MENU
12742550_1768090210069153_6608597941609487259_n

de • 16 mai 2016 • adevărurile mele, bucăți de mineComentarii (26)

zilele mele

Ca de obicei, cînd se apropie ziua mea, mă ia de la lingurică. Iar anul ăsta, mă ia fuarte rău. Pînă una alta, am dat iama în ce am scris de ziua mea în alți ani, și am pus laolaltă, ca să văd cu ochii proprii cît de tută sunt, poate mă ajută să nu mai fiu. Deși…

 

mai 19, 2010

anul ăsta nu voi primi buchete anonime sau nu la birou. fiindcă nu am birou. mi-am dat demisia.

anul ăsta nu sunt o pizdă şmecheră, ci una proastă, cum am şi relevat.

anul ăsta fac 33 de ani şi aş muri, că doar şi Iisus. dar nu pot.

nu pot nimic.

afară e frig ca în peşterile mezozoice, dar nu-i nimic, şi în mine e, ne asortăm.

anul ăsta credeam că o să fie fain. credeam că mi-am reconfigurat creierul, că mi-am activat emisfera stângă.

apoi m-am prins în propria plasă şi nu a mai fost nimic.

cu jobul schimbat. cu telefonul schimbat. cu sufletul schimbat.

nu am răspuns nimănui. am dormit. m-am trezit. juma de rivotril sub limbă. am adormit la loc.

până la 33 de ani am primit un tir de flori şi niciuna de la tine.

pînă la 33 de ani am colindat un sfert de lume şi niciun kilometru cu tine.

pînă la 33 de ani am plîns 478 de găleţi de lacrimi deşi cercetătorii, britanici, fireşte, au stabilit că un om plînge într-o viaţă maximum 9.

pînă la 33 de ani am vrut să mă sinucid de 478 x 10000 şi nu am încercat decît o singură dată

pînă la 33 de ani m-au curtat cohorte de bărbaţi, m-au adulat, m-au zeificat, iar eu nu ştiu cum e să fii iubită mai mult de cîteva minute, ore, zile

pînă la 33 de ani am crescut singură 2 copii şi eu sunt încă un copil speriat, cu ochi negri şi plînşi (mă faci fericit, fetiţă cu ochi negri, mi-a scris cîndva cînd eu alergam în pădurea mea, alergam printre mierle şi cintezoi, foioase şi conifere, alergam printre frici şi urşi şi stropi de soare care mi se aşezau pe umărul de pe care aluneca maioul, printre alinturile şi blestemele a doi sau două mii de bărbaţi, cine mai ştie )

pînă la 33 de ani m-am mutat de fix 15 ori. dintre care  de 7 ori cu copiii după mine. dintre care de două ori înapoi acasă la mama, deşi jurasem că mai bine mor. dintre care o singură dată în casa mea. ultima.

la 33 de ani sunt la fel sau mai frumoasă ca la 20 dar asta nu e un avantaj ci un blestem. o cruce.

pînă la 33 de ani am dormit 12053.25 de nopţi şi din ele nici 800 în braţele cuiva.

pînă la 33 de ani am minţit, am înşelat, m-am înşelat

pînă la 33 de ani mi-am lăsat sufletul în palma cîtorva oameni şi ei au închis pumnul şi au strîns pînă la sînge tocmai cînd mi-era cel mai sigur că nu aveau cum să facă asta niciodată. şi apoi nu am mai crezut în nimeni. bărbatul nesăbuit şi rătăcirile lui au pus dop ventricului si atriului stîngi. şi nu am mai crezut. cînd poate ar fi trebuit să cred, nu am mai ştiut cum. de platoşele  de xenă border-line activate. de durere neconsumată pînă la capăt.

pînă la 33 de ani mi s-a făcut frică, atît de frică, Doamne, atît de frică şi am fost rănită, rănită, sfîşiată,  încît nu mai pot crede în nimic şi nimeni şi cred că am împietrit puţin şi nu, nu sunt perfectă, sunt doar singură şi paranoizată şi mi-e teamă, teamă, groază îmi e

şi am vrut totul, dar am nimic

mă sună mama. nu îi răspund. mi-a făcut prăjituri şi eu nu vreau. nu vreau tort, nu vreau lumînări, nu vreau excursii, diamante, haine, parfumuri, case, maşini. eu vreau doar linişte.

vreau moarte şi nu pot nici măcar vrea moarte

 

mai 16 2014

Numele meu de botez e Elena. Exact ca al celei mai frumoase muritoare, fiica lui Zeus. Tot atunci e şi ziua mia. De naştere. Sunt doi în unu’ ca şamponu’ iar asta mi-a ridicat rezistenţa la frustrare. De cîte ori plec cu braţele pline de flori de la muncă, cineva se găseşte să mă întrebe: a, şi pe tine te cheamă Elena?! Şi nu pot spune nu. Fiindcă mă cheamă. Doar că exact în ziua aia eu mai îmbătrînesc puţin. Sau poate doar mă înţelepţesc, doar am stabilit că sunt lejer nemuritoare, nu ca tiza mea din Sparta. Şi e lumea plină de Elene. Toate primesc flori. Şi nimeni nu se miră că ale mele sunt mai multe, mai frumoase (când am împlinit 27 de ani am primit 3 găleţi de trandafiri, la propriu) doar eu sunt… mhm, specială. I-aş lua de gulere pe toţi. Băi ăştia, azi e ziua mia, băi. Ziua mia, iar eu de ziua mia sunt prinţesă. Zeiţă sunt. Păi şi ce facem aici, ne batem joc?! Gata, am închis frumos la Elenărie şi am deschis la ziua mia, vă rog io să vă concentraţi un pic. Hai că nu e greu! Se poate, trebuie doar să trageţi un pic de voi.

Într-un an mi se pusese pata ha neagră. Împlineam douăjdeani. Vremuri imemoriale, cam prin cretacic, aşa. Şi am zis, gata, să nu aud pe careva că îmi zice la mulţi ani. O ardeam eu depresivă, aaah, îmbătrînesc, viaţa oricum nu are rooost… şi au zis toţi, a, da? Bine. Şi nu mi-a zis nimeni la mulţi ani. Nici ai mei, nici colegii. Nimeni. Şi stăteam eu aşa. Şi mă trezisem şi aveam senzaţia aia de douăjdeani, azi e ziua mea, sunt specială, toată lumea trebuie să mă trateze ca pe o prinţesă şi nimeni nu mă băga în seamă. Şi am zis, nuu, că se prefac. De fapt, îmi pregătesc o supriză, fiindcă azi e ziua mia, a mia, a mia şi măcar azi am voie să fiu prinţesă. Dar m-au ascultat şi eu am plîns că m-au ascultat. Ah, voi nu ştiţi că uneori prinţesele de douăjdeani spun nu care înseamnă de fapt da?!

Ziua mia obişnuia să fie o zi tristă. Aşa, cam ca Crăciunurile. Prinsă în iţele vreunei relaţii imposibile, sfîrşeam singură cu un braţ de flori trimise prin curier, drept iertare că nu a putut. Singură în pat, cu lacrimi dîre, înnodîndu-se în barbă, cam ca în filmele şi cărţile proaste, aşa.

În alt an, pe vremea cînd lucram la Pro, abia mă angajasem, şeful m-a trimis de ziua mea să socializez cu poliţiştii şi procurorii. A urlat la mine şi mi-a zis că aşa se fac sursele şi să nu mă întorc fără 10 numere de telefon personale şi promisiunea că mă vor suna de cîte ori  va crăpa careva suspect. Am plecat plîngînd pe străzi. Nu ştiam cum să mă duc să fac una ca asta. Şi mi se părea incredibil de nedrept să îmi facă una ca asta de ziua mia. Fiindcă oricît m-am străduit în toţii anii ăştia să tratez ziua asta ca pe una oarecare, fiindcă e doar o zi ca oricare alta, tot m-am trezit cu aşteptările umflate în dimineaţa cu pricina şi simţindu-mă ah, specială. Aşa că m-am învîrtit două ore pe străzi, tîrîndu-mi lacrimile şi picioarele. 6 luni mai tîrziu ajungeam, cu sau fără voia mea, să aflu înaintea mortului de moartea lui.

În urmă cu 5 ani, bărbatul nesăbuit îmi promisese că va fi cu mine. Părea că înţelesese ce tragedie este ziua mia. Nu a fost. Nu a sunat, nu a venit. Mi-a fost rău de ziua mia, anul ăla. Am plecat acasă şi m-au sunat colegele, că a venit un buchet de flori prin curier, sooooperb. M-am grăbit, sigură că e de la el, să îi dau un mesaj. Mulţumesc, am zis, bărbat nesăbuit, nu ai uitat. Cînd am ajuns înapoi la muncă, am văzut că florile aveau semnătură. Nu a lui.

Singura mea zi de naştere cu adevărat frumoasă a fost cînd împlineam 28 de ani. Am stat tot weekendul ăla la Sighişoara cu un om despre care nu am scris niciodată. Ne-am plimbat pe străzile vechi, am vorbit. Am rămas o vreme tăcuţi în biserica din deal. Nu a trebuit să fac nimic din ce nu mi-aş fi dorit să fac. Am răspuns la două telefoane date cu drag şi atît. A fost cea mai frumoasă zi a mia din viaţa mia.

Anul trecut am vrut să fug de acasă de ziua mia. Să fug de acasă mi se pare singurul fel posibil de a-mi petrece ziua asta. Am fugit pe o insulă din sudul Greciei  într-o lună de miere/fiere întîrziată care s-a dovedit numai bună să prevestească divorţul. De ziua mia nu am vorbit unul cu altul decît seara tîrziu. Nu mi-a vorbit, dar mi-a cules flori de pe insulă, leandri roşii, alb şi roz şi mi le-a aşezat, fără vorbă, în balconul care dădea înspre livada de măslini şi înspre păunii cumplit strigători. Spre seară mi-am pus rochia de mătase, mi-am şters lacrimile şi am ieşit să tăcem în oraş. A fost o zi amară, ziua mia. Ca mirosul de leandri.

Anul ăsta nu am unde şi cum fugi. Nu mai obişnuiesc să fug de mine, dar aş fugi de lume. Mi-ar plăcea să mă întîlnesc cu mine de ziua mia, numai eu cu mine, dar oricît m-am socotit, nu îmi iese, aşa că mi-am dat randevu două-trei zile după. Nu o fi foc, nu mă supăr io pe mine pentru o aşa mică întîrziere.

Măcar dacă aş suporta oleacă mai bine convenienţele, m-aş simţi confortabil cu ideea că se apropie.  Nu vreau să fac nimic din ce nu vreau să fac. Nu vreau să întind mese la job, unde sunt  privită chiorîş cel mai adesea, unor oameni care se vor simţi obligaţi să mă felicite fiindcă aşa se obişnuieşte, nu fiindcă aşa simt. Nu vreau şi nu voi face nimic din ce trebuie fiindcă, vorba mamei, aşa e frumos. E ziua mia şi de ziua mia contează doar ce vreau şi simt eu. La fel ca şi în restul zilelor mele, din care nu îmi voi mai irosi nici măcar o oră cu ipocrizii şi trebuie-uri în care nu cred şi pe care nu dau doi bani şi jumate. E ca atunci cînd te măriţi şi zici că aia ar trebui să fie una din zilele cele mai frumoase din viaţa ta şi sfîrşeşti prin a face orice numai să fii fericită nu mai apuci. Iar eu nici măcar nu am făcut nuntă, vreodată. Şi tot nasol a fost în final.

Aşa că o să fiu eu, din nou, şi de ziua mia, chiar dacă asta nu o să placă tuturor. Ştii că nu mi-am sărbătorit niciodată ziua în felul în care şi-o sărbătoresc oamenii? Cu mese întinse, petreceri, prieteni, cadouri, cabane? Niciodată. Uneori au venit ai mei în vizită, cu o floare, un tort, un cadou, o mărgea. M-am întrebat dacă mi-ar fi plăcut să am lîngă mine oameni care să îmi organizeze şi mie, ca în filme, petreceri surpriză. Nu am reuşit să îmi răspund la întrebarea asta. Adică, să fiu prinţesă de ziua mia nu a însemnat, niciodată, asta. Azi ştiu ce mi-am dorit de cînd mă ştiu de ziua mia. Să fiu iubită. Dar iubită pe bune şi lăsată să fiu eu. Aşa ursuză şi fără chef de musafiri, dar cu chef de mers în cîmpul înflorit, să stau să miros margaretele şi iarba crudă şi să privesc cerul de mai cu norii lui oiţă. Cu chichiţele şi contradicţiile mele. Aşa scindată între nevoia de a fi băgată în seamă şi nevoia de a fi lăsată în pace, ambele în acelaşi timp.

 

 

 

mai 22 2014

 

Stau cu un pahar de vin în mînă şi mă bucur că e gata. Nu plîng. Nu mai plîng. Am plîns în maşină în drum spre casă. Am plîns în curte la serviciu, întinsă pe leagănul de lemn, cu soarele pe faţă. Am plîns hohotit în mine continuu, ceas de ceas. Încă nu am descifrat mecanismul care mă face să mă simt atît de singură de ziua mea. Lucrez la asta. Sper să mă prind înainte de ultima. Femeia a plîns, mama a zîmbit fericită. (ţi-am vorbit, desigur, despre cele două femei din mine...) Ochiul care plînge şi ochiul care rîde.

Nu am avut tort, nici prăjituri, nici petrecere, nu am primit cadouri şi nici măcar flori adevărate. . Ba nu, mint, mi-au venit cu o zi înainte prin curier nişte flori minunate de la un străin, un om necunoscut de la mii de kilometri distanţă care mă citeşte. Tot de la străini au venit şi energiile bune, florile şi îmbrăţişările virtuale. De la voi. Şi în timp ce ele curgeau, curgeau şi lacrimile mele şi mă întrebam de ce mă simt, totuşi, atît de singură, cînd mii de oameni se gîndesc la mine şi îşi rup din timpul lor minutul ăla sau mai mult să îmi spună mie atît de frumos.

Apoi am venit acasă şi fetele m-au văzut stinsă şi m-au îmbrăţişat. Îmi luaseră şi cadou, din banii lor. Am mai plîns un pic, în braţele lor. Am ieşit, noi trei, în locul care-mi place mie şi o vioară şi un acordeon mi-au cîntat  chansonete de parcă mi-ar fi cîntat numai mie. Bigudiurile au rîs de mine că sunt proastă de ziua mea şi mi-au demonstrat fără cusur că nu am motive să fiu îngrijorată că nu avem bani sau că sunt singură, că uite, oamenarul mi-e plin, se tot umple, iar atunci cînd se dezumple, chiar dacă doare, e mai bine aşa, e un firesc şi acolo, se smulg doar cei care nu aveau ce căuta în el. Exemplarele nereuşite. Fetele mele, cel mai deştept lucru pe care l-am făcut în viaţa asta. Apoi am mîncat împreună şi mi-au promis un azil de cinci stele pe mal de mare, cînd vor fi bogate. Şi am avut continuu senzaţia aia că sunt prea mişto, prea deştepte, prea aşezate, prea-prea ca să le fi crescut eu aşa de bine. Haide frate, copiii ăştia îngrozitor de deştepţi şi frumoşi sunt ai mei? Pe bune?

Şi-apoi ele s-au culcat şi eu am făcut curăţenie şi am mai plîns un pic. Nu mult, că mi se terminase producţia de lacrimi. Spre seară de tot, acum adică, mi-am luat un pahar de vin, cu inima mai uşoară. Nu, nu de tot uşoară, dar răcorită, inima. S-a estompat senzaţia aia că azi a fost ziua mea şi ar fi trebuit să fiu prinţesă şi nu am fost decît în virtual, străinilor. Oh, ştiu, ar fi trebuit să pot fi bine. Matematic, sunt pe plus. Ştiu. Mama rîde, jubilează. Pe femeie, însă, nu o puteţi opri să plîngă. Hai că mai sunt cîteva minute şi se termină. Şi am s-o uit şi îngrop şi nu am să mai vorbesc despre dînsa. Termina-s-ar!

 

Mai 18, 2015

Cînd eram mai tînără, făceam bilanţuri înainte de ziua mea. Mai am şi azi texte (prin mailul unde doseam ce scriam) în care contabilizam pe minus tot ce îmi părea că ar fi trebuit să fac şi am pînă atunci. Am un text din 2007 unde scriam că nu am casă, maşină, bărbat, realizări măreţe. Aveam doar doi copii şi încăpăţînarea de nu mă lăsa înfrîntă. Puterea de a munci uluitor. Şi atît. Nici măcar pe mine nu mă aveam.

Azi nu mai simt nevoia să fac bilanţuri. Acum contabilizez cine sunt, nu ce am şi ce am făcut, deşi am şi am făcut nu doar ce îmi lipsea atunci ci mult peste. Dar eu nu sunt cărţile mele, eu nu sunt casa mea, maşina mea, eu nu sunt copiii mei, nu sunt blogul meu. Nu sunt nici măcar imaginea pe care o proiectează cei care mă citesc şi îndrăgesc sau detestă.

Eu sunt femeia pe care încă o descopăr şi pe care încerc să o îmbunătăţesc în fiecare zi. La 38 de ani, o mai spun o dată, sunt foarte aproape de cine îmi doream să fiu cînd aş fi crescut mare. Sunt eu, mă las, îmi dau voie să fiu şi mi-e tot mai confortabil să fiu eu.

E foarte greu să fii bine cu tine. Să te laşi. E un drum chinuitor, pe parcursul căruia mai mult ţi-e rău, ca să-ţi fie la final bine. E de săpat, de curăţat cu dinţii cadavrele descompuse ale trecutului, de asumat şi interiorizat adevăruri jegoase despre tine însuţi/însăţi. E muncă de ocnaş. Te poate sminti.

La 38 de ani sunt mai bine cu mine decît am fost vreodată în viaţa mea. Drumul nu s-a încheiat, ocna e deschisă, mă voi cufunda pînă la capăt, de-ar fi să mă îngroape muncile astea. Nu-mi place mereu ce găsesc. Ce zic, nu-mi place aproape niciodată. Separ grîul de neghină, carne vie de carne moartă, gînd curat de intenţie murdară, tristeţe de bucurie, plîns de bucurie de lacrimi de neputinţă. Am adunat grămezi sub care nu mai ştiam cine sunt eu. Acum încep să mă văd. Deci asta sunt şi cu asta trebuie să trăiesc mai departe.

Unii numesc asta curaj. Alţii, nebunie. Dezgolire. Eu nu îi mai spun nicicum, căci definiţiile sunt, şi ele, limitări. Etichete. Iar eu mă aflu la partea în care dezlipesc etichete. Pe unele le trag tare, ca pe leucoplast sau ceara de epilat, dacă preferi. Pe altele, uşor, cu grijă, că doare prea tare. Dezlipesc, reconfigurez, las spaţii goale să fie umplute cu ce-o fi să vie peste mine.

Am inima şi mintea larg deschise. Înspre mine și înspre lume.

Aveam 27 de ani cînd am început procesul ăsta. Mergeam pentru prima dată la terapie. Duceam un sac de traume şi dureri, multe dintre ele reprimate. Mă iubeam deloc, mă simţeam urîtă, proastă, nesigură, bună de nimic, de neiubit. În anul ăla, de ziua mea, mi-am făcut tricou cu mine, sperînd că voi începe să ţin la mine măcar cît negru sub unghie. Că dacă îmi scriu pe mine că sunt minunată, poate voi începe să cred. Încă nu mă iubesc toată-toată. Am descoperit de curînd, la un exerciţiu în grupul de terapie unde mă duc, că am două percepţii despre mine însămi: una raţională, adică aia în care ştiu că sunt o femeie mişto, o pizdă şmecheră. Şi o a doua, iraţională, care vine de adînc din interior, în care încă mai văd doar părţile rele, în care sunt deosebit de critică cu mine însămi, mă hulesc şi pedepsesc şi la care continuu să lucrez, nu ca să o anulez, căci nu aş mai avea echilibru, ci ca să o îmblînzesc. Trebuie să învăţ să fiu mai puţin aspră cu mine.

Aveam încă 37 cînd am primit, prin curier, un tricou pe care scrie: Petro, eşti bestială. Semnat: un străin. M-am sfiit să-l port, să nu par excedată. O voi face, însă. Pînă voi crede, din toată fiinţa, că da, sunt foarte puţin mai mult (vorba fie-mii) bestială. Fiindcă, chiar dacă sunt cel mai bine cu mine decît am fost în toată viaţa, am pornit de la a fi foarte rău şi mai am pînă departe.

Pînă la 38 de ani am învăţat cîteva lecţii, iar pe altele le-am tot repetat, că aşa e-n tenis. Habar nu am ce urmează, la mine aşa a fost mereu, am luat lucrurile pe rînd, cum au venit, m-am descurcat cu ele cum am putut, nu mi-am făcut planuri, am avut mereu însă visuri care, iată, se tot îndeplinesc.

La 38 de ani sunt, de departe, cea mai fericită dintre posibilităţile mele. Iar eu nu am fost fericită nici măcar cînd eram mică. Încă învăţ să fiu, însă acum ştiu să citesc hărţile, nu mă mai împotmolesc şi rătăcesc pe căi greşite.

Mă uit în spate. Mă uit înainte. Mă uit în acum: sunt o femeie al dracului de norocoasă.

Să-mi trăiesc!

 

26 răspunsuri la postarea zilele mele

  1. Codruta spune:

    La multi ani! Și eu sunt Elena și tot pe 21 Mai născută, doar cu un an înaintea ta ☺. Sa ne trăiești multi ani, sa fii sănătoasă și iubita!

  2. corina spune:

    Oare de ce inteleg????:)))) Am cu doi ani mai mult si inca lucrez la ultima parte:))) Greu, dar o sa reusesc! Oricum sa ne traiesti!!

  3. Blanca spune:

    La mulți ani cu mult bine cu tine insati!:) Sa ai încredere în tine tot mai mult, sa fii sănătoasă, voioasa, fetele sa-ti trăiască și sa te împlinească și ele….și multa pace în lumea ta interioara și exterioara.Multa bafta în vocatia de scriitoare pentru ca a te citi, pentru mine echivalează cu o adevărată terapie.

  4. Liz spune:

    La multi ani! E cel mai greu lucrul cu tine insati si, totodata, cel mai frumos. Sa ramai intotdeauna aceeasi TU.

  5. Geo spune:

    Experientele fericite si nefericite,zilele,noptile,cu plans cu ras…..te-au facut asa cum esti …frumoasa atat in exterior dar mai ales in interior…si nimic nu e mai frumos la un om decat ce vine din interior…!!!La multi ani …si liniste!!!

  6. mire spune:

    La multi ani! Si eu sunt nascuta pe 21 mai dar nu ma cheama Elena si eu trebuie sa raspund la intrebarea :Te cheama Elena? nu, este ziua mea!Deci, oricum ar fi tot nu-i bine:)
    Sa fii sanatoasa, fericita, iubita de cine si cum vrei tu!

  7. mihaela spune:

    La multi ani, draga mea prietena! (imi esti prietena, chiar daca nu stii). Iti doresc zile senine si sufletul sa-ti fie incapator… mai ai prin muuuulte de trecut. Tu…doar alege!

  8. Carmen spune:

    Eu spun să îmbraci tricoul ăla, îl meriți.
    Vrei sau nu să auzi, la mulți ani!
    Plus o îmbrățișare zdravănă.A, și anii ăștia nu se mai întorc, mai buni sau mai puțin, să ne străduim să-i savurăm.

  9. Tweety spune:

    Am un feeling ca anul acesta ziua o sa iti fie plina de zambete, flori si fericire. Cu George si bigudiurile alaturi. 🙂

  10. Oana spune:

    Anul asta o sa fie cea mai cea zi de nastere, incojurata de cei pe care ii iubesti! Sa ii dea Dumnezeu sanatate mamei mari. Am tot vrut sa iti scriu ca iti sta foarte bine asa fericita, de cate ori vad cate o poza cu tine zambind, ma gandesc ca zambetul asta pe care il ai acum te completeaza, si cumva ma induioseaza pentru ca vad fetita mica cu ochii negri fericita, asa cum merita. Sa dureze muuuult, cat mai mult!

  11. Mihaela spune:

    La Multi Ani! Am reusit sa ma conectez la internet (sunt la Tokyo) si abia asteptam sa te citesc si sa te urez! Zi misto si zile fericite!

  12. CC spune:

    Pai uite unul si din Copenhaga 🙂 La multi ani! Sa ne traiesti Petro, si multa sanatate mamei-mari, ca o iubesc.

  13. D.T. spune:

    Îți spun acum La Mulți Ani!
    Să te simți ca o prințesă.
    De fapt cam asta ești pe aici. Pe tine te cunoaștem, știm cum arăți, ne-ai povestit despre tine, despre trăirile tale, aproape că că am devenit intimi… dar numai într-un singur sens. Exact ca o prințesaă care stă la balcon și vorbește la mase. Prințesa nu-i poate identifica ca persoane, în schimb prințesa este văzută, analizată, urmărită. Tu nu știi cine-ți scrie, cine-ți comentează. Nu-mi știi fața, nu-mi știi vârsta, poate nici sexul (poate doar îl bănuiești, dar nu poți să fii sigură), așa că pentru tine sunt o persoană anonimă care-ți spune La Mulți Ani. O persoană anonimă din mase. Dar pentru că am așteptat până acum să-ți zic, înseamnă că m-am gândit și m-a interesat, așa că nu-i o urare de complezență.
    Să fii sănătoasă, să te bucuri de bucurii și să uiți repede tristețile (dar nu prea iute, ca să apuci să ne scrii frumos).

  14. Andreea Ilie spune:

    La mulți ani! Ziua mea e de 1 Martie si recunosc ca ma cam enervează ca toate femeile se simt speciale de Ziua Mea! Dar asta e….
    P.S. Te-am văzut duminica după amiaza la Lumea copiilor. Ești tare frumoasa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *