Nu se ştia cum ajunsese gloaba ceea moartă în şanţ. Poate se rănise şi căzuse acolo, pe marginea drumului, iar stăpîn-so o lăsase locului, să o îngheţe crivăţul cîmpului. Poate picase de foame şi frig şi nimeni nu o ridicase din şanţ şi murise în chinuri, încet. Vedeam cadavrul slăbănog al calului de cîte ori treceam cu atobuzul spre şcoală, îngheţat, cu picioarele rigide şi pielea roasă pe sub burtă, de la ham. O să-l mănînce lupii şi cîinii, ziceau oamenii din autobuz, dar dimineaţă de dimineaţă leşul rămînea înţepenit şi intact în şanţ, la jumătatea drumului dintre satul unde locuiam şi cel în care învăţam, cu ochii negri larg deschişi ţintiţi în cîmpul alb şi viforos.

***

Eram în clasa a cincea. Făceam naveta în satul vecin de un trimestru: la noi nu era şcoală gimnazială decît în limba maghiară. Autobuzele circulau rar, era în epoca cu totul şi cu totul de aur. Mă sculam cu noaptea în cap (dar nu şi în minte) şi luam rata cu care plecau muncitorii la uzină, cu aproape două ceasuri mai devreme decît orarul meu de şcoală. Îl buzunăream pe tata-mare de o monedă de 3 sau 5 lei pentru o prăjitură cu şorbet de la cofetăria din centrul comunei. Coboram pe noapte din rată, nu era încă deschis la cofetărie. Mă duceam în şcoală, la căldură, mă lipeam în clasă de soba de teracotă în care femeile de serviciu abia aprinseseră focul, cu ochii pe geam la cofetărie. La şapte, cînd deschidea, dacă aveam bani, ţîşneam pe podul de peste apa neagră cu miros chimic, colorată de la fabrica de vopseluri şi mă mai opream în faţa vitrinei cu prăjituri. Mîncam una hulpav şi mă returnam în clasă, în aşteptarea colegilor mei care mă evitau fiindcă avusesem neobrăzarea să vin într-un colectiv gata format şi să fiu concurenţă liderului clasei. Cînd se terminau orele, dacă aveam noroc prindeam rata de prînz, înapoi acasă, iar dacă nu, mai aveam de aşteptat, în ger, alte două ore, pînă apărea cea care îi aducea pe muncitorii de la primul schimb acasă. Uneori puteam rămîne în şcoală, dar altădată se închidea iar eu rămîneam să îngheţ bocnă pe afară. Mi-era ruşine să intru în magazine, fără un ban în buzunar, aşa că rămîneam să bat cuie în staţie, pînă apărea autobuzul.

***

În după-masa aia era mai frig decît de obicei. Bătusem din picioare, dîrdîisem, suflasem în toate degetele, pe rînd, dar mă încerca gerul parcă mai abitir, cu toate eforturile mele să mă încălzesc. Mai erau două ceasuri pînă la rată. Autostopul geaba l-aş fi făcut, maşinile circulau foarte rar atunci. Cele cîteva Dacii din sat zăceau prin şoproane în aşteptarea raţiei de benzină şi a weekendului cu sau fără soţ cînd puteau umbla. Doi kilometri de drum pustiu şi viscolit mă despărţeau de acasă. Un drum nici lung nici scurt pentru o copiliţă de 10 ani învăţată cu colindatul coclaurilor. Mi-am zis că, decît să deger pe loc, mai bine mă încălzesc mergînd. Mi-am făcut socoteala că ajung în maximum o oră, aşa că mi-am luat picioarele încremenite la spinare. Am ieşit în marginea satului, în cîmpul alb, pe drumul străjuit de plute înalte, în care croncăneau sute de ciori negre şi funebre. Bătea un vînt îngheţat, îmi trecea prin haine pînă la piele, dar eu mărşăluiam hotărît, singură printre copaci şi ciori şi talazuri încremenite de zăpadă. Ieşisem binişor din sat, mă apropiam de jumătatea drumului, cînd am scrutat zarea şi i-am văzut dînd tîrcoale stîrvului acela de cal din şanţ. Prin viscol nu vedeam decît nişte siluete gri-negre, cam slăbănoage, care puteau la fel de bine fi nişte cîini atraşi de hoit. M-am mai apropiat puţin, şovăitor şi, într-un moment în care văzduhul a încremenit – o pauză de cîteva secunde de viscol, i-am văzut sfîşiind din burta îngheţată a leşului, cu gurile larg căscate şi negre, cu colţi ascuţiţi şi înfometaţi. Am încremenit pe loc. Erau vreo 6-7 lupi, acum ştiam fără dubiu că nu erau cîini, cu inima zbătîndu-mi-se să iasă din piept. M-au copleşit imaginile din poveştile ştiute, Colţ Alb, dar mai ales cele din Cireşarii, Aripi de zăpadă, preferatul meu, cu lupi flămînzi, inteligenţi, ucigaşi, răbdători. Am conştientizat foarte repede pericolul în care mă aflam. Din fericire, vîntul bătea din faţă, dinspre locul unde se înfruptau din hoit. Acum aveau ce mînca, hărtăneau sălbatic cadavrul acela, sfîrtecau hălci îngheţate de carne încrîncenat, sistematic, de parcă ar fi vrut să mursece pînă la os, bucăţică cu bucăţică. Nici nu m-au observat, poate, sau dacă o făcuseră, eram doar vrabia de pe gard.

***

Am făcut paşi mici, înapoi, fără să mă întorc, fără să îi slăbesc din ochi. Nu aveam niciun plan, nu trecea nimeni, nu aveam nicio speranţă să apară vreo soluţie salvatoare, doar norocul că nu tăbărîseră pe mine, încă. Am mers cu spatele, tot mai repede, cu disperare, încă o vreme, pînă am pus distanţă mai mare între mine şi haitic. Apoi m-am întors şi am fugit. Tare. Şi mai tare. Cu panica absolută, fără capăt, că aş putea fi sfîşiată de vie de lupi flămînzi pe un cîmp viscolit. Cu obida că mă încumetasem într-o aventură stupidă, inconştientă. Cu frigul dizolvîndu-se pe nesimţite în căldura cea mare a spaimei care îmi înfierbîntase mintea de copilă. Şi am fugit şi am fugit, fără să mă uit deloc în spate, închipuindu-mi lupii înfometaţi, cu guri rele şi colţi ucigaşi urmărindu-mă de după copacii despuiaţi ai iernii. M-am oprit abia după ce am pătruns binişor în sat şi am văzut primul om în poartă. În spate, drumul era alb.

***

Din rată, mai tîrziu, am văzut pe geam stîrvul de cal cu coastele albite şi burta hărtănită, ciolanele golite de carne, petele de sînge care maculau zăpada, de jur împrejur, şi o mulţime de urme, ca de cîine. În zilele ce-au urmat, lupii au terminat tot ce se putea înghiţi, iar scheletul, descărnat şi alb, a început să se confunde cu zăpada.

Anul ce a venit, ai mei m-au mutat la şcoală în oraş. Nu am mai mers niciodată pe jos.

***