Cînd ziua rusească s-a terminat, mi-am luat cartea rusească şi am scos-o la soare.  Stătea lîngă Maestrul şi Margareta şi cartea mea în librărie, în prima zi în care m-am întîlnit cu ea, cu cartea mea, pe raft. Mihail mi-a zis că e una dintre cele mai bune din lume, iar eu am fost bucuroasă să am asemenea vecinătate şi am cumpărat-o pe loc să mă conving că e aşa. Şi este.

Îmi plac zilele pe care mi le ţin pentru mine, sunt rare şi preţioase. M-am trezit învelită în soare, mi-am băut cafeaua pe terasă şi apoi am ieşit, singură cu cartea mea rusească, să mă bucur de ziua limpede.

Am mai zis-o: eu stau unde alţii îşi fac vacanţele, dar azi oraşul ăsta e prea turistic. Mă aşez în piaţă pe o bancă mai ferită, singură, şi contemplu. Prea mulţi turişti, îmi vine să le strig de la obraz să plece din oraşul meu. Să îşi ia fufele cu ochelari muscă, pantaloni care ţipă pe ele şi poşete atîrnate de antebraţ şi să se care. Şi tricourile mulate pe burţi. Şi iphonurile şi Uggurile îmblănite, că sunt 25 de grade afară, o să li se coacă picioarele şi o să pută. Şi părul platinat, întins perfect cu placa şi bronzul vomitiv de solar şi unghiile şi buzele false, pe jumătate dezumflate. Dar nu le spun nimic, mă sperie lumea asta pestriţă şi neobişnuită. Îmi deschid cartea şi mă afund în beţivul meu metafizic.

Citesc netulburată mai bine de două ore, cînd pe bancă se trîntesc pe neaşteptate două doamne trecute. Au păr grizonat, aproape alb, prins sus cu clame-fluture şi sunt îmbrăcate îngrijit, ca de biserică. În jurul gîturilor puhave au eşarfe de lycra albe a căror simplă vedere mă face să mă înfior. Sunt aşa de multe haine îngrozitor de urîte pe lume iar azi toţi oamenii se încăpăţînează să le poarte sub ochii mei. Ce s-a întîmplat cu simplitatea? De ce toată lumea se îmbracă atît de zgomotos urît?

Cele două vorbesc tare, iar gălăgia lor mă smulge din lectură şi mă aruncă într-un tablou la fel de suprarealist ca ultimele pagini citite. I-a plecat bărbatul de 5 luni, meliţează cea din margine. De 5 luni nu ştie nimic de el. Nebuna aia de fie-sa, Andreea, s-a dus şi aia la naşparliul ăla al ei, ea trebuia să se mute şi cînd s-a văzut singură a căzut într-un leşin mare şi a început să vadă numai şobolani prin casă. Nu e prima dată cînd vede şobolani, a mai văzut ea şi cînd au dat-o afară de la muncă şi atunci l-a chemat pe Titi să caute şobolanii din casă şi a găsit Titi unul în bucătărie şi ea l-a pus într-o pungă să îi arate lu bărbatu-su că nu e nebună. Zice că a căutat cartea de rugăciuni de la mine dar i-o aruncase Andreea, cînd a plecat la naşparliu. Eu ascult interzisă, apoi scot încet carneţelul din geantă şi încep să notez ce aud, conştiincios, dar cu gura căscată pe interior. Trebuie să ţin minte asta. Cu coada ochiului mă uit la ele, la cît de normale şi cumsecade par, cu părul lor argintiu prins în coc cu clemă-fluture. Cea care foloseşte des cuvîntul naşparliu se opreşte din meliţat. Cealaltă scoate un smarfon, ediţie mai ieftină, şi începe să butoneze. Uite ce poze îşi pune asta pe facebook, exclamă, iar eu aproape că scap carneţelul din mînă. Naşparlia cîntă, iar melodia îmi pare vag cunoscută şi mă încordez să o recunosc. Nu are cum, îmi spun, cîntă o brad frumos. E clar, m-am zărghit, sunt într-o buclă absurdă, nu am cum să mă aflu în lunea Paştelor pe o bancă din faţa bisericii din piaţă, iar două babe smintite să aibă pe bune discuţia asta, iar apoi să cînte o brad frumos. I don’t have how. Şi în timp ce încerc să mă dezmeticesc şi să calculez unde aş putea să plec de pe banca aia, cea cu telefonul se smulge complet neaşteptat şi o ia la fugă, iar naşparlia după ea.

Rîd singură pe bancă, cu Erofeev pe genunchi. Rîd şi mă gîndesc că e lumea plină de meliţe, unele mai nebune, altele mai sănătoase, aparent. Oamenii nu pot pur şi simplu să îşi vadă de treaba lor, au mereu treabă cu alţii, cu naşparlii. Oricine ai fi, undeva pe o bancă, la o masă, într-un dormitor sau poate chiar în hol, în picioare, cineva vorbeşte despre tine chiar în momentul ăsta. Şi în următorul. Te toacă mărunt, îi povesteşte altcuiva ce ştie sau ce crede că ştie despre tine. Îşi dă cu părerea despre ce faci şi cum ar trebui să faci. Te căinează. Te judecă. Sunt poate oameni pe care nu i-ai văzut de ani întregi, dar ei nu te-au uitat, nu. Viaţa ta e permanent motiv de dezbatere şi discuţie. E normal să fie aşa, le deturnează atenţia de la propria viaţă.

Rîd şi îl iau pe Vanicika de-o aripă alcoolizată şi îl mut mai la soare. În jurul meu, stolurile de turişti se pregătesc să îşi ia zborul. Cînd vor decola, vor întuneca văzduhul. Eu mă sui înapoi în trenul rusesc cu destinaţia Petuşki.

Fireşte, toţi cred că sunt om rău. Dimineaţa, după beţie, şi eu am aceeaşi părere. Însă nu poţi avea încredere în părerea unui om care nu a apucat să se dreagă. (…) Dar fie, sunt un om rău. În general, bag şi eu de seamă: dacă un om se simte mizerabil dimineaţa, iar seara e plin de planuri, visări şi eforturi, e foarte rău omul acela. Dacă dimineaţa îi e rău şi seara îi e bine – ăsta-i semn sigur că omu-i rău. 

Amin.