MENU
brian day

de • 12 august 2015 • bucăți de mineComentarii (11)

dialectica suferinței

Tu vezi că suferim tot mai inteligent de la o întîmplare la alta?, m-a întrebat prietenul meu care mă cunoaște de 25 de ani, aseară. Am rîs și am derulat un pic înapoi tragediile personale. Cum peste ultima am reușit să trec în două zile și jumătate, să fiu bine și să îmi văd de viață absolut normal, cu mici goluri în stomac absolut firești, m-am înspăimîntat că m-aș dezumaniza, cumva.

Self awareness se cheamă, proasto, a rîs el, așa cum ne alintăm noi. Că nu e ca și cum dacă zaci pe canapea și te dai de ceasul morții luni întregi dintr-o cauză care nu are legătură cu tine, asta te face mai uman.

Și da. Sufăr tot mai inteligent de la o întîmplare la alta. Sigur, poate e și vina lor, a întîmplărilor, că prea seamănă între ele ca melodiile românești, că nu mai găsești unul să te părăsească original, toți procedează identic, toți haterii se copiază unii pe alții, toți te lovesc în aceleași moduri complet lipsite de imaginație. Practic, cea mai originală lovitură am primit-o de la unul care a dispărut fără urmă, de parcă l-ar fi înghițit smîrcurile sau răpit extratereștrii cei haini. Iar în materie de hatereală, trofeul merge la o cucoană îmblănurită și pedantă care nu poate dormi de doi ani din cauza mea, deși nu mă cunoaște. Mă ia un rîs cu dureri de burtă cînd mă gîndesc cum stă ea în vila ei scumpă, cu șemineul ei scump și șampania ei scumpă și blănurile ei scumpe pe care le etalează peste tot și nu se poate bucura de viață fiindcă exist eu și scriu, cum se otrăvește singură, ca în bancul cu șerpișorii veninoși.

Au fost vremuri în care am suferit trei ani după un tip. După ăla mort am tras vreo zece cu totul, dintre care doi nu mi-i amintesc prea bine, așa de răi au fost. Dar suferință din aia de cărți, nu chestii supte din deget. Eram regina neîncoronată a suferințelor. Mama lor absolută, matca. Nu suferea nimeni cum puteam și îmi ieșea mie. Țîșnea durere din toți porii, o întrețineam, îmi plăcea de ea, era durerea mea, suferința mea, nu renunțam la ea. Adunam kile de durere, umpleam debaralele și apoi mă duceam să mai aduc măcar o găleată, să fie acolo, nu știi la ce-ți trebe. O iubeam. Era a mea, cîștigată greu. Suferință cinstită, muncită, asudată. Dacă, Doamne apără și păzește!, mă simțeam bine, eram fericită, mă simțeam vinovată că o trădam. Cum să nu sufăr? Deloc? Hai, frate, nici măcar un picuț, un piculeț?

În timp am înțeles, ca orice ființă culturală, că ea nu are decît un singur scop: evoluția și sublimarea (în artă). Că nu trebuie să mă confund cu suferința mea. Eu nu sunt ea. E doar un instrument de lucru, indispensabil scrisului, da, dar complet dispensabil trăitului. Că poate fi distilată în poezie, dar e complet stupid să o lași să îți năpădească, precum o buruiană rea, existența cotidiană. Că durerea e detașabilă. Că poți fi bine și nebine în același timp în mod inteligent, dacă folosești tristețea exclusiv pentru a construi și nu o lași să te deconstruiască ea pe tine.

(foto: Brian Day)

11 răspunsuri la postarea dialectica suferinței

  1. Mona spune:

    Deci Self awareness se cheama!…:) eu ziceam ca incep sa ma maturizez acu, la o varsta…anume! 🙂 E bine sa te stiu asa, puternica si inteleapta, ca asa am si eu un reper sa ma tina in echilibru! 🙂

  2. Marius S. spune:

    sunt trist…deci exist:)

  3. Stii cum e, cand erai mai tanar radeai de 100 de ori pe zi, apoi nu. Asa si cu suferinta, sa fie un echilibru. Ne impresioneaza din ce in ce mai putine chestii ca repetitia e mama plictiselii.

  4. Imi spun si eu parerea 🙂
    Intamplarile care ne aduc suferinta ne atrag atentia asupra unui aspect din viata noastra, asupra unei credinte gresite, asupra unor conceptii care trebuie desfiintate etc. Suferinta in viata ne este data pentru a ne ajuta sa evoluam, dar noi..oamenii in general, alegem sa suferim al naibii de mult pana sa intelegem asta si sa ne gasim curajul sa vedem ca ceva gresim (ego-ul nostru nu prea vrea sa accepte cand greseste, asta la un nivel insesizabil pentru constiinta noastra). Pentru mine mintea este cea care alege sa sufere, nu inima, dar noi suntem atat de atasati de minte incat multi cred ca mintea si sufletul sunt una si aceasi iar ei se identifica cu amandoua. Total gresit. Multi cred ca ei sunt ceea ce gandesc. Total gresit (aici vorbesc de esenta omului). Mintea noastra a luat nastere inainte sa venim noi pe Pamant, a luat nastere prin toate credintele generatiilor dinaintea noastra pe care noi le-am mostenit la nastere si la care apoi se adauga tot ce ne-au spus parintii (copil fiind parintii sunt ca niste zeitati), diversi profesori, rude, prieteni si multi altii cu care ni se intersecteaza viata. Am luat toate cele enumerate si ne-am format propriile noastre credinte pe baza lor si asa functioneaza mintea. Mintea reactioneaza din frica, iar sufletul actioneaza din iubire. Mintea isi face simtita prezenta prin stari, inima se manifesta prin sentimente, e o linie foarte fina intre cele doua. Mintea are niste etichete bine conturate ale unor evenimente care se presupune ca ne-au adus suferinta. Din frica ca aceste suferinte sa nu se mai repete, orice detaliu oricat de nesemnificativ ar fi el declanseaza etichetarea evenimentului in curs punand eticheta care in trecut a adus suferinta. Dar! nici un eveniment din viata asta nu este identic cu un altul, doar mintea este cea care le face sa fie asa.
    Revenind la intamplarile care ne aduc suferinta.
    Faptul ca nu mai suferim la fel dupa ce evenimente asemanatoare s-au tot repetat, din punctul meu de vedere poate sa fie din doua motive: ca am deschis ochii si am asimilat ceea ce suferinta ne transmitea (exact ce sufletul tau vrea sa faci) sau ca ne-am inchis sufletul si l-am indesat bine de tot undeva ca sa nu il mai auzim si avem impresia ca suferinta nu ne mai poate atinge, dar aceasta inchidere este automat si fata de viata, iti anihilezi sentimentele, devii imun la viata, ceea ce pentru mine este foarte trist. Suferinta trebuie intoarsa pe toate partile, deschisi bine de tot ochii si vazut ce anume vrea sa ne invete. Pentru asta trebuie curaj, iubire de sine, acceptare de sine, trebuie sa vrei sa vezi si nu in ultimul rand sa cerem sufletului nostru sa vrem sa vedem. Suna putin ca un joc de cuvinte, dar imi pun speranta ca se intelege.
    Si ghici ce…oricat incercam sa ne reducem la tacere sufletul, suferintele tot apar si sunt din ce in ce mai puternice. Multi oameni ajung la boli foarte grave si dureroase si tot nu vor sa deschida ochii. Toate bolile au o cauza a sufletului.
    Suferinta este foarte inselatoare. Ne poate deveni cea mai buna prietena, asa de bine ne atasam de ea si nu vrem nici cum sa ii dam drumul. Devine o parte din viata noastra incat nici nu mai stim cum sa traim fara ea. Cand am inceput sa inteleg ce imi arata suferinta si am reusit sa trec peste suferinte care se tot repetau de cand eram micuta, m-am simtit pierduta, nu mai stiam unde imi este locul, m-am simtit dezechilibrata. Ma identificam atat de bine cu suferinta mea incat a trebuit sa invat treptat sa traiesc fara ea. Ca un copil care abia atunci invata sa mearga.
    Imi place cum spui ca suferinta poate fi un „instrument de lucru, indispensabil scrisului”, ca ea se poate exprima in arta, pentru mine este cel mai frumos mod de a te elibera de ea. Dar..ce frumos este cand creezi din iubire 🙂
    Nu intentionam sa iasa un articol intr-un comentariu. Daca incurca bineinteles ca este alegerea ta sa il stergi. Pentru mine deja si-a atins scopul, a fost scris.

  5. D. T. spune:

    Din păcate există o anumită naivitate personală în modul în care vedem noi lumea și viața în general. Fiecare o vede din punctul lui/ei de vedere, în funcție de datul biologic și de experiențele trăite.
    Citind despre tine, nici nu știu cum e mai bine, să ai o viață bogată, umplută cu suferință, sau să supraviețuiești tern, uzându-te continuu, trăind o viață din care alegi mici plăceri, ca să te agăți de ele, ca de niște cioturi în deplasarea printr-o mare de nămol.
    Până la urmă, cred că tu ieși în avantaj.

  6. dolores pradera spune:

    ea e femeia din vis. pe cand strabateam
    o zona alburie laptoasa prin anii mei mai tineri
    carenta si pavaza intelepciunii carenta si pavaza.

    si brusc s-a ivit. o gura de aer (ai fi zis)
    sangele ei de pretutindeni si dintotdeauna. picioarele ei
    ca doua lungi strigate ale mortii pe nisip.

    si o precizie cu adevarat inspaimantatoare. pana si zambetul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *