mi-am alergat pegaşii pe drumuri înnoptate, mi-am alergat fricile pe câmpuri tremurate, mi-am alergat dorul de tine, le-am fugărit pe toate în frigul care s-a lăsat peste lume şi mine. nici nu ştii că mie mi-e mereu frig şi că cel mai mult îmi înghit lacrimile şi vorbele atunci cînd nu mai rămîne nimic de verbalizat.
e seară albastră, hani, uite, asta îmi aminteşte de cartea aia pe care o furam din biblioteca unchiului Bobi şi o citeam înfrigurată, dar eu numai asta făceam, nu-i aşa, citeam înfrigurată… iar asta nu m-a ajutat la nimic, ie?
nu a topit serile albastre, nu le-a topit, nu le-a…
iar albastrul nu e culoarea mea preferată. decît atunci cînd vine cu ochii tăi.
Postarea precedentă:
o să mă ştii de undeva, dar nu din Cimitir (ci de la Constanţa, Cluj şi Bookfest) Postarea următoare:
fericiri
o să mă ştii de undeva, dar nu din Cimitir (ci de la Constanţa, Cluj şi Bookfest) Postarea următoare:
fericiri
MiculGolf?!?
însuși.
pfuuu… brusc cele n zile pana la „gata cu examenele, gata cu scoala copiilor, hai la 2Mai!” au devenit nfactorial…
Cind se aduna destule cuvinte neverbalizate urmeaza cite un Big Bang. Si un univers, ca asta pe care-l exploram noi.
🙂