În aceeaşi banală zi am auzit că nu e mare scofală să fii onest şi deschis, că onestitatea e un trend în zilele noastre şi că dimpotrivă sunt nebună că scriu aşa şi nu mă tem să fiu judecată. Sigur că nu mă tem să fiu judecată, am fost toată viaţa mea judecată fără să fiu aşa de onestă, aşa că dacă tot e deschis la judecătorie, măcar să fiu cum sunt, să nu mimez, că e epuizant.
Am căscat ochii larg, să văd unde se ascunde trendul ăsta de mine. În câteva cărţi şi autori contemporani, dar în cărţi a fost mereu. Îmi amintesc când am citit prima dată Complexul lui Portnoy (Philip Roth) ce senzaţie de lovitură în piept am avut. Am păţit recent la fel cu Cimitirul sau Şoseaua Căţelu.
Onestitatea nu e un trend. Mi-aş dori să fie. Stau de vorbă cu oameni care îmi spun că ei nu au curajul să fie ei înşişi ca să nu cumva să îşi piardă apropiaţii şi prietenii. Eu îi întreb ce fel de prieteni sunt ăia, în faţa cărora trebuie să mimezi că eşti cine cred sau vor ei să fii. Ăstea sunt cazurile fericite, totuşi. Ăştia sunt oameni care măcar ştiu cine şi cum sunt şi aleg conştient să umble costumaţi în altcineva. Aleg să se disimuleze pe sine, speriaţi că vor fi părăsiţi, judecaţi, batjocoriţi că sunt aşa cum ştiu ei prea bine că sunt. Imperfecţi, adică. Şi atunci aleg să se marcheteze, să se propună, să joace un sine mai bun, mai frumos, mai corect, mai generos, mai vesel, mai simpatic, mai fidel, mai inimos, mai şăgalnic, mai coconeţ, mai sclipicios, mai rotund. Ceilalţi plătesc pentru circ şi iau cu pâine pe burta goală şi toată lumea e fericită. Oare?
Aşa se perpetuează un lanţ vicios şi viciat, în care fiecare se simte inferior şi mai puţin în toate felurile în care celălalt mimează că e. Şi atunci trage tare şi disimulează şi el mai abitir. Se împopoţonează şi se sulemeneşte.
Iar ăsta e cazul fericit, asumat. Cei mai trişti sunt cei care nu reuşesc să fie oneşti nici cu ei înşişi. Pentru că mintea e un mecanism dat naibii de sofisticat şi pervers care se ocupă cu a ascunde adevărurile ruşinoase sub preşul conştientului. Şi cu livratul de explicaţii. Nu eşti tu, sunt ceilalţi. Întotdeauna, ceilalţi. Eu nu cred că poţi evolua până nu-ţi priveşti balaurul în ochi. Toţi ochii tuturor capetelor. Şi abia apoi poţi scoate sabia să le tai. Asta aşa, ca să ştii ce tai, să nu dai la întâmplare, că ele cresc înapoi, mai multe şi mai fioroase.
De fapt, toţi suntem cam la fel. Ascundem cam aceleaşi adevăruri ruşinoase. Ne place să le vedem la alţii, când alţii şi le asumă şi le exhibă. Asta ne confirmă că nu suntem complet alienaţi, că nu suntem singuri, că aparţinem. Mie mi-e ruşine să recunosc, dar dacă a zis ăla şi nu a fost omorât cu pietre parcă încep să îmi fac curaj.
Onestitatea nu e un trend. Are însă o priză fantastică fiindcă toţi ascundem aceleaşi ruşini şi temeri şi dureri.
De asta mă citiţi voi pe mine.
cu ce mă mai dau mare Postarea următoare:
(hani,)
ai dreptate, pana la ultimul rand.
Multumesc….pentru truisme. Nu vreau sa intru intr-o polemica dar ma mananca in …tastatura, asa ca iti raspund.
Ceea ce spui tu e un deziderat pentru multi dar ramane (totusi) o utopie. Si cum ar putea fi altfel? Cum poti fi totalmente onest cu un copil, cu un parinte, cu un partener, cu un prieten, cu un coleg? Aproape intotdeauna, mai mult sau mai putin, denaturam adevarul, disimulam, cu alte cuvinte, mintim. E adevarat, depinde si pana unde impingem minciunile, dar ramane faptul invariabil ca trebuie sa mintim. Cum iti convingi copilul sa faca sau sa nu faca anumite lucruri? Bineinteles, mintind…Cum poti sa nu ii spui unui parinte in faza terminala ca totul va fi bine??? Cand esti intrebat/a ce mai faci, nu raspunzi sec „Bine”??? Ce sens are sa incepi sa enumeri ca ai masina in service, ca vin facturile si ratele si nu stii pe unde scoti camasa, ca trebuie sa cumperi haine la copii ca toate lucrurile i-au ramas mici, ca ai o gramada de proiecte/task-uri cu dead-line-uri amenintatoare, ca esti stresat ca nu ai timp sa faci tot ce iti propui, ca ai nevoi pe care ti le refuzi din diferite motive, ca te dor picioarele, spatele sau mai stiu eu ce? Cum si cui ii poti spune fiecare vis, fiecare fantezie, fiecare dorinta, fiecare daydream pe care il ai, indiferent cat de aberante ar fi fiecare?
Da, sunt convins ca eu fac parte din prima categorie, cea fericita.
In fond si la urma urmei, ori suntem onesti ori nu mai suntem?
si eu cred ca exista minciuni necesare. eu nu la alea ma refeream, ci la alea de fond. cu placere, pentru…truisme.
Ai deschis un subiect interesant, ca sa nu poluez cu un comentariu prea lung am dezvoltat la mine.
http://vreauultimulloc.wordpress.com/2013/12/19/onestitatea/
Am vazut un film, nu imi amintesc acum numele, in care exista o societate unde nu aparuse minciuna. Asa ca oamenii isi tranteau drept in fata exact ce credeau. De exemplu, fata ii spunea baiatului care o curta sa renunte, ca nu o sa se marite cu el ca are gene proaste – e mic, indesat, miop si ea vrea sa se acupleze si sa faca copii cu cineva care sa le asigure gene impecabile. Oamenii aia erau incapabili sa minta.
Apoi, sigur, a aparut unul care avea aceasta putinta de a minti, le-a livrat o minciuna- cum ca exista viata dupa moarte – si toata lumea a crezut. 🙂
Eu am vazut Amelie si mi-a placut tare mult :)))))))
Care din ele crezi ca ne livreaza o masura a onestitatii mai utila?
eu nu am putut sa ma uit la Amelie. m-a enervat. o sa mai incerc. 🙂
mai incearca, ca eu zic ca merita, inceputul e putin mai dificil dar apoi isi da drumu ;).
Oricum e un film deosebit si daca nu o sa iti placa macar o sa te enerveze tare nu asa…
am uitat sa-ti zic:eu nu sunt prieten decat cu oameni care au vazut Amelie 🙂
pai da-mi unfriend atunci.
The Invention of Lying. E absolut delicios și foarte trist. Am scris despre el cînd am scris despre puterea cuvintelor: http://societatesicultura.ro/2014/03/puterea-cuvantului/
Mai pe subiect: sinceritatea, onestitatea, autenticitatea, spune-le cum vrei, observ că sunt primite cu mai multă paranoia decît măștile. Eu te găsesc foarte inspirațională tocmai pentru că ai fost printre cei care m-au ajutat să înțeleg că vulnerabilitatea nu e o slăbiciune, iar normalitatea e unică, deci „anormală”. Mulțumiri și îmbrățișări ^_^
Misto !
The Invention of Lying
http://www.imdb.com/title/tt1058017/
ahh….one more thing
http://www.youtube.com/watch?v=0NfF5N6IcoE
Ca sa citez doar ce e relevant:
I smile when I’m angry.
I cheat and I lie.
I do what I have to do
To get by.
But I know what is wrong,
And I know what is right.
And I’d die for the truth
In My Secret Life.
I bite my lip.
I buy what I’m told:
From the latest hit,
To the wisdom of old.
But I’m always alone.
And my heart is like ice.
And it’s crowded and cold
In My Secret Life.
ne stim cu batranul Leonard, nu era nevoie de versuri. 🙂
am raspuns si eu pe siteul „ultimului loc”
Multumesc Petronela, macar pentru franchetea textului
Mi-ai amintit de articolul asta: http://www.waitbutwhy.com/2013/09/why-generation-y-yuppies-are-unhappy.html
@A: Un cover tare fain – http://www.youtube.com/watch?v=JnEpc0D5AKc
Ce ma enerveaza, la modul fascinant, la tine e tocmai ca reusesti sa fi mai sincera si mai extrovertita decat mine…pana la tine, n-as fi crezut ca se poate 🙂
iata ca ce exhibi tu pentru sufletele celorlalti muritori ca si tine poate fi perceput si ca „truisme”. dar parca prea i s-a lipit eticheta din goana calului si a ramas cu un colt falfaind.
da, Petra beautiful, de-aia te citim noi pe tine, exact cum te-ai prins si tu in incheiere! eu, una, fix de-aia te citesc si te simt din zi in zi mai aproape. din ce in ce mai aproape de truismele tale asumate si privite drept in ochi. in toti ochii. la cat mai multe truisme din astea asadar!
Din pacate, cand esti onsest, lumea te ia drept prost. Cel putin eu asa am patit de multe ori…
Filmul se numeşte „The Invention of Lying (2009)” :).
Te citesc pentru că eşti onestă şi ai curaj, ai fost grozavă la întâlnirea cu profa de română. Te citesc pentru că eşti foarte faină şi pentru că râd, plâng, mă bucur sau mă întristez aici, pe blog sau în cărţile tale!
„De asta mă citiţi voi pe mine”, zici tu; si de asta si mai ales pentru ca n-am citit vreuna mai inteligenta ca tine, ale carei cuvinte, toate si fiecare in parte, sa-mi mearga la suflet.
mulțumesc!