De cînd am ajuns în Cipru, plouă în fiecare zi. Ploi intempestive, calde, de vară, care vin peste orele fierbinți ale amiezii. Nu am fugit de ele în nicio zi. Ieri, singură pe o plajă mică, aproape de casă, am intrat în apă abia cînd a început să plouă. Apa e nefiresc de caldă, iar sub șfichiuitul ploii devine călîie. Am înotat de-a lungul coastei, m-am ascuns și înfășurat în Mediterana ca într-o plapumă lichidă. Deasupra zburau, foarte aproape, avioane.

Azi, ploaia de după-amiază, torențială pe alocuri, m-a prins în Larnaka. Am lăsat lucrurile sub o umbrelă și am intrat iar să înot. Am stat în apă îndelung. Cred că am plîns puțin, insesizabil. Oricum ploua prea tare și nu mai era nimeni pe plajă, ca să observe cineva.

Cînd am ieșit, am pornit-o pe străzi, prin ploaie. Oamenii alergau, grăbiți, se ascundeau de stropi, eu mergeam liniștită, cu apa șiroind în păr, cu hainele ude, privind marea. M-am așezat pe o terasă, am mîncat un halloumi și am citit puțin. Cît am stat, parcă se mai liniștise ploaia. A reînceput, tare, cînd am ieșit iar pe străzile înguste, pline de magazine de suveniruri, de taverne mici. În picioare aveam sandalele perfecte pentru vremea asta, de cauciuc, lipăiam pe asfaltul ud cu bucurie. Am intrat într-un magazin, mi-am cumpărat o bluză (eram doar în maiou), am tras-o pe mine la casă și mi-am continuat mersul sub ploaie. O clipă m-am gîndit să mă duc la mașină, să plec, dar aerul era așa de cald și umed și parfumat, treceam pe lîngă străduțe care dădeau în mare, pur și simplu nu mă puteam desprinde, așa că am decis să mai stau, să las ploaia să îmi spele gîndurile. Am continuat să merg, udă leoarcă, fericită, fără să mă grăbesc. Simțeam stropii pe gît, pe mîini, pe picioare, călduți, prietenoși, ca o mîngîiere pe care pielea mea o primea și absorbea instantaneu. Pe o stradă mică am găsit o cafenea cochetă, cu ușile larg deschise spre ploaie. Am intrat, șiroiam, chelnerița mi-a zîmbit. M-am așezat la masa de la ușă, mi-am șters puțin părul cu niște prosoape de hîrtie, am cerut o ciocolată caldă, mi-am aprins o țigară și am stat și am inspirat aerul ăla cu nesaț. Afară, pe șoseaua strîmtă, se făcuse băltoacă și fiecare mașină care trecea trimitea un jet de apă de ploaie pe treptele cafenelei, ritmat, ca un val. Mi-era cald, nu mă deranjau deloc hainele ude, în cafeneaua goală se auzea un blues vechi, eram singură și fericită, într-un moment numai al meu pe care oricum nu aș fi putut să-l împărtășesc nimănui. Am stat așa, o vreme, fumînd, sorbind din ciocolata aia. Dîndu-mi iar seama că eu, în momentele astea de mare frumusețe și liniște, înregistrez totul ca și cum aș scrie pentru altcineva, care nu e prezent, poate cealaltă eu, că pur și simplu nu știu să fac altcumva. Am scos carnețelul, am transcris un poem care mi se înșurubase în minte în tot timpul ăsta, ca să mă eliberez de el, să-l smulg, să pot croșeta mai departe altceva.

Apoi am mai citit un pic. Mi s-a înfipt în cap pe neașteptate cuvîntul ăsta: perifescență, bîzîitor, aproape enervant, nu am mai putut trece mai departe. S-au îngrămădit peste el amintirile unei nopți nu prea îndepărtate, spaimele, tăcerea, în imagini mici, sparte, caleidoscopice, dureroase. Am închis cartea.

Afară ieșise soarele, o rază arunca o dungă strălucitoare pe asfaltul ud, mi-am zîmbit, am plătit și am plecat. Într-o vitrină am văzut o geantă frumoasă, fuchsia și am rîs tare cînd mi-am reamintit că sunt doar o femeie frivolă și atît.

Am găsit ușor mașina veche, prăfuită, cu volanul în partea greșită. M-am dus fără să mă încurc, de data asta, în reflexele bine întipărite, la portiera dreaptă. În mașină era cald și mirosea a ploaie și praf. Am reușit să bag din prima în viteză cu mîna stîngă – ce chin, Dumnezeule, cînd tu nu știi în condiții normale care e stînga și care e dreapta! Am ieșit în stradă, nesigură ca o începătoare, zicîndu-mi în cap încontinuu: rămîi pe stînga, rămîi pe stînga, ignoră că pare că ești pe contrasens, ești pe partea cea bună, ține tot înainte. Am reușit să scap vie din giratorii și semafoare, nu am ucis niciun cipriot cumsecade, m-am trezit deodată pe drumul spre casă, cu marea sclipind în partea dreaptă ca un miraj. Stînga la semafor, apoi dreapta la oleandrul cu flori roz, dreapta iar la teresa unde joacă bătrîneii cărți, uite casa din piatră cu măslini, curba și am ajuns. Sub dușul fierbinte, mă gîndesc – a cîta oară?- că, iată, nu există greșit sau corect, ci doar reguli și viziuni diferite.

Mîine mă duc să îmi iau geanta aia.

 

(Larnaka, 8 octombrie, 2015)