ca de sarmale, dna Petronella ?

  12. Raj spune:

    Nu trebuia sami ucid siameza. Am omorato in chinuri, ca sa dat la Coco-papagalu .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *