(august 2010)
Azi-dimineaţă la 11.20 de minute, vara mea s-a spart în zeci de bucăţi, ca o farfurie scăpată pe jos.
Mă uit la cioburi şi nu e nici regret, nici bucurie. Cel mult resemnare. Nici măcar nu le strâng. Le las să zacă, aşa, în neştirea lor, deşi ştiu că am să trec în vreo noapte cu picioalele goale şi am să mă rănesc în ele. Mai ales în cele mai mici, care mi se vor înfige dureros în tălpile moi. Voi sângera la început. Apoi va creşte carne peste ele şi nu va mai durea, iar ele vor rămâne încrustate în tălpi.
Uite, bucata asta mică, smaraldie. Dau cu piciorul, o întorc cu degetul mare. Din ea mi se oglindeşte satul de la capătul lumii unde mi-am petrecut vacanţa.Trocariciul. Peisajul de stepă cu ciulini şi plaja întinsă, fierbinte. Grădinile cu zarzăre coapte şi grele, ca sânii umflaţi ai unei lăuze. Egrete. R-egrete. Trupul gol şi subţire al unui bărbat contraplonjat, cu berea în mână şi un tricou ca un tulpan pe cap. Fetele, bălăcindu-se la nesfîrşit, scufundându-se, gălăgioase, bucuroase. Pagini de cărţi, cu literele fugind. Suflet gol, ca ultima cochilie găsită de cea mică pe faleză. Crâşma din sat, cu beţivii uitîndu-se la meciuri şi sălciile lăcrimând deasupra lor. Tanti Ioana şi pâinea de casă. Căruţa lui nea Voicu. O plimbare cu barca. Din nou, golul.
Şi astalaltă bucată, mai mare, cenuşie. Zile închise, la birou, cu telefonul nedezlipt de ureche. O masă frugală, între două jurnale. Certurile, scandalurile. Câte o cafea, la soare, pe terasa casei, cu ochii închişi, pe şezlong. Nopţi înstelate, pe aceeaşi terasă. Cuvinte, mesaje care dor. Ignore. Promisiuni neţinute. Cearşafuri mototolite, udate de plâns. Telefonul care nu mai sună.
Uite încă o toamnă, nou nouţă. Peisajul de pe terasă o să se coloreze ruginiu, ca o guaşă. Serile târzii voi dârdâi pe balcon, cu haina lui uitată la mine pe umeri, trăgând absent din ţigară. Copiii vor merge şi vor veni de la şcoală, mie îmi va fi tot mai frig. Şi ultimul fir de lavandă se va usca în ghiveci.
(foto de aici)
14 (paisprezece) Next Post:
ondina Heidi
Buna.
Ai citit de buna seama “M-am hotarat sa devin prost” al lui Martin Page. Ideea lui ca prostii nu (prea) au angoase (mai ales existentiale) e impartasita de multi. Citind recentele postari ma gandeam ca eu unul nu prea sunt chinuit de tristeturi d-astea d-ale eului … Ma afecteaza o intamplare, o atitudine, da. Imi pun intrebari si caut raspunsuri in chestiuni generale sau atasate unei situatii concrete. Dar nu mai am scurtcircuite d-astea emotionale. E unul dintre motivele pentru care am rezonat cu tine cand ai scris ca nu plangi dupa adolescenta. Varsta minunata, da, traiesc in preajma ei in fiecare zi, insa prefer tihna maturitatii, cu toate costurile ei ( responsabilitate, contabilitate, confruntari cu realitati dorite si nedorite samd ) dar si cu beneficiile ei ( iti stii locul, utilitatea, valoarea, ai invatat sa sortezi ce merita si ce nu merita atentia, energia, implicarea-neimplicarea, afectiunea…).
Ori am inteles prea multe ori am devenit autosuficient ori ma senilizez incet incet… Sau numai sufletele de artist traiesc astfel de framantari ?
Habar nu am. Eu le trăiesc de cînd mă ştiu… Am citit, desigur, cartea lui Page. Şi habar nu am dacă aş vrea să fiu altfel, să nu am frămîntări. Cred că în lipsa lor nu aş mai putea scrie.
N-am zis ca as vrea sa nu mai am framantari. Doar ca nu am
( in spatiul acesta al emotiilor si trairilor eului neimplinit )
eu despre mine vorbeam.
am incercat si eu odata sa verbalizez niste trairi asemanatoare…asa, in gandul meu intai si dupa aia, pe foaie. am avut o reactie de respingere si un fel de negare la inceput. ai patit si tu la fel initial? aveam impresia ca parca nu ar fi vorba despre mine, ca eu as fi doar un intermediar. nu am putut sa ma apuc de scris din cauza acestor reactii, cu toate ca sunt sigura ca ar iesi ceva…nu am dificultati in a ma exprima in scris, din contra.
mult spor la scris si multa putere!
nu, eu scriu de cînd mă ştiu… nu am avut niciodată probleme să o fac. mulţumesc!