La un moment dat, terapeuta mea, o femeie absolut extraordinară, mă punea să  întocmesc regulat liste ale lui Crusoe, ca să văd negru pe alb că dracul nu e aşa de al dracu’ precum pare. ( În carte, după naufragiu, Robinson încropeşte o listă în care notează – sunt singur, însă am fost salvat, iată, toţi camarazii mei de pe vas au pierit, mă găsesc pe o insulă pustie, însă am hrană şi apă, nu am de niciunele, însă am topor, puşca şi, cel mai important, două mâini sănătoase. E un exerciţiu foarte bun, dacă vi se pare că viaţa voastră e nasolie, numai încercaţi-l şi veţi vedea că staţi mai bine decît credeţi.)

În primul rând, nu am murit nici anul ăsta, niciun sfîrşit de lume nu a avut loc. Crecă 13 e un număr bun, totuşi, o să îl ţin minte deşi nu joc la loto.

La capăt de an sunt iar singură, însă e pentru prima dată cînd asta nu vine la pachet cu frisoane şi tristeţi existenţiale. E o singurătate asumată, infinit mai bună decît o relaţie-colivie, relaţie-lasou, relaţie-capcană, în care celălalt te pîndeşte în loc să te iubească, te urmăreşte în loc să-ţi păşească alături, te refractă în loc să te reflecte, iar atunci cînd o face, oglinda care îţi este te înfăţişează gheunoaie în loc de albăcazăpadă. Nu de alta, dar tot văzîndu-te zgripţuroaică acolo ajungi să te crezi şi să te comporţi precum una. Singurătatea asta vine la pachet cu o mulţime de chestii faine. Cu program stabil, în care am reuşit să includ (aproape) săptămânal operă şi filarmonică,  teatru, sport şi ieşiri cu oameni dragi mie la ceaiuri şi suflete calde. Mai mult timp pentru scris şi citit.

În continuare sunt ruptă în cur, dar gaura asta care se întrevede e chiar sexi, să mor io. Reuşesc să îmi plătesc facturile, să le dau de mîncare – sănătos, nu oricum – bigudiurilor şi prietenilor  şi gagicilor lor care îmi umplu mereu casa şi inima, să le îmbrac şi încalţ, ba chiar ălei mari i-am luat şi trusă completă de tatuaj şi ălei mici placă. Sigur, ajutată de domnul fost soţ şi tată asumat, despre care nu o să contenesc să zic ce om mişto este. Mai mult, am fost în două locuri departe de casă anul ăsta şi am primit şi eu placă şi booţi, după zece ani în care nu am reuşit să mi le schimb, deşi tare era nevoie. Sigur, nu am un ban în buzunar şi am în pending câteva facturi, dar Bunuţul se ocupă şi nu o să murim de foame nici la anul, sunt precisă. În plus, eu nu mi-am dorit niciodată să fiu bogată şi ştiu sigur că va veni o vreme cînd o să pot trăi aşa cum vreau eu, pe un mal de mare, într-o căsuţă mică, cu o curte cu măslini, poate, să scriu, citesc, înot şi gătesc, fără să posed prea multe lucruri : cărţi, un laptop, cîteva rochii albe şi sandale şi o bicicletă cu coş de răchită ca să mă duc la piaţă cu ea.

Am pierdut cîţiva „prieteni”, care au decis că nu au nevoie de un om ca mine în preajmă, uneori am suferit, cel mai adesea nu am înţeles, însă am cîştigat o mulţime de oameni frumoşi în jurul meu, care îmi umplu zilnic sufletul cu vorbe frumoase şi dragoste. Am cunoscut cîţiva oameni absolut extraordinari, care m-au făcut să cred că oamenii nu sunt proşti şi urîţi, ci dimpotrivă. În faţa tuturor acestora, se ştiu ei prea bine cine sunt, mă înclin cu dragoste şi respect. Şi în faţa voastră, a celor care intraţi aici pe vîrfuri.

Şi, pentru prima dată în viaţa mea, am terminat cu minusurile, pe care nu le văd oricum ca neajunsuri, ci ca pe nişte lucruri care s-au întîmplat cu un scop, ca pe nişte umbre care nu fac decît să evidenţieze şi mai tare lumina. Şi mai am una, lungă de tot, cu plusuri. Increfuckindibil!

Aşadar, anul ăsta:

Sunt cea mai sănătoasă din viaţa mea de adult. Nu am luat nicio pastilă şi mi-am propus să nu mai iau vreodată. Am băgat tone de vitaminte şi antioxidanţi natureli în mine şi sunt aşa de mîndră de asta că îmi vine să mă pup singură, ţoc-ţoc.  Şi nici atacuri de panică nu am mai făcut, am şi uitat cum le cheamă, că mare lucru e să nu le invoci. Asta după ani întregi în care au picat ba bujia, ba cureaua de transmisie, ba partea electrică. Dar de  aproape 2 ani am înţeles că mecanicul sunt eu şi mi-am schimbat stilul de viaţă ale cărui roade le culeg  acum şi sunt tare dulci, iam, iam, că o răceală serioasă nu am mai făcut de atunci, nu mai vorbesc de spitalizări, bacterii, nuferi şi alte lighioane care se aciuau în mine pe nepusă masă.

Am fost o mamă fericită şi liniştită, pentru prima dată, din nou, după mult timp, cu bigudiuri sănătoase şi atît de mişto că m-am mai îndrăgostit încă o dată de ele, pînă peste cap. Poate şi ele au simţit că mă-sa e foarte bine cu ea, căci prima regulă e să ai grijă de tine ca să poţi avea apoi şi de restul, treabă care mi-a luat mult timp pînă să o înţeleg şi aplic, eu  fiind preocupată continuu de binele lor şi de al meu mai deloc. Că şi în avion, dacă se întâmplă vreun groaznic, ţie îţi pui masca cu oxigen prima dată, ca să poţi să le-o pui pe urmă şi celor din jur. Aşa că, cu masca instalată confortabil pe meclă şi cu mintea clară şi oxigenată maxim, am văzut ce copii frumoşi, deştepţi şi speciali am crescut, de plezneşte inima în mine de bucurie şi mîndrie.

Am fost cea mai chic biciclistă de la noi din oraş, cu diplomă, premiu şi tot Dumnezeul şi am biciclit în fuste toată vara/toamna şi pe deasupra din premiu mi-am luat şi bicicletă nouă cu care o să biciclesc tot anul ce o să vină.

Am fost împinsă de la spate pînă cînd mi-am luat inima în dinţi şi am început să scriu într-un spaţiu public, deşi am avut foarte mari dubii că într-o lume plină de fătuci şi băieţi cu pretenţii de scriitor numai eu mai lipseam. Iar feedbackul a fost aşa de uluitor că încă respir greu, mă apasă pe piept şi mă tot întreb năucită, oamenii ăştia cu şi despre mine vorbesc? Sau m-am culcat şi visez eu frumos visul meu cel mai drag, că scriu şi oamenii citesc şi le place iar cînd o să mă trezesc o să fiu tot eu cu folderele mele unde scriu pentru mine? M-am muşcat de deget, m-a durut, crecă nu visez totuşi. Cică scriu şi la nu ştiu ce reviste, sunt aproape şmecheră. Şi am domeniul meu, unde scriu eu cuvintele mele înşiruite de mine.

Tot pentru prima dată mi-e clar că o să existe cel puţin o carte (eu visez că în timp relativ scurt chiar două şi după aia mai vedem noi) cu numele meu pe ea. Iar ăsta a fost visul meu cel mai ascuns, cel mai mare şi pe care nu am avut niciodată curajul să îl cred  împlinibil. Pentru că mi se părea nerealist să cred că eu merit asta.

Aşa cum îmi doream de ceva vreme, pe final de an mi-am refăcut tatuajul de pe spate. Avusesem un spin uscat, bătut cînd a murit iubitul meu şi tatăl fetei mele mari, acelaşi spin pe care l-a purtat şi el pe umăr pînă să se ducă. M-a înţepat în omoplatul drept 15 ani. Anul ăsta l-am transformat într-un copac al vieţii, cu coroana înflorită curcubeu, trunchi – trup voluptuos de femeie şi rădăcini zdravăn înfipte. Şi bonus, ca să nu uit că puteam fi şi eu moartă de cîteva ori sau măcar împachetată bine la vreun ospiciu şi în loc de astea sunt nemaipomenit de vie, mi-am scris cu tuş în derma încheieturii mâinii drepte – alive. Poveştile tatuajelor sunt amîndouă pe blog.

O altă premieră e că mă simt iubită şi acceptată aşa cum sunt eu. Nu de absolut toată lumea, cred că nu ai cum să-i mulţumeşti pe toţi nici dacă eşti maica Tereza. Aşa că sigur că mai sunt şi hateri, dar asta nu e o noutate, au fost mereu, am stîrnit întotdeauna în oameni pasiuni la cele două limite, am fost urîtă cu abnegaţie, mai ales de oameni care nu mă cunoşteau sau mă cunoşteau superficial, cele mai urîte cuvinte pe care le-am auzit vreodată în viaţa mea despre cineva au fost rostite despre mine, de oameni care nici măcar nu mă văzuseră vreodată iar eu am suferit şi am zăcut şi m-am întrebat dacă nu cumva aşa sunt şi nu reuşesc eu să îmi dau seama, poate sunt un om oribil, un monstru şi dacă e aşa cum spun ei, nici nu merit să trăiesc. Pe bune am simţit toate astea. Între timp, am învăţat că ceea ce stîrneşti în oameni spune mai mult despre ei decît despre tine şi că nimeni nu e fundamental bun sau fundamental rău, suntem toţi oameni şi supuşi erorii. Şi că nu există nimic mai frumos decît iertarea, aia pînă la rinichi, de să o simţi pînă la fundul ficatului şi înapoi.