MENU

de • 11 septembrie 2014 • bucăți de mineComentarii (5)

20 years later

Aseară am primit 3 fotografii de la o cititoare întoarsă în ţară, care a terminat acelaşi liceu cu mine. Eram în pat, aşa că le-am văzut pe telefon, una din ele era întoarsă cu susul în jos. La prima desluşire mi-am dat seama că e ceva scris, mi-am zis că poate e vreo pagină din prima mea carte, care i-o fi plăcut. Dar erau paginile revistei şcolii şi primele mele poezii publicate. De la 17 ani. Fata făcuse curăţenie şi găsise revista şi s-a gîndit să mi le trimită şi mie.

M-a cuprins o emoţie foarte mare. Mi le-am amintit pe măsură ce le reciteam. M-a aruncat înapoi cititul lor, madlenă, în timpul liceului, cînd aveam vîrsta fie-mii. Le-am citit de două ori, cu o curiozitate stranie. M-am uitat pe mine cea de atunci. Ce simţeam atunci, despre ce scriam, cum mă raportam la lume, la Dumnezeu, la mine însămi. Eu, de vîrsta de acum a fiicei mele mari, scriam despre Dumnezeul dărîmat, despre necerul din mine, nu credeam că aş putea fi fericită – şi am avut dreptate, 20 de ani am ţinut să îmi dau dreptate, continuu – , şi eram atît de singură încît eul liric stătea de vorbă cu bănci bolnave şi ferestre. Ca orice adolescent cu căutări, priveam viaţa cu sfidare şi aroganţă, dar şi cu foarte multă tristeţe. Fata aia care a scris poeziile alea era foarte singură şi tristă. O compar cu fie-mea. Mă bucur de comparaţie. Fie-mea e mult mai mişto.

La 17 ani ştiam sigur că voi scrie şi voi ajunge scriitoare. Mă uit la bucăţile alea scrise în adolescenţă şi nu mi-e ruşine cu ele. Sigur, le-aş edita un pic, de unele exprimări m-am îndepărtat definitiv, însă sunt nişte texte reuşite pentru vîrsta aia.

La 27 de ani nu mai aveam nici măcar curaj să sper că aş putea să public vreodată ceva. Bărbatul pe care îl iubeam atunci mă ameninţa că o să îmi publice el scrisorile şi se va îmbogăţi. Eu îi rîdeam în nas şi continuam să îi scriu, fiindcă nu ştiam altfel. Se înşela, însă. Din cărţi nu te îmbogăţeşti.

La 37, mai sunt cîteva săptămîni pînă va vedea tiparul a doua mea carte.  Şi sunt femeia care visam să fiu la 17.

 

mărturisesc

îi spuneam dăunăzi băncii ce mă

privea afabil (ne împrietenisem astă-vară

în parcul central

uneori ne plimbam împreună

era o bancă tare stranie şi fără culoare îmi

spunea că e tare singură şi bolnavă căci

după ce mai întîi avusese pneumonie acum

o îmbolnăvea poluarea fonică literalmente

ura maşinile şi copiii mici

eu cred că era puţin sonată şi poate puţin

mizantropă învăţase să simuleze că mă ascultă)

am vrut întotdeauna să cresc de mică

mă fascinau poveştile cu uriaşi şi feţi-frumoşi

ce creşteau într-o zi cît alţii-ntr-un an

priveam apusurile uimită că pămîntul muşcă

hain din soare şi cearcănul nopţii durea şi plîngeam

(banca îşi înăbuşi discret un căscat) apoi noapte de noapte

visam că-mi cresc extremităţile enorm şi

nu mai semănam a fetiţă

ei spuse banca  vădit plictisită privind discret cu

ultimul ochi zdravăn la o pereche mioapă ce

se săruta (été dom’le şi la ăştia) asta nu e

mare scofală nici eu nu mai semăn a bancă

demult şi suspină patetic

protestai însă banca nu mai era acolo

plecase ghicii eu la policlinică să-şi facă

injecţia pentru răceală căci de la pneumonie

se alesese cu sensibilităţi

 

***

am privit într-o zi de la mult poetizata mea

fereastră – îi spuneam dis-de-dimineaţă băncii

era puţin somnoroară şi puţin iritată îmi explicase

că nu putuse dormi toată noaptea de răul maşinilor-

şi am rămas cu gura căscată o clipă trecea pe

sub fereastră îmbrobodită bine era frig purta sub

braţul stîng o umbrelă galbenă cu buline roşii (aici

banca strîmbă superior din nas) pe care o ţinea

invers să nu se ude la picioare am rîs cine a mai

văzut o clipă să se apere de ploaie cu o umbrelă

atît de ţipător galbenă

ai dreptate comentă banca fără să se mire că

tocmai pe sub geamul meu s-a găsit clipa să treacă

e revoltătoare atîta lipsă de bun-gust

era îmbrăcată, continuai dezorientata într-un albastru intens

neverosimil atît de neverosimil încît aveai impresia

că pe spate îi atîrna o pancartă pe care scrie atenţie

proaspăt vopsit m-a privit sa scălîmbăiat la mine

făcînd-mi parcă în ciudă (aici banca deveni foarte

atentă îi plăceau grozav circăriile) şi rînjind cu satisfacţie

pieri nu m-a crezut evident nimeni gândii că am

văzut clipa îmbrobodită într-un albastru neverosimil

ferindu-se să răcească la picioare cu o umbrelă galbenă

cu puncte roşii şi mai departe întrebă interesată banca

însă tăceam nu mai aveam nimic să-i spun

(n-ar fi înţeles oricum c-am început s-aştept

de-atunci lîngă fereastră să nu pierd momentul

în care viaţa mea are să treacă pe sub geam

sunt sigură că într-o zi va trece şi ea şi de

asta nu mă mai dezlipesc de fereastră)

17 anibancapoezie

 

 

PS: Pe cine mai interesează portretul artistului la tinereţe, nişte texte din tinereţea timpurie am mai pus aici. (click)

Şi da, aia din poza de sus sunt eu la 17-18 ani.

5 răspunsuri la postarea 20 years later

  1. Diana spune:

    Super, Petronela. Ar fi asa frumos sa iti pot citi toate poeziile pe care le-ai scris la varsta aia…
    Mai ales ca e si varsta mea, de acum. Sunt frumoase si pline de emotii.

  2. Constantin Constantinescu spune:

    Gresesti, Petronela! Din carti ( accentul pe carti) te imbogatesti. Te gandesti ce ai fi fost fara carti citite sau scrise. Eu sunt sigur mai bogat decat tine, reprezentat de mai putine carti si mai multi bani. Fiind si mai in varsta, acum regret. Am inceput cu „gerunziul”. Naspa!
    Tu ai ce face: citesti si scrii. Eu cheltuiesc banii pentru placeri si putini pe filantropie, nu caritate si nu ma regasesc. Am folosit, in tinerete, mintea; am folosit, la maturitate, spiritul. Acum imi caut sufletul. E bine sa asculti o banca?

  3. Constantin Constantinescu spune:

    Pune tu semnul la prima intrebare!

  4. Constantin Constantinescu spune:

    Eu, in copilarie si adolescenta,a visam Contele de Montecristo. Eram pe un cal alb pe malul marii si gaseam comoara. Si ma razbunam, puternic devenind, pe tot raul din lume. Acum, cred ca am invatat sa iert si imi raspund la multe intrebari nepuse la varsta ta. Nu e usor. Astept mainele pentru a citi despre tristete si singuratate, pentru a comenta. Esti mare si tare. Curaj!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *