MENU
ursu

de • 22 octombrie 2016 • adevărurile meleComentarii (11)

cîteva considerații despre ură

Observ, cu din ce în ce mai mare lipsă de interes și uimire, cum o dată la cîteva zile internetul e zguduit de cîte o problemă gravă, planetară – ursul ucis la Sibiu, arderea pe rug a homosexualilor, pupătorii de moaște sunt doar ultimele –  care descătușează tsunami-uri de opinii violent formulate, de ură, de dispreț scuipat printre dinți. Românul e specialist și în carnivore mari și, la o adică, și în Panthera Leo, știe cum e treaba cu fraierii ăia care pupă moaște, dar și cum ar trebui să facă sex oamenii normali, iar homosexualii interziși prin lege.  Nu există român cu acces la internet care să nu fi știut exact cum să acționeze dacă ar fi fost el în situația de a avea un urs speriat alergînd prin oraș, tot așa cum, dacă bietul animal ar fi atacat în groaza-i vreun copil, ura ar fi fost redirecționată în sens invers. Nu am auzit pe nimeni care să zică: băi, eu am o amărîtă de pisică acasă, nu îmi pot da cu părerea despre cît de periculos poate fi un animal sălbatic speriat, nu am văzut urs în viața mea și nu aș vrea să fi fost în locul celui care a trebuit să decidă cum să acționeze, la fel de neștiutor ca și mine. Poate și eu m-aș fi panicat la gîndul că, dacă omoară pe cineva, va fi exclusiv vina mea. Fiindcă nu prea există protocol sau specialiști în cazul în care un animal sălbatic fuge pe străzile unui oraș. Nu. Toată lumea știa exact cum ar fi putut fi momit și anesteziat cu un cotor de măr, în care să i se fi strecurat o pastilă de melatonină sau, mai bine, liniștit de un psiholog specializat în ursuleți fugiți de-acasă și apoi, luat de lăbuță și dus la zoo, să-l certe părinții lui.

Am îndrăznit (din poziția omului care a văzut cu proprii ochi cum un urs, nu cu mult mai mare decît cel de la Sibiu, în 2004, a rănit și ucis un număr de 13 oameni în total, tot din sperietură, deși autoritățile au încercat să spună că ar fi fost turbat, din poziția omului care a filmat trei ani la rînd zeci de urși tranchilizați și chiar știe multe pe subiectul ăsta), să spun că lucrurile nu sunt doar albe sau negre și că erau șanse ca ursul ăla să atace pe cineva. Și că nu putem să ne dăm cu părerea pe absolut orice subiect. Să ne înțelegem: nu cred că autoritățile au acționat corect cînd l-au împușcat. Cred doar că nu a fost rea-voință, ci teroare și confuzie și că situația nu era așa de roz cum a părut de acasă, din fața laptopului. Și că întotdeauna viața omului primează. Am asistat tot personal la tranchilizarea unei ursoaice cu pui care se plimba pe casa scării unui imobil din centrul Brașovului, am văzut oameni făcîndu-și treaba ca la carte, dar oamenii ăia erau antrenați de ani buni, avuseseră de-a face cu sute de urși care coborau în oraș, aveau specialiști, știau cum să dozeze tranchilizantul. Zic că am îndrăznit pentru că, imediat ce am spus asta, mi-au sărit în cap iubitorii de animale care mi-au urat să mor, și-au exprimat tristețea că nu am fost ucisă laolaltă cu victimele alea din 2004, se curăța lumea de un jurnalist jegos ca mine etc. Nu aplaudasem uciderea ursului, departe de mine așa ceva. Venisem cu niște argumente din experiență, am pus niște întrebări, am primit blesteme în loc.

Nu mă miră ura asta din partea miloșilor iubitori de animale. Tot așa cum nu mă miră din partea ateilor/intelectualilor ura și intoleranța față de pupătorii de moaște sau din partea creștinilor ura împotriva homosexualilor.

Ura e cel mai la îndemînă. Avem nevoie să defulăm, suntem un popor refulat prin excelență. De cîte ori mă gîndesc cît de tare ne-au ciuntit, cîte generații au fost distruse de 50 de ani de comunism, mă ia cu fiori de spaimă pentru copilele mele. Nu avem obișnuința toleranței, ori pe cea a întoarcerii spre sine.

Lătrăm pe facebook și pe bloguri, scuipăm și urîm, pentru că ne e mai la îndemînă să facem asta decît să vedem care e sursa otrăvii acumulate. Mizeria pe care o aruncăm în afară, din noi vine, nu din altcineva. Pe noi ne infestează primii.

Avem nevoie de scandaluri, de false cauze (nimic mai fals decît o cauză cum e cea a Coaliției pentru familie) care să ne țină în permanentă priză, în permanentă ocupare a minții cu altceva decît propriile noastre eșecuri, nefericiri, probleme, traume. Urlăm ca să descărcăm frustrările zăgăzuite, ne ținem departe de noi înșine cu fiecare luptă (care nu e noastră) în care ne aruncăm.

Suntem un popor-problemă.

Mi-e milă de noi. Milă, nu silă.

11 răspunsuri la postarea cîteva considerații despre ură

  1. radu cel negru spune:

    pai da…
    admir

  2. Ana Nastase spune:

    Păi nu sunt românii specialişti în orice domeniu? N-au ei vaste probleme existenţiale şi le place să îşi exprime opiniile violent? Of, of. Dar bine că tu scrii şi scrii frumos, argumentat, clar, mă bucur mult când mai văd câte o postare de-a ta. Nu vii tu la Gaudeamus să te cunosc şi eu? ♡

  3. Mona spune:

    Exact asa! Exact asa am simtit si am gandit cand am auzit de Sibiu, dar nu am reusit sa si spun asa bine si frumos. A iesit doar un „stii, daca ursul ala omora pe cineva iar erau toti de vina..”
    Am auzit si eu ca sunt insensibila si egoista..dar stii..am obosit sa mai schimb pareri, argumente..am renuntat sa mai schimb lumea..

  4. Ramona spune:

    Problema este ca noi, ca natie, avem multe secole in minus atunci cand vine vorba despre orice forma de compasiune fata de viata (orice nu este om, pentru roman nu conteaza). Multi dintre cei care au latrat pe Facebook probabil sunt satui de tot felul de acte de cruzime fata de animale, de eterna problema a cainilor fara stapan, de faptul ca inca multi cercopiteci din mediul rural (si din pacate si urban) inca mai considera abandonul ca metoda ‘contraceptiva’ cand e vorba de cainii din batatura etc.

    Eu am deja o reactie destul de urata de cate ori citesc despre INCA un animal ucis din prostie / nepasare / mai rar greseala.

    Am intalnit o groaza de oameni care au mai putina empatie decat are cainele nostru, caine pe care l-am luat pe sus in masina de la sat, pentru ca tampitul care il avea teoretic in ‘posesie’ a binevoit sa-l lase sa moara de foame.

    L-am adus pe post de schelet cu blana (in viata mea nu am vazut un animal atat de slab) si am reusit, printr-un miracol, sa-l salvam. Aproape ca a murit la noi in balcon, dar am petrecut o noapte aprox. alba, dandu-i apa cu pipeta in bot, pana sa-l restabilesc. Asta pentru a nu trebui sa-i explic copilului de nici 3 ani cum de a murit Gu (sau ce inseamna moarte, de ce nu mai misca etc.).

    Sunt socata in continuare de cat de haini sunt unii oameni, de asta probabil si eu (daca aveam timp sa rumeg stirea in cauza) as fi aruncat cu vorbe grele pe cei care teoretic sunt PLATITI sa stie ce au de facut in aceste situatii. Cuget ca sunt oameni care au, teoretic cel putin, pregatire in domeniu. Ar fi cazul, ca nu e primul urs care se plimba pe la voi in oras. Inteleg ca Timisoara sa nu aiba asemenea oameni, ca la noi se plimba doar tantarii, dar Brasovul ar cam trebui sa aiba asa ceva.

    Si asemenea indivizi ar trebui sa actioneze cum trebuie, pentru ca de asta au experienta respectiva. La fel cum ma astept ca un medic pe ambulanta sa reactioneze corect (nu sa-mi dea supradoza, ca s-a speriat) sau un pompier sa stie ce are de facut.

    Este trist ca in continuare viata pentru noi nu are valoare, decat daca are 2 picioare, este crestin-ortodox si heterosexual. De preferat si barbat, ca nici femeile astea nu e nus’ ce de capul lor 😀

    • Petronela spune:

      Nu a fost la noi în oraș, că dacă era, aici avea cine să acționeze. A fost la Sibiu, unde ăia nu sunt obișnuiți cu urșii.

    • Rox spune:

      Ca de la iubitoare la iubitoare de animale, dar si de oameni care au inca o urma de respect pentru viața, in orice forma a ei de manifestare, si care nu au uitat de tot semnificatia unor cuvinte precum empatie si toleranta: frumos si sugestiv scris.

    • andra spune:

      Mare dreptate ai Mihaela in comentariul tau. Cat despre doamna Ramona de mai sus am cateva intrebari: aveti copii? si daca aveti, oare ce comentariu ati fi lasat la acest articol daca lucrurile stateau exact invers? Daca ursul nu era omorat si doamne fereste v-ar fi atacat copilul sau vreo persoana draga? Iubesc animalele de cand ma stiu si nici nu ma pot uita fara sa plang la stirile in care vad animale chinuite, dar sunt destul de realista incat sa nu critic (chiar daca stiu ca nu a fost bine) niste persoane care au actionat astfel incat niste oameni ca mine si ca tine sa fie in siguranta. E usor sa blamezi pe cineva din fata televizorului cand stii ca nimic rau nu ti se poate intampla dar daca erati dumneavoastra acolo si ursul ataca pe cineva oare v-ati fi asumat responsabilitatea? V-ar fi lasat inima sa dormiti noptile stiind ca niste parinti au ramas fara copilul mult iubit, sau ca o mama nu va mai ajunge niciodata acasa..e foarte trist cand te gandesti ca o ursoaica ramane fara puiul ei dar moartea unui om lasa in urma mult mai mult decat lacrimi, suferinta si durere. Sunt oameni care nu trec niciodata peste trauma de a pierde pe cineva drag mai ales in aceste conditii groaznice.

  5. Mihaela spune:

    Da…asa e poporul asta, milos din fire. Sare pe cate o problema…stie…da exemple…isi da cu parerea…Sunt uimita sa vad cata nevroza zace in romani. Da, e trist ca moare un animal, dar daca ma gandesc ca ma putea jupui in oras, ma ia groaza. Intr-o garda am vazut un pacient din Sinaia, sfasiat grav, fara fata, atacat de urs la el in curte, de un animal speriat, care apoi a fugit in padure. Bai, in padure e la el acasa, dar in oras e la mine acasa. Cum era daca in calea ursului erau niste copii care veneau de la scoala? Cei care critica nu stiu ce forta zace in urs, ce rani provoaca printr-o zgarietura sau muscatura. Un om este o papusa in fata lui.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *