Era o după-amiază ploioasă de marţi cînd i-a văzut prima dată. Fereastra ei se deschidea spre un cimitir de la marginea pădurii, un loc liniştit, aproape de ieşirea din oraş. Se aşezase să asculte ploaia, cu o carte în mînă. Maşinile lor erau trase foarte aproape una de alta, o maşină mai mare, gri şi una micuţă, neagră. Se cuibăriseră în cea micuţă, la adăpost de ploaie şi îşi ţineau faţa în mîini, fără să spună nimic. Apoi s-au sărutat îndelung, privindu-se în ochi. El i-a mîngîiat chipul, şi-au zîmbit. În cele din urmă fata a coborît, a urcat în maşina ei şi a plecat în trombă.

A doua zi, la aceeaşi oră, maşinile erau trase în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie. A intrigat-o, s-a tras mai aproape cu căruciorul cu rotile de fereastră. Îi părea rău că nu are un binoclu să îi vadă mai bine. El o strîngea în braţe, peste maneta de viteză, părea să o strîngă foarte rău, dar ei nu îi păsa, zîmbea şi se lăsa strînsă cu putere. Ar fi vrut să audă ce spun, să le audă rîsul. Au rîs mult, în a doua zi. Dar au şi tăcut şi s-au privit. S-au sărutat iar. Ea tremura de după perdea.

Din a treia zi a început să îi aştepte. Se aşeza din timp lîngă geam. Mai întîi venea fata. Îl aştepta fără nerăbdare, liniştită. Uneori se uita în telefon. Alteori avea o carte la ea şi citea puţin. Întotdeauna se verifica în oglindă, îşi aşeza părul, îşi inspecta dantura. După cîteva minute apărea şi el, din partea opusă de unde venise ea. Întotdeauna zîmbind. Ea cobora, încuia maşina ei şi se urca în a lui. Se strîngeau în braţe, rîdeau, se priveau, se sărutau. Ca în prima zi. Cu poftă, cu nesaţ. Ea îi privea şi zîmbea. I se păreau frumoşi. Îi plăcea mai ales zîmbetul lui şi felul în care o privea pe femeia din braţele lui. Pe ea nu o privise nimeni aşa, niciodată. Îi erau dragi. Îşi imagina că pe ea o cheamă Maria, iar pe el, Cătălin. Aşa le spunea în mintea ei. Îi plăcea cum plecau, ţinîndu-se unul după celălalt şi zîmbindu-şi în retrovizoare. Îşi imagina că alergau aşa jumătate de oraş, pînă cînd la un moment dat, ea semnaliza stînga, iar el rula în paralel cu ea şi o privea pînă cînd dispărea pe o străduţă. Niciunul nu avea verighetă, dar ea ar fi putut să jure că unul dintre ei era căsătorit.

Vreme de o lună, i-a văzut în fiecare zi, la aceeaşi oră. Nu stăteau mai mult de jumătate de ceas. Zîmbeau tot timpul, pierduţi în celălalt. Într-o zi, el şi-a lăsat capul pe pieptul ei şi i-a morfolit un sfîrc, prin bluza subţire. Atunci, ea, camuflată de după perdea, cu geamul larg deschis, a simţit că ameţeşte, şi-a întors căruciorul şi s-a plimbat puţin în jurul camerei, să îşi revină. Avea un gol în stomac de parcă ar fi primit un pumn. Cînd a revenit la fereastră, plecaseră deja. I-a părut rău de slăbiciunea ei. A întins o mînă, a închis ochii şi şi-a atins un sfîrc.

Începuse să îi aştepte cu nelinişte. Se întreba cînd se vor opri din a se întîlni în locul acela, dacă se văd şi altundeva, altcîndva în zi decît la ceasul ăla. Şi-i imagina noaptea, iubindu-se în maşina lui micuţă, tăcut, strîmb şi strîmt. De cîteva ori s-a trezit în miezul nopţii şi s-a uitat afară, sperînd că îi vede. Altădată se gîndea că ăla era singurul lor moment din zi.

Apoi, într-o zi nu au mai venit. I-a aşteptat cu înfrigurare, s-a uitat la ceas. Poate nu au putut azi, şi-a zis, vor veni mîine. Cînd au trecut trei zile fără să apară cele două maşini, s-a gîndit că e vară, poate au plecat în vacanţă, undeva, numai ei doi. Apoi a venit toamna, au început ploile, iar ei îi era tot mai frig şi, deşi se încăpăţîna să aştepte lîngă geam, ei nu au mai venit. Ştiu, şi-a zis într-o zi. Acum trăiesc împreună, ce rost ar avea să se vadă pe fugă, pe furate, într-o parcare de la margine de oraş?

Trecuse un an şi, deşi ştia că nu vor mai veni, ea îşi împingea scaunul cu rotile la ora aia lîngă fereastră şi privea crucile dese ale cimitirului. Se mai gîndea la ei.În primul moment nici nu a recunoscut maşinile. Apoi a tresărit. Erau tot în maşina micuţă, neagră şi se priveau. Tot ei. La fel cum îi ştia. Doar că nu mai zîmbeau.