MENU

de • 23 februarie 2015 • jurnalComentarii (0)

22 februarie 2015

Am știut de ce am amînat atît să mă apuc de scris la roman. Am intuit că mă va mistui povestea asta. O am în cap neîncetat. Nu mă gîndesc decît acolo – valuri de gînduri turgescente care se izbesc continuu şi dureros de cutia craniană. Dorm tot mai puțin, scriu tot mai mult, pînă mă ustură îngrozitor ochii, cu tot cu ochelari, pînă îmi țiuie urechile de oboseală. Sîmbătă dimineață, după doar trei ore de somn, m-am trezit și am știut cum îl termin. Mi s-a scris finalul în drum spre o știre la care trebuia să ajung, nu puteam opri deloc fluxul, am scos moleskine-ul și am notat cîteva idei, să nu le pierd cumva, deși eu nu pierd nimic din ce scriu în cap. De parcă s-ar scrijeli. E uimitor, un mecanism pe care nu îl știu a pătrunde. Uit tot: nume, mai ales nume, date, toate datele, întîmplări, cărți pe care le citesc, idei, amintiri, oameni. Dar nimic din ceea ce scriu în cap.

Mă consumă îngrozitor scrisul cărții ăsteia. Mă răscolește. Am spaime mari că nu iese ce trebuie, cum trebuie. Scriu, recitesc, mă enervez, plîng. Arunc laptopul cît colo. Reiau, scriu simultan la ambele planuri, am îndoieli că am ales metoda corectă. Apoi curge, curge. Am senzația că aș putea scrie fără să mă mișc din fața ecranului pînă la final. Fără să beau, să mănînc, să dorm. Să scot povestea asta din mine, să o smulg, să mă curăț de ea. Mă doare. Nevoia de a o expulza e interioară, ține de un resort intern – nu voi publica oricum nimic prea curînd. Pur şi simplu trebuie să mă eliberez de ea. Apoi o pun deoparte, să se răcească, să revin la ea după ce am uitat-o puțin.

M-am întors la Nietzsche și Dostoievski. Trebuia. Mă cert că nu fișez, că nu am fișat, revin și tot nu fișez. Mă disprețuiesc.

Duminică, după un somn puțin mai lung, m-am trezit devreme și am fugit afară, pe pîrtie, să-mi aerisesc mintea, să iau distanță de mine și de carte. Zi de schi de primăvară, 11 grade. Văzduh de cristal, pînă hăt, departe. La ultima coborîre, m-am întristat. Nu știu dacă o să mai apuc să mă dau. Apoi, pe drumul spre casă, cu geamul coborît complet, am simțit-o, am presimțit-o venind. La toate capetele de iarnă mi se întîmplă. Mă cuprinde neliniștea, nerăbdarea, am nevoie organică să vină primăvara. Mai ales în zilele trudite, cînd cerul e greu, mi se îngustează întreg orizontul, nu doar cel fizic, mă apasă, sunt cea mai meteo și anotimpo-dependentă ființă pe care o cunosc. Am nevoie de senin, de adîncimi și limpezimi ca să pot funcționa. De primăvară. Voi boli pînă se va instala.

După-masă am luat fetele și am fugit la mama. Nu am mai fost de la Crăciun. De cîte ori mă duc mă simt vinovată – mi-e teamă că se vor duce tata și mama-mare și de fiecare dată cînd ajung acolo mă obsedează gîndul că poate fi ultima oară cînd îi văd. Observ că e un pattern ăsta: nevoia mea de control care se zbate să își dea duhul sau doar îmbătrînesc?

La masă am avut o discuție extrem de interesantă cu fiică-mea cea mare despre Spinoza și religii. Terminase Etica și îmi explica savant cum toate religiile sunt reflexii ale acelorași trei idei fundamentale. La fiecare discuție de felul ăsta cu ea realizez că sunt și eu una dintre mamele care nu își cunosc copiii prea bine, în niciun caz atît pe cît le place să creadă. Fie-mea e îngrozitor de deșteaptă. Are o minte brici. E mult mai deșteaptă ca mine. Și radicală și arogantă, ca toți adolescenții. Ar putea vorbi fără oprire zile în șir, atît de multe are de spus despre lume. Mama, în zilele noastre nu mai e nevoie de filosofi. Tot ce era de spus s-a zis deja. I-am dat dreptate. Eu simt însă că lumea are nevoie de un Iluminism de tip nou. Discuția de la ședința cu părinții despre ora de religie m-a înfiorat. În 1600, Spinoza prevedea şi vorbea despre o lume eliberată de religiile convenţionale, în 2000 încă se omoară în numele lor, doar că asasinatele se cheamă acum atentate teroriste. Încă se construiesc mai multe biserici decît şcoli.

Ne-a întrerupt mama-mare, tot mai mică, mereu. Cum e cu războiul, mamă-mare?, am întrebat-o. Care din ele, a rîs, eu trăiesc tot un război, băiată! Uite, Gelu e supărat că mi-o dat mama acum un secol un hectar de pămînt și nu vorbește cu mine. Parcă io aș mai avea pămînt. Mai am, 2 metri, colo în deal! Privind-o cum rîde și  se autoironizează în felul ei hîtru și simplu, am înțeles de unde am moștenit eu felul ăsta de a vedea viața. Mi s-a lipit de carne, așa cum mi s-a lipit și ea – femeia care m-a crescut și înțeles în anii complicați ai copilăriei mele. Uitîndu-mă la ea, mi-am înțeles și spaima: să văd murind singura lume care m-a adoptat, iubit și acceptat necondiționat. Vorbele ei: iar te-o duduit, mamă? Iar te-o judecat? Spune judecat în loc de certat și tîrziu am înțeles profunzimea unei alegeri lexicale atît de simple. Credința ei – autentică, curată, frustă, mă curăță, nu mă încrîncenează. Mama-mare face parte dintr-o lume care dispare, cu încetul.

Nu se mai nasc oameni ca ea. Doar mor.

 

(Foto:Frank Horvat)

Comments are closed.