MENU
rojiste

de • 30 aprilie 2015 • jurnalComentarii (4)

30 aprilie 2015

 

Și s-a terminat.

Scriu asta dintr-o cameră de hotel de unde se vede marea. Am stat în multe camere de hotel în ultima lună, dar asta e diferită. La fel cum va și următoarea, către care plec imediat, în pustiu. Aveam nevoie de asta, de un mic respiro înainte să mă întorc la cealaltă muncă, m-am obosit înfiorător. Dar mi-a plăcut, ah, ce mi-a mai plăcut. În ultima zi, după o săptămînă în care am uitat să respir și nu am avut timp nici măcar să îmi cumpăr o periuță de dinți, căci pe a mea o uitasem, a trebuit să mă mulțumesc cu una de unică folosință de la hotel, ei bine, în ultima zi, pe care o așteptasem să vină și numărasem orele, căci cădeam din picioare, în timp ce lăsam echipa americană pe bac să plece mai departe și noi ne îndepărtam de mal, am remarcat uimită că aproape îmi dau lacrimile. Și că îmi pare tare rău că s-a terminat. Și, pentru cîteva secunde, m-am întrebat eu ce fac acum, fără agitație și muncă și drum și senzația aia că toți suntem o familie, o echipă care funcționează precum degetele aceleiași mîini. Păi te duci cîteva zile în vacanță, să te odihnești, mi-am spus, nu asta ai așteptat? Dar am continuat să resimt pînă seara senzația aia de inutilitate.

Pe drum, în microbuzul rămas gol, m-am întins să dorm. Aveam o lună și aproape o săptămînă de cînd mînuța încetase să-mi scrie în cap mai mult de cîteva rînduri, la început, apoi nimic, în ultimele și cele mai grele două săptămîni. Mi-a trecut prin cap, fulgurant, la un moment dat, întrebarea: dar oare eu de ce nu mai scriu în minte, dar tonele de informații și lucruri pe care le avea de făcut au trimis teama asta la fund, am uitat-o. Mă mai miram, unori, trecînd pe lîngă cîmpurile orbitoare de rapiță, cum de nu mi se înșiruie nici măcar două vorbe, dar uitam repede, sub presiunea grijilor de job. Așa că avalanșa de vorbe care mi s-a declanșat pe drum la întoarcere, m-a luat prin suprindere. Mînuța scria, scria, în starea mea obișnuită între somn și veghe, iar o parte din mine se mira, uite că nu m-au părăsit cuvintele, uite că nu s-a sinucis mînuța, ce chestie… Abia la București, ajutată de G, mi-am dat seama ce mi se întîmplase: mînuța se (auto)sublimase din lipsă de spațiu locativ. În capul meu sufocat de informație, în ritmul ăla infernal , nu mai era loc și de scris, ar fi fost sinucidere curată. Iar mintea mea e mai deșteaptă decît mine. Cînd m-am relaxat și mi-am golit-o de tot ce fusese înainte, cuvintele s-au întors, buluc, la mine.

Mi-au rămas imaginile și cîteva note mentale pe care mi le-am făcut, ca să nu uit:

Săteanul beat, din cimitir, care se închina încontinuu, bătea mătănii și cruci la fiecare mormînt pe lîngă care trecea, dîndu-ți senzația că asta face de cînd se știe – este beat și se închină, într-atît de natural le făcea pe amîndouă.

Fața și vocea lui Mitch, ca un Pacino mai tînăr, foarte bine conservat, cu pungile de sub ochii inteligenți și ironici.

Senzația care mă încerca de cîte ori ni se spunea că suntem amazing și de departe cea mai bună echipă cu care au lucrat pînă acum.

Cîinii morți de pe șosele și toată mizeria aceea răspîndită peste cîmpurile verzi, de parcă cineva ar fi pus-o înadins acolo; povestea mizeriei din China, din și de lîngă Shenzen, care se suprapunea cu imaginile mele din sudul Olteniei.

Bătrînul dezgropător care-ți dădea fiori și teribila lui poveste pe care aș putea-o reproduce cuvînt cu cuvînt, cu toate regionalismele și arhaismele ei, într-atît m-a marcat.

Sunetele lacului de la Rojiște, cînd noaptea își da cep și broaștele se împerecheau, înnebunite, iar păsările uitau să se culce și își strigau cîntecul din pădure, iar toate sunetele se amestecau și creșteau și te împresurau dar nu ca să te neliniștească, ci dimpotrivă, să-ți picure liniște în minte, iar eu mă așezam pe alee și trăgeam noaptea reavănă în piept cu toate sunetele ei, îmi umpleam plămînii cu ea, rămîneam în apnee pe retenție, să aibă timp să mi se răspîndească în toate ungherele trupului.

Iar acum, acum plec înspre alte sunete, alte nopți cu brotaci și păsări de apă, să dorm și să scriu, să iubesc , să respir, să mă întorc, încet, la mine, după acest timp în care mi-am suspendat aproape tot ce nu era folositor muncii.

 

 

 

4 răspunsuri la postarea 30 aprilie 2015

  1. silviu spune:

    Liniste dobandita din zgomotul broastelor si al pasarilor? O, cat de cunoscut imi suna! Este ceea ce ma remonteaza atunci cand ajung ACASA. Si de care mi-e dor in permanenta. Intorcandu-te la tine , sigur ne pregatesti povesti noi.

  2. Marius spune:

    Dificil de pendulat între aceste două stări. Am recunoscut senzația aceea de inutil, când te întorci de la hiperactivitate, la tine. De unde naiba vine?
    Oare n-ar trebui să ne bucurăm de fiecare dată când revenim la mal, și să uităm cât mai repede toate articulațiile aventurii, toate simțurile sociale activate oarecum artificial, și să revenim la solitudine, la banal, la normal? De unde nevoia asta de confirmare, senzația că numai dincolo de noi se-ntâmplă ceva?

    • Ileana spune:

      Buna dimineata ! Este 1 Mai ! Nu ma descurc in cuvinte precum cei ce scriu aici ! Imi place ce scrie Petronela si ma regasesc in multe din ceea ce scrie ea ! Mi-a placut si m-am regasit in comentariul lui Marius ! Nu ma cautati in grupul vostru ! Sunt o anonima care citeste ceea ce scrieti voi ! O petrecere cum va doriti de „ziua muncii ” .

  3. raducello spune:

    feeling alive….it’s natural ! you’re so lucky…. why wondering so much about?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *