MENU
soldatii

de • 27 ianuarie 2014 • adevărurile meleComentarii (6)

Soldaţii, o poveste din Ferentari

(La îndemnul lui Mihail Vakulovski, care vrea să publice în revista lui recenzia la Cimitirul, după ce o periez oleacă, şi dacă mi-o ieşi, şi pe asta, terminai de citit cel de-al doilea roman homosexual publicat anul trecut. Mihai nu a citit niciuna dintre cărţi, încă. Soldaţii, Poveste de Ferentari, de Adrian Şchiop. Nu, nu fac teză de doctorat din literatura gay.)

 

Am ştiut de la bun început că o să o compar, vrînd-nevrînd, cu Cimitirul lui Teleşpan, că prea mi-a plăcut. Trebuie să mărturisesc, însă, că, să o fi citit prima, m-aş fi lăsat probabil sedusă de subiect, de sinceritatea cu care este scrisă, de identitatea sexuală asumată şi de aerul proaspăt pe care îl aduce în literatura română contemporană. Ghinionul ei face să fi citit înainte Cimitirul, aşa că am consumat toate acestea şi o brumă în plus, deja. Toate astea sunt însă judecăţile mele, nu le înghiţiţi pe nemestecate, citiţi cu ochii şi mintea voastre, e posibil să vedeţi lucrurile complet diferit.

Soldaţii este o poveste de amor între narator, un homosexual cam homofob care preferă să aibă relaţii fie cu heterosexuali, fie cu femei, şi un vagabond de Ferentari, proaspăt eliberat din puşcăria unde şi-a petrecut 14 ani. Povestea e plasată în Ferentari, acolo unde naratorul, la fel ca şi autorul în viaţa reală, s-a mutat ca să ia pulsul locului, pentru un doctorat despre manele. Da, aţi citit corect, un doctorat despre manele, nu e oximoron. Recunosc cu mîna pe inimă, pe mine aici m-a pierdut puţin autorul. Eu am reacţii fizice la manele. Ultima dată cînd m-am nimerit într-un loc unde cineva a pus manele şi nu aveam cum să opresc asta, am făcut un mini atac de panică. Inima mi-a luat-o razna şi simţeam cum îmi pulsează vena în tîmplă. Din poziţia asta obtuză, nu am deschiderea să înţeleg cum cineva îşi poate dedica ani din viaţă pentru studiul manelelor, lucru care presupune să le asculte, în primul rînd. Sigur, am parcurs întreagă cartea cu curiozitatea firească de a vedea cum sunt Ferentarii, dar nu am aflat nimic ce nu ştiam deja, doar mici detalii şi dantelării. O lume la graniţa civilizaţiei, scindată între şmecheri cu bani şi oameni foarte săraci, umanizată cumva de ochiul înduioşat al naratorului căruia îi e dragă şi aproape. Un narator pe care îl salvează de la patetism autoironia şi sinceritatea, dar care nu are suficient umor cît să te facă să scapi un rîset cît de mic.

Cartea nu conţine pasaje pe care să îţi fi dorit să le fi scris sau gîndit tu, aşa cum face Cimitirul. Nu îţi relevă niciun adevăr esenţial sau răvăşitor care să te lase cu gura căscată de admiraţie. Însă reuşeşte să atingă prin onestitate şi căldură. Căci construieşte un personaj – puşcăriaşul lăchit de şmecheri la pîrnaie, devenit servitoare în casa unei rude bogate şi apoi curviştina naratorului – cald şi uman, în ciuda unui destin îngrozitor şi a unei minţi cam sărace.

soldatii

Sensul poveştii e împotriva mea şi otrăveşte orice imagine de deasupra. Fiindcă, aşa cum zic puşcăriaşii, lumea înseamnă fapte iar eu l-am înecat pe Alberto în bani şi în luminile oraşului, i-am luat ochii şi minţile hurducate, i-am dat speranţe absurde şi viaţa peste cap. Dacă nu m-ar fi cunoscut, acum i-ar fi fost bine în familia Borcan. Nu l-am ajutat cu adevărat – şi pe undeva, m-am folosit de el pentru nenorocita de teză de doctorat, mi-a fost ghid în medii închise. 

E 12 noaptea şi mă întreb ce o fi făcînd acum, dar mi-e frică să-l sun. Mă gîndesc că i-a crescut barba şi trage de o bere pe o  bancă din parcul de lîngă gară, în vreme ce trecătorii îl ocolesc cu dezgust, fiindcă e murdar şi miroase rău. Şi mă gîndesc că se gîndeşte cu recunoştinţă la mine, omul ăla deştept a încercat să facă ceva cu viaţa mea, m-a văzut cineva.

Asta e cel mai dureros şi cum scapi din asta, din asta nu se poate scăpa. 

 

 

 

6 răspunsuri la postarea Soldaţii, o poveste din Ferentari

  1. Venera Roth-Gross spune:

    O scăpare la final: „şi a unei minţi cam sărace.”

  2. ionel spune:

    eu le-am citit in ordine inversa si am patit la fel: prima (soldatii) mi s-a parut categoric peste ce-a de-a doua.
    nu stiu ce adevaruri ravasitoare releva cimitirul. ca cel mai important moment e prezentul? ca daca nu suntem in stare sa ne iubim copiii mai bine sa nu-i facem? ca frica e in noi? e simpatic telespan, dar cam ostentativ in a-si prezenta viata lui de homosexual (presupun ca nici nu e homosexual, prea se incadreaza totul in stereotipurile cunoscute) si cam captain obvious, cum spune tineretul, in paginile sa le zicem filozofice.
    dar asta e parerea mea si poate ma insel. acum sa citim si do not cross, un alt roman despre homosexuali, scris de o doamna de data asta.

    • Petronela spune:

      mie mi-a plăcut infinit mai mult. am scris despre el, aşa că nu repet aici. în primul rînd are umor, mult umor şi profunzime. iar Teleşpan este homosexul. 🙂

  3. TheTrooper spune:

    Abia astept sa iti intoarca promovarea la carte, ca pe mine m-ai convins. Oricum sunt intr-o perioada in care cumpar carti de autori contemporani romani, simt asa, ca am si eu o minima contributie la orice si-ar dori ei cu cartile respective… asa ca o astept (le astept) si pe a/ale tale 🙂

    Legat de coloane sonore, ca sa nu mai scriu in mai multe locuri, constanta mea este Iron Maiden/Bruce Dickinson (imi place rau tipul). Dar am avut si eu perioada Jackson, sau Rod Stewart. Metallica nu se pune!

    PS. E Black Snake Moan pe DigiFilm!

    • Petronela spune:

      Eu nu aştept să îmi întoarcă nimeni, nimic. Întotdeauna am împărtăşit cărţile, filmele sau muzicile care mi s-a părut că merită oamenilor care, la rîndul lor, meritau.
      Altfel, şi eu cumpăr şi citesc mult literatură şi poezie contemporană, e firesc, mai ales din poziţia mea.
      Iar cărţile mele, prima va fi de poeme şi texte lirice, abia a doua proză, aşa că e posibil ca de prima să fie interesaţi doar cei care gustă genul. (vezi secţiunea de-lirice de pe blog)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *