MENU
alive1

de • 3 octombrie 2014 • bucăți de mineComentarii (31)

sinucideri

Am evitat să vorbesc şi eu despre sinucidere. Au curs rîuri de biţi, zilele astea. Unii l-au plîns pe cel care a ales să meargă cu luminile stinse pe contrasens şi, ucigîndu-se pe sine, a mai ucis alţi cîţiva oameni care s-au întîmplat în drumul lui spre moarte, alţii l-au blamat, alţii l-ar fi linşat, dacă nu s-ar fi autolinşat.

Eu, ca un om care s-a gîndit adesea la sinucidere şi a încercat o dată, în adolescenţă, nu din dorinţa de a muri, ci de a atrage atenţia, mi-am amintit că sinuciderea este un gest profund egoist, de neiubire de sine şi de ceilalţi.

Ernesto Sabato povesteşte în Înainte de tăcere că a trăit toată viaţa- un secol, adică – dorindu-şi să se sinucidă. A supravieţuit morţii fiului său şi a murit la 100 de ani, de moarte bună. L-a împiedicat să îşi pună capăt zilelor iubirea pe care le-o purta celor din jur. Ştia că le-ar fi făcut un rău iremediabil, aşa că şi-a dus pînă la capăt existenţa foarte lungă. Anii mulţi pe care i-a trăit au fost dovada că Dumnezeu e un tip cu umor negru tăciune. Cum şi cu mine şi-a pus mintea de atîtea ori, mă aştept să îmi dea şi mie, de să nu pot duce.

Cînd eram puştoaică şi-l citeam obsesiv pe Cioran, credeam că sinuciderea e un act de mare curaj. Ce îţi poate rezerva viaţa, la care să nu te aştepţi?, mă întrebam. Să alegi moartea în locul vieţii mi se părea vitejia supremă. Să pleci acolo de unde nu s-a întos nimeni să-ţi spuie cum e– aşa definea bună-mea moartea.

Aveam vreo 17 ani cînd m-am sinucis. Era o dimineaţă de primăvară. Cursurile începeau la 8, eu ajungeam la şcoală la 6.30, cu unchiu-meu şi tuşă-mea care făceau naveta la serviciu şi mă lăsau şi pe mine aproape, să nu merg cu rata şi să întîrzii. În fiecare dimineaţă, aveam o oră jumate şcoala numai pentru mine. Stăteam în bancă şi citeam, scriam sau cîntam. Uneori, învăţam. Rareori.

Eram proaspăt repărăsită de răposatul, nu îmi amintesc motivul. Putea fi orice: altă fată, părinţii care îl prinseseră că nu renunţase la mine şi îl şantajaseră sau pur şi simplu lipsa de chef de a se mai ascunde ca să se poată vedea cu mine. Nu cred că am vrut să mor. I-am furat mamii-mari tubul de Diazepam. Cînd am ajuns la şcoală, l-am dat peste cap, cu puţină apă. Apoi am aşteptat să văd, mor sau ba? Cum stăteam aşa, singură în clasă, m-au luat mai întîi ameţelile, apoi o frică mare. Am sunat-o pe prietena mea şi i-am spus ce am făcut. A venit repede, m-a luat împreună cu cealaltă prietenă a noastră cu care formam un trio de nedezlipit şi m-au dus la spital. Nu mai ştiu cu ce. Îmi amintesc doar holul urgenţei, întrebările precipitate ale medicilor. Mi-au făcut spălături. M-am trezit într-un salon la Mîrzescu.

Un an mai tîrziu, de Crăciun, s-a sinucis şi el, răposatul.Medicii au zis că a avut inima tare, că a avut noroc că era cît un cal. Avea aproape 2 metri. L-am găsit palid, într-un salon al altui spital decît cel unde fusesem eu şi unde nu venise să mă vadă. Eu făceam terapie de la sinuciderea mea, căci mă externaseră numai după ce semnasem că mă duc. Mă duceam. Făceam eforturi mari să înţeleg tot ce mi se întîmpla, aşa că am avut pretenţia că îl înţeleg şi pe el. Eram o victimă care îşi înţelegea şi iubea călăii. Lucky me! După externarea lui, eram la bunică-su acasă, cînd a venit ta-su şi ne-a şuierat, scîrbit, printre dinţi: ce faceţi voi, mă? Sex, moarte şi poezie. Habar nu avea cîtă dreptate avea. Doar cîţiva ani mai tîrziu, fiu-su se zdrobea de un copac, lăsînd un copil de un an orfan şi pe mine năucită pentru multă vreme de atunci încolo.

Aia a fost vremea cînd m-am gîndit cel mai mult, serios, aprofundat, la sinucidere. După moartea lui. Aia a fost vremea cînd mi-a părut cel mai rău că viaţa nu e un documentar de pe discavări, să îi dai stop oricînd vrei. Vremea cînd am cochetat cu moartea cel mai abitir. Aş fi murit fără regrete, în orice clipă, dacă din pătuţul cu Albă ca Zăpada nu m-ar fi privit, inocenţi, ochii copilului nostru. Atunci, deşi mă zbăteam în ghereale disperării şi ale unei depresii crunte, am înţeles că mamele nu pot da stop. Nu au acest buton de exit. Nu au decît o singură opţiune. Să playeze mai departe, tot filmul, pînă la capăt. Tot atunci am înţeles că să te sinucizi e simplu şi un gest destul de laş. Că în anumite momente, să trăieşti şi să ieşi din hăul ăla e curajul suprem. Cînd a crescut mai mare, i-am spus fiicei mele că îi datorez viaţa mea. Că ea mi-a salvat-o.

De-a lungul vieţii şi depresiei prelungite, am mai simţit nevoia să mor. Am mai simţit că nu mai pot, că vreau să se termine. M-am simţit degeaba pe lume, o buruiană care mai bine s-ar smulge singură, decît să existe inutil sau, mai grav, să facă rău în jur. Mi-a plăcut că, cel puţin teoretic, aş avea opţiunea să mă sinucid. Dar tot timpul am ştiut că nu o voi face. Niciodată.Că răul pe care l-aş provoca în juru-mi, copiilor mei, ar fi mult mai mare. Gîndul ăsta mi se pare insuportabil. Pe lîngă el, orice suferinţă proprie îmi vine mică. Şi e lucrul pe care nu am reuşit să l înţeleg niciodată: cum un părinte ar face asta copilului său. Cum reuşeşte copilul ăla să trăiască, să-l ierte şi să se ierte că nu a fost motiv suficient pentru ca mama să-i rămînă alături.

Între timp, am mai învăţat că să rămîi viu e mai mult decît a continua să trăieşti. Că a fi viu e o stare, nu are legătură cu condiţia fiziologică de a avea puls şi a respira. Că sinucideri au loc zilnic, peste tot în jur, doar că nu suntem antrenaţi să le vedem. Orice om care renunţă la sine, la visurile lui, este un sinucigaş. Iar pe lîngă el, mai omoară şi pe alţii. Suntem înconjuraţi de morţi vii iar asta e la fel de trist ca o sinucidere pe autostradă.

31 răspunsuri la postarea sinucideri

  1. Ana spune:

    Eu asta nu am inteles la Madalina Manole…Cat de alienat sa fie un om (disperarea e un motiv prea mic) sa nu se uite la copilul pe care il are si care va fi victima lui o viata intreaga….Nu judec, doar spun ca nu am inteles….

  2. Caldicea spune:

    Uneori nu avem altceva de facut decat sa ne sinucidem. Sa mergem la muncile noastre, pe drumurile pe care nu am vrea sa mergem si sa ne tot frangem aripile. Apoi, dupa ce ne doare prea tare sinuciderea, ca dupa un dus cu apa foarte rece, incepem sa ne re-nastem.

    M-am intristat.

  3. Lucia spune:

    Ştiu. Am trecut prin toate stările descrise de tine. Încă le trăiesc. Sunt de acord cu fiecare cuvânt.

  4. EO spune:

    eu cred ca oamenii se sinucid cu adevarat atunci cand isi pierd definitiv orice curiozitate. curge prin vene, le’o vezi in ochii inchisi, in gesturi…

    uneori, zic, durerea e atat de mare incat, in duel cu acea curiozitate, zi dupa zi, sinucidere dupa sinucidere, castiga.

    apoi, nah, nu toti oamenii trebuie inmormantati in cimitir, ba chiar ma intriga si’mi place acest ultim act de ridiculizare a lumii in care traim, a superstitiilor ei regularizate, un simplu act de umwertung aller werte impotriva unui sistem ostil vietii. sa iesi dintr’un sistem ostil vietii, ma intreb, nu e, pana la urma, un act de viata?

    insa, atunci cand iei dupa tine oameni care vor sa traiasca, zic, deja excede regulile impotrivelii, trece in dimensiuni de teroare.

  5. EO spune:

    Eu nu am incercat niciodata sa a sinucid, am o curiozitate care ma omoara :)… Desi m’am gandit la asta, admit, dar doar intr’un soi de disperare filosofica in care mi’am luat martea drept partener de dialog, am intrebari sa ii pun, simt ca ma apara de neatentie.

  6. EO spune:

    erata:
    ma*
    moartea*

  7. Raj spune:

    La art. precedentu nu miatz raspuns, dna Pentronella. Treaba Dvs., pe crucea mea va scrie ca am fost sinucis de unii…

  8. Raj spune:

    Io nu mas sinucide pt. nica in lume. Cand am prinso pe prima nevasta cu 1, mia zis panicata sa nu fac vio prostie. Am dat fuguta la frigider sa scot o stecla de vin, dar nebunu a sarit pe geam si a tulito. Desi pare ca curu, intamplarea e adevarata. Citisem io intro carte s-au vazusem intrun film ca 1 lord asa a procedat. De fapt am facuto pea lordu pt. ca stiam totul, nam fost luat pe nepregatite. Daca a vazut fost ca chiar am parasito, mia scos vorbe cas fi ipotent. Iam futut si io toate amicele si pretenele, pt. ca alera chiar au crezut. Deh, eram tener si prost, situatie care intre timp sa schimbat, am devenit batran si prost. Daca eram 1 lord adevarat, nu procedam asa, nu-i babardeam pretenele. Si in definitiv de unde stiu io ca poate a procedat corect in felu ei.

    • G3ordan spune:

      Aoleoo, nene Raj, pai normal ca un violator in serie nu e un lord.. dar ce noroc ai avut ca victimele au fost discrete astfel incat ai reusit sa le termini pe toate!

  9. Dan Ciocirlan spune:

    Coana` Petronela, mare curaj mai ai sa vorbesti despre subiectul asta, tabu pentru marea majoritate. Am cumparat cartea ta da` n-am deschis-o. Dupa ce termin nevoile corporatiste de azi, mai ca m-as afunda in fotoliu. Spectaculos de sincera mai esti!

    • Petronela spune:

      aşa sunt eu, sinceră, ce naiba să fac? e nevoie şi de oameni ca mine, care să urle în gura mare chestii tabu, că altfel am tăcea cu toţii şi s-ar lăsa peste lume o linişte mare, sub care toţi am durea.

  10. Raj spune:

    Io ma afund in cacat…

  11. Imi voi pastra totusi optiunea sinuciderii ca pe o alternativa reala a butonului de Stop.

  12. Eva spune:

    Nu stiu cum faci, insa aproape mereu rascolesti in sufletul meu in cite un loc unde nu prea se umbla des, nah, acum ca sintem aici macar sa-ti spun si eu una din experientele mele referitor la ce ai scris tu si ce am trait io referitor la sinucidere
    Se facea ca aveam un amor care nu-i era deloc pe plac mamei, iar dupa corespunzatoarele certuri, scandaluri, amenintari, blesteme & comp , decide ea ca „ori la bal ori la spital”, ca in vreun fel tot trebuie sa ma educe. Asa ca si-a facut planul sa ma invete minte, s-a incuiat in casa si a inceput sa scrie sms-uri la tot familionul, la prietene si la cine-o mai fi scris in care le spunea ca eu sint Unica si Singura vinovata pentru moartea ei, ca face asta exclusiv din cauza mea, ca eu va trebui sa traiesc cu … ma rog, continua tu ca eu nu am valoare pentru asa ceva si inghite pastilele corespunzatoare pe care se pare ca le avea pregatite. In tot timpul asta eu habar nu aveam de nimic, se presupune ca venisem in vacanta in Ro si eram pe la vreo terasa cu ceva prietene.Rezultatul : lumea ma suna la telefon si intimplarea face ca eu sa nu am telefonul la mine sau sa ramin fara baterie, sa nu-l aud, ceva de genul. Ma duc acasa ca tot omul si in timp ce ma apropiam de bloc, vad agitatie mare in zona: masini de politie, salvari cu beculete pornite, masina de pompieri foarte aproape de bloc si pompierii intrind pe geam la noi in apartament. Nu stiu sa descriu ce-am simtit atunci. Sau nu pot. Concluzia: 4 zile in coma si vreo 10 zile in spital la psihiatrie. Degeaba. Si in ziua de azi crede ca a facut bine ceea ce a facut.
    Asa mi-am petrecut eu una din vacantele mele in Romania. Ca in acel timp aveam peste 3o de ani si ca ma intretineam singura de peste 10 ani intr-o alta tara din Europa (unde tu ai trimis o carte cu autograf :P) nu mai are importanta.
    Si acum imi pun si eu aceeasi intrebare pe care tu ti-ai pus-o ” lucrul pe care nu am reuşit să l înţeleg niciodată: cum un părinte ar face asta copilului său. Cum reuşeşte copilul ăla să trăiască, să-l ierte şi să se ierte că nu a fost motiv suficient pentru ca mama să-i rămînă alături.”

    • Petronela spune:

      fată dragă, nu ştiu ce să îţi spun. există astfel de mame. a ta nu e singura, din păcate. ce trebuie să ştii, şi sigur ştii, este că nu e vina ta pentru deciziile nimănui. nici măcar ale mamei tale. şi nici responsabilitatea ta.
      sper că eşti bine.

  13. dojo spune:

    Am avut o viata usoara, recunosc, deci nu am avut niciodata gandul acesta. Cunosc oameni care au facut pasul si ma gandesc ca nu le-a fost usor. Asa este, cei ramasi in urma lor a avut de suferit, dar probabil in momentul acela doreau doar sa se termine calvarul lor. Ai nevoie de un spirit de titan sa traiesti, desi fiecare fibra din tine isi doreste moartea.

    Inteleg perfect insa ‘sacrificiul’ de a ramane in viata pentru copilul tau. In momentul in care devii parinte, macar partial nu mai esti ‘doar pentru tine’ si incerci sa il protejezi pe cel mic in orice mod, chiar si renuntand la ‘dreptul’ tau de a spune stop.

  14. Raj spune:

    Sper ca l-a alegerile astea sa nu mai dea cisme rosii dan plastec cu sigla pesedeului, ca mai am vio 5 pereki. Galeti am 4. Mai am vio 4 draicucare de la reduceri, de fapt 3 tigai, ca una are coada rupta ca mio fript grasa de nevastamea una in scafarlie. Voi vota cu ai de daumulte picsuri, creca…

  15. alunelu spune:

    Foarte adevarat ca sunt ca si sinucigasii cei care renunta la visele lor sau care nu mai gasesc nici un motiv sa spere.
    Si eu m-am gindit la chestia asta nu pentru ca mi-a fost asa greu vreodata ci doar ca o alternativa pentru cazul in care nu as mai putea sa ma misc, sa ma ingrijesc … dar nu cred ca as putea sa o fac tot din cauza copiilor.

  16. c.n. spune:

    E greu, poate amalgamul de trairi l-ai avut, sa simți ca nici una din soluții nu reprezintă o rezolvare. Dar admir grozav calea aleasă de tine. Îți țin pumnii!

  17. Paul Catalin spune:

    Profu meu de filosofie din liceu zicea ca sinuciderea e o lasitate nu intra intentiile lui pentru ca e prea banala si nu presupune niciun act de curaj. Mergand mai departe cu aceasta logica, curajos a fost primul sinucigas din istorie si acei sinucigasi ce au inventat noi metode de sinucidere. Curajosi sunt cei care aleg sa traiasca. Sinuciderea e doar un mod prin care pasezi celorlati o parte din responsabilitatile si indatoririle tale.

  18. Mihaela spune:

    Cand aveam 11 ani, mama, recent divortata, a incercat sa se sinucida din cauza actualului ei sot, despre care aflase atunci ca are una bucata nevasta si copil acasa. Imi aduc aminte cum am venit de la scoala…strabunica plangea la geam, bunicul meu era livid…iar eu am intrebat „Unde e mama?”, desi nu locuia cu noi. Stiam ca EA a patit ceva. Dupa cateva zile a venit acasa…in papuci de plastic de spital…slaba, plansa. A stat cu noi si zile intregiam avut grija de ea si i-am fost umbra. In toate aceste zile s-a gandit numai la iubirea ei pierduta, pe mine nici nu ma vedea. Noaptea o pazeam citind. La scoala, o cretina de diriginta, ma pedepsea si imi dadea note proaste pentru ca , zicea ea, noaptea stau si citesc porcarii, d-aia mi-e somn la scoala. Iar eu ma gandeam in fiecare secunda la mama. Ca nu sunt acolo. Ca va incerca sa se omoare. Mare fiind, am intrebat-o de ce a facut asta. Raspuns:”Ei, mare lucru! „. Acest mare lucru ma face sa am si acum scrisoarea scurta pe care mi-a lasat-o. Ma uit la cele cateva randuri cu o caligrafie perfecta care puteau sa imi schimbe viata radical. …mare lucru

  19. J spune:

    Petronela, dar oare se merită să trăiești când pur și simplu nu mai ai motive? Poate un om să trăiască în continuare — ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat — un om care a trecut prin multe suferințe, pierderi, nenorociri? Ce motive să mai trăiască ar avea cineva care trece prin întâmplări injuste? Eu nu-i fac lași pe cei care s-au sinucis. Nici sinucigași. Nu-i condamn și nu-i judec. Unele dureri sunt atât de mari… Insuportabile. Sunt oameni bolnavi, singuri, neajutorați, care trec prin greutăți nemărginite, fără bani, fără rude sau prieteni. Acești oameni au visuri. Ce e de făcut? Fără sănătate, fără bani sau altele să știi că nu-ți poți îndeplini un vis, fie mic sau mare. Efectiv nu poți lupta. Nu-ți rămâne de făcut decât rugăciunea, dar ai impresia de cele mai multe ori că nici divinitatea nu e de partea ta. Repet: ce e de făcut în asemenea cazuri?

  20. n.c. spune:

    Cel mai dificil este ca nu cumva cruzii de după tine să creada că gestul e o soluție. Poate doar o rezolvare. Dar cât de falsă.

  21. Ella spune:

    Scuze daca voi pune o intrebare indiscreta.. din text se intelege ca „raposatul” s-a… adica te-ai gandit ca nu a murit accidentat..? 🙁

  22. gafia spune:

    F adevarat! Necesita mult curaj si tarie , sa ti infrunti problemele si emotiile si sa le depasesti! Cei care isi iau viata , renunta la ei insisi , sunt lasi!!! Nu apreciaza acest dar minunat,,! Viata!

    • carmen spune:

      Frumos.sincer.parca iti vad sufletul si frământările.nu degeaba te plac:).inclusiv freza.cand eram copil pe peretele scolii era inramat un citat..care mi-a plăcut întotdeauna si mi-a rămas in minte..”o lupta-i viata!/deci te lupta! Cu dragoste de ea,cu dor/oricare-ar fi sfarsitul luptei/sa stai luptând,caci esti dator.”parca arghezi…deci fight and move on:))

  23. Mihai spune:

    Poate suna aiurea si n-as vrea in nici un caz sa dau o conotatie religioasa textului meu…si totusi. Toate razboaile sunt religioase, chiar si cele personale (mai ales cele personale). De ce spun asta ? Pentru ca de multe ori nu vedem divinul din noi ( pana mea, ca esti ateu, ca ii spui iubire la divinitate ca il numesti Dumnezeu, Allah sau Buddha, tot aia e).
    Pana la urma partea aia divina este asa cum esti tu, banuiesc ca de aici vine expresia aia ca Dumnezeu e tot si in toate, daca noi ne certam in fiecare zi cu partea aia divina din noi nu mai vedem iubirea. Ajungem la gesturi extreme, inchei conversatia si te anulezi in loc sa te tolerezi si cand spun tolerez ma refer la faptul ca toleranta inseamna in primul rand dialog, un dialog cu tine insuti, pentru ca majoritatea oamenilor considera a tolera un fel de acceceptare unilaterala a faptelor si nu e deloc asa. Daca ne-am tolera lumea ar fi un loc frumos. Si sigur e.

  24. Alina spune:

    Zilele astea plang moartea terapeutului meu, un om de doar 31 de ani. S-a aruncat de la balcon. Nu era un om egoist si nici altfel – era un om foarte cald, sensibil si foarte dedicat altora. In urma lui raman multi oameni pe care i-a ajutat sa traiasca si foarte multa durere, din pacate.
    Cred ca oamenii ce ajung la astfel de gesturi sunt devorati de o intunecime mare si grea si prea adanca si nu reusesc sa ii scape. Sunt inghititi si se stinge in intunecimea aia energia lor, constiinta legaturilor pe care le au si a suferintei pe care o vor lasa in urma. Sunt mancati de o boala de moarte. Am trecut si eu prin depresii, m-au ros ganduri de sinucidere – n-au reusit insa sa imi curme niciodata legatura cu un izvor interior, cu un flux vital ce ii ajuta pe oameni sa vrea si sa mearga inainte. Personal cred ca mamele, din fericire, datatoare de viata si conectate atat de puternic cu fiintele pe care le-au nascut, sunt in genere mai bine conectate lui. Ca si cum ele ar locui mult mai aproape de izvorul din care se adapa fiintele – sau ar avea picioarele cufundate in apele lui, revigorate mereu de el. Nu stiu cum sa ma exprim mai bine. Pe cei ce pierd legatura asta ar
    Gandind diverse ganduri, plangand, cu gandul la viata lui pierduta, la toata suferinta prin care imi imaginez ca a trecut si la ruptura si pierderea pe care le resimt puternic, m-am apucat sa caut pe aici pe blog si sa citesc…postarea asta mi se pare a fi, spre deosebire de foarte multe alte postari sau, mai curand, de o majoritate a lor, cumva prea rece si dura si centrata prea mult in experienta proprie.
    Mi-as dori sa putem fi cu totii oameni mai buni, mai putin nevazatori, mai vazatori in altii, mult mai atenti unii la altii, mai grijulii si mai empatici…Sunt atatia oameni printre noi care sufera enorm, nestiuti si lipsiti de ajutor.

  25. Alina spune:

    Nu stiu, poate e o mare prostie care mai si raneste comentariul meu de mai devreme, m-am tot gandit la asta, imi fac procese de constiinta. Si mai bine sa nu il publici oricum. M-am gasit si eu sa scriu lucruri pe aici…
    Am descoperit blogul tau acum niste vreme si citesc parti din el si postarile ce mai apar cu nesat si admiratie periodic – admiratie nu doar pentru calitatile scrierilor ci si pentru cele ale omului ce scrie. Parti ale postarii asteia, insa, in contextul meu actual, m-au facut sa…in fine, nu mai conteaza.
    Sperante pentru tatal tau – si rezistenta, vointa si sprijin ca sa fii bine, orice ar fi, tie.
    Iertare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *