MENU
1011177_212940345521493_1701360654_n

de • 4 decembrie 2015 • adevărurile mele, bucăți de mineComentarii (30)

despre bucurie la om

La ultima ședință de terapie de grup am lucrat pe una dintre cele patru emoții fundamentale cu care ne naștem: bucuria. Singura în alb. Restul sunt toate cu banderolă neagră: furie, tristețe, frică. (Alte teorii susțin că ar fi șapte, dar și acolo balanța e doi la cinci, dacă pui uimirea la emoții pozitive.) Bucuria autentică, aia care te umple pînă la refuz, pînă la lacrimi, pînă la urlet, aia pe care ar trebui să o trăiești des în copilărie și care apare tot mai rar dacă nu știi cum să o chemi și să o lași să fie în viața de adult. Și totuși, dacă o lași să fie, e destulă cît să bată la curul gol emoțiile negative.

Mai întîi a trebuit să îmi amintesc cînd am simțit-o prima dată. Mi-a luat mult să mă gîndesc, fiindcă nu îmi amintesc bucurie în copilărie. Furie, da, tristețe, da. Și foarte multă frică. Mie și de Crăciun și de Moș Gerilă îmi era frică, fiindcă totul era o amenințare în jurul meu. În orice moment eram pasibilă să fiu luată de țigani sau de bau-bau, Moșul și Doamne-Doamne mă pedepseau crunt, dar nu exista bau-bau mai tare decît tata. Cu atîta frică, bucuria avea foarte puțin spațiu să se manifeste. Primele mele bucurii conștiente sunt legate de cărți, așadar. Spațiile unde evadam, refugiul meu, locul unde mă ascundeam de toată lumea. O lume doar a mea, la care ceilalți nu aveau și nu îi interesa să aibă acces. Dar bucuria aceea ținea de vis, mai mult. Era o proiecție. În fiecare seară, înainte de culcare, ca să pot adormi – am avut probleme cu somnul de cînd îmi amintesc de mine – deveneam personaj din cărțile mele și derulam povești înainte și înapoi. Îmi vin în cap mai ales filmele unde le întruchipam pe fata din castel, în perioada Cireșarilor, însă îl iubeam pe Tic, nu pe Victor, pe Olguța – în cea a Medelenilor, pe Scarlet, mai tîrziu, și îl iubeam pe Rhett din prima. Mereu făceam cumva dreptate întotdeauna în proiecțiile mele, însă adormeam, întotdeauna, înainte de happy end. Alea erau bucuriile mele.

Cam tot pe atunci am învățat să mă bucur de natură. Citeam cocoțată în copacul cel mai înalt din grădină – un prun cu coaja aspră, mă scăldam ore întregi în lacul 12 – îmi amintesc o baie pe o ploaie torențială, prin pubertate, cînd un curcubeu a răsărit exact din locul unde ne îmbăiam, ne colora palmele cînd le întindeam iar noi țipam de încîntare – stăteam dezbrăcată în ploaie, hălăduiam prin păduri și livezi și pe cîmpuri, alergam fluturi. Poate și pentru că era singura bucurie pe care o simțeam deplin, pînă în vintre, am luat-o cu mine întreagă viața-mi, peste tot, întreagă, neciuntită.

Într-un alt exercițiu, a trebuit să spun cine îmi potențează bucuria. În urmă cu cîțiva ani aș fi răspuns exact ca toate celalate fete: copiii, soțul, prietenii, oamenii pe care îi ajut, cititorii etc. Acum am spus – și am părut, cel mai probabil, o ciudată egoistă – că eu. Doar eu sunt responsabilă de bucuria pe care o simt. Chiar și atunci cînd las pe alții să mă bucure, cînd împart cu ei, tot o decizie personală este.

La următorul exercițiu, ce rămîne atunci cînd îi scoți pe ceilalți din scenariu, cînd rămîi singură cu tine, din bucuria ta, am văzut nedumerire în jur. Cînd ești obișnuită să legi totul de alții, cînd fericirea, bucuriile, echilibrul tău depind de factori externi, fie ei oamenii cei mai apropiați, cînd ei ies din ecuație, nu mai rămîi cu nimic. Fiindcă nu ai adunat și pentru tine. Am zîmbit, cu înțelegere, fără pic de condescendență. Tot de acolo vin și eu. Din condiționarea aia că trebuie să te sacrifici, că dacă faci și simți lucruri pentru tine, ești egoist, ești un om rău, trebuie să te pui în slujba celorlați cu totul, să te mărunțești în bucățele, să li te dai. Din vinovății. Din convingerea că trebuie să împarți totul, mai ales bucuria, cu altcineva, că doar aia e bucurie adevărată. Știu oameni care nu fac nimic singuri, că nu se pot bucura în lipsa unui partener de nimic. Tot așa eram și credeam și eu. Eram incapabilă să simt lucrurile pe care le făceam, purtam cu mine tristețea că uite, nu am cu cine împărți, ce nasol. Credeam că, dacă cineva poate să se bucure de timpul cu sine, atunci nu iubește suficient, cum să nu vrei să împărtășești TOTUL cu cel pe care susții că îl iubești, aia nu e iubire! Aveam dreptate, nici nu era, era dependență, era obsesie, era nesiguranță, dezechilibru, era multe alte chestii. Mai tîrziu, cînd l-am întîlnit pe bărbatul nesăbuit, am căzut pe spate de admirație cînd am văzut un om care avea centrul echilibrului în interior, nu depindea de nimeni ca să fie bine, iar toate lucrurile pe care le făcea erau alegeri, nu condiționări. Pînă la un moment dat – oricît de minunat și asumat ar fi fost, avea și el limitele lui. Mi-am dorit să fiu așa cînd o să fiu mare. Habar nu am cînd am ajuns, dar știu că a fost un drum tare anevoios.

Undeva, pe drumul ăsta, m-am prins că bucuria/fericirea e o responsabilitate personală. A fost nevoie de ani de terapie pentru asta. A fost nevoie, undeva prin 2005, (Jesus Christ, zece ani în urmă!) să primesc două palme virtuale de la terapeuta mea de atunci care m-a trimis în prima mea vacanță singură. Mi se părea odios ce îmi face: să las eu toate responsabilitățile și să plec hai-hui, singură, în vacanță?! Păi nu o să cadă proteveul fără mine, doar munceam non-stop, ce aveau să se facă fără mine? Dar copiii? Cum o să se descurce tac-su și mumă-sa mare cu ele? Și eu, eu ce să fac singură o săptămînă în Grecia? Am plecat codită, cam speriată. A fost prima dintr-un șir de vacanțe de una singură. Am scris aici, atunci, despre ea. Uimită că pot fi bine de una singură. Că mă pot bucura de mare, de delfini, de cărți, de mîncare, de aer, de călătorie, de una singură. Cam intuiam eu cum e cu bucuria asta pe care nu o poți împărtăși cu nimeni, realmente, de cînd mă apucasem să mă dau cu placa, cu doi ani în urmă. Bucuria aia dementă care urca în mine în timpul alunecărilor, senzația că plesnesc de fericire și bine, vertijul – toate alea nu erau ceva ce aș fi putut să le împart cu nimeni. Erau ale mele și atît. Și nu aveam nevoie decît de o placă în picioare și niște zăpadă pe pîrtie ca să le simt.

Au fost niște ani grei, ăia în care am învățat, în care m-am educat, să simt bucuria, să o las să mă invadeze, să mă copleșească. Au fost ani cu depresii și întîmplări grele, probleme de sănătate ale copiilor, cînd nu vedeam capătul și nu credeam că voi mai experimenta și altceva decît senzația aia continuă de scufundare, de sufocare, de înec. Trăiam și simțeam prin vată, totul estompat, difuz, neclar. Dacă erau momente bune, treceau pe lîngă mine fără să plonjez cu adevărat în ele. Înțelegeam, după ce au trecut, că trebuie că aia a fost bucurie, că a fost o scînteie de bine, dar eu nu apucasem să simt. Proiectam mult, la fel ca în copilărie: aveam să fiu fericită, aveam să simt bucurie atunci cînd și dacă x, y, z. Fericirea era ceva ce ținea fie de niște momente din trecut despre care înțelegeam asta prea tîrziu, cu nostalgie și regret, fie de un viitor incert, blurat. Prezentul era o așteptare neîncetată – să se termine aia, să înceapă ailaltă, să vină, să plece, să fie, să.

Nu îmi amintesc cînd am început să caut bucurii în fiecare zi. Să mi le fabric, mai ales. Da, încăpățînarea de a fi bine, cu ceea ce lumea numește egoism iar eu, sănătate mintală. Un pahar de vin seara, cu o carte în mînă. Cîteva ore de liniște, să scriu. O masă la prînz, singură la geam, sorbind cu atenție fiecare înghițitură de supă la bistroul meu preferat, una-două-trei vacanțe departe de griji și de toată lumea. O zi-două-trei pe un deal sau pe o plajă, cu cortul, cînd bubele lumii plesnesc. Cafeaua de dimineață, sorbită în tihnă, pe terasă. O discuție inteligentă, un pahar de șampanie la amiază într-o zi obișnuită, un pui de somn într-o după-amiază cînd ziua se prăbușește cu zgomot peste tine și reușești să spui stop. O oră în bucătărie, gătind, alte cîteva ore în pat, făcînd dragoste sau doar stînd în brațele omului pe care îl iubești. Cît durează un spectacol de teatru, un concert sau un film. Senzația că te-ai oprit din vria cotidiană și simți, te lași să simți, cu toți receptaculii deschiși, fix secunda aia cu orice ar aduce ea: soare, vînt, ploaie, zăpadă, apus, răsărit, muzică, liniște, zgomot, rîs, sau poate chiar plîns, poate chiar tristețe. Există o voluptate și în asta, un gust straniu, poate puțin amar, dar numai și numai al tău și e ok, atîta vreme cît te lași să simți pînă la capăt, tot bucurie se cheamă. Bucuria că ești viu, întreg, recunoștința că ești viu, că îți e dat să vezi, să miroși, să auzi, să pipăi, să umbli, să alergi, să simți, că ai totul la locul lui, că nu te macină nicio boală incurabilă, că cei din jur sunt bine, că iubești, că ești iubit, că poate contezi, că nu ești degeaba, că nu respiri doar ca să consumi din oxigenul planetei albastre.

Dar mai ales înțelegerea faptului că ești acolo, în momentul acela, că e al tău, că se întîmplă atunci și nicicînd altcîndva. Că bucuria, că fericirea, că viața nu sunt ceva care se vor întîmpla atunci cînd și dacă x, y, z, ci fix atunci, în secunda aia plină în care apuci să inspiri și să expiri măcar o dată. Și asta nu ține de nimeni altcineva decît de tine. Și nici nu-ți poate lua nimeni, indiferent dacă vine, pleacă sau rămîne. E datoria ta față de tine.

Bucuria ești tu.

Cînd ai asta, ai de unde da și altora. Atunci poți împărți, cu toată generozitatea de care ești capabil. Poți alege să împărtășești, cînd găsești cu cine. Cine să simtă același fior. Cînd găsești o sintagmă care îți rupe creierii într-o carte. Cînd alunecă lîngă tine pe pîrtie. Cînd stă întins pe plajă lîngă tine, în tăcere. Cînd rulați pe un drum, către o destinație, cu soarele apunînd. Cînd plouă și afară e frig și înăuntru cald și miroase a pîine coaptă. Cînd hălăduiți, de mînă, pe străzile unui oraș necunoscut. Iar dacă nu găsești, e ok și așa. Le faci pe toate, cu bucurie deplină, rotuntă, neștirbită, și singură.

 

 

 

30 răspunsuri la postarea despre bucurie la om

  1. Christian C. spune:

    Va multumesc pentru bucuria pe care o simt cand va citesc.

  2. Raluca Brezoi spune:

    Cunosti senzatia aia cand, conectat la o perfuzie, fiecare strop ce se prelinge iti face bine pana in maduva oaselor? Asa simt eu cand te citesc…Mai mereu reglez la picurator, sa intre incet si sa se asimileze tot. Ca atunci cand, copil fiind, tineam patratica rara de ciocolata pe cerul gurii, sa se topeasca lent si sa mai fie… Inca invat ce e de facut atunci cand sufletul doare, cand vina si frica si pustiul devin rezistente la ciocolata sau vin sau tigari si cafea, dupa caz…Asa ai aparut tu, una din bucuriile mele intime (ce nu se pot si nu se cer a fi impartasite) posibil de savurat doar in forma profunda de administrare. Multumesc

    • Petronela spune:

      pfoai, m-ai emoționat grav! mulțumesc.

    • carmen spune:

      Exact asa simt si eu cand o citesc pe Petronela.
      Multumesc pentru sinceritatea cu care va deschideti sufletul aici pe blog. M-ati ajutat foarte mult in felul acesta, in sensul accetarii propriilor trairi, si sunt sigura ca nu numai pe mine.

  3. Andreea B spune:

    Foarte, foarte frumos! Iar poza se potrivește de minune, mi-ar plăcea sa o am screensaver, sa îmi amintească de articolul asta.

  4. Mona spune:

    A trebuit sa recitesc cateva paragrafe…si a fost greu asa..printre lacrimi! Si dureros…pt ca am inteles acum de ce a fost asa de greu atunci!Doamne, o sa scap vreodata de apasarea din trecut?
    Acum sunt fericita, si ma bucur de toate „micile”bucurii de peste zi. Si vreau sa ii contaminez si pe altii, si doare cand nu pot sa ii conving, pt ca atunci ii dau putere monstrului ascuns in debara.
    Ziceai de toata frica din copilarie!…stii cat e de copy-paste? 🙁
    Si stii ca uneori o las sa ma zgaltaie si acum?citindu-ti gandurile mi-am dat seama ca e chestiune de alegere…inca nu stiu de ce imi fac rau singura lasand monstrul fricii sa stea in debaraua mea!….:( doare tare…si nici paharul asta de vin rosu nu amorteste durerea..

    • Petronela spune:

      eu am o teorie, aposteriori, desigur, cum că durerea asta nu trece niciodată cu adevărat. se estompează, firește, dar nu dispare. important e ce alegi să faci cu ea. frică îmi e și azi, însă la mine frica nu e paralizantă, ci am transformat-o cu de-a sila, cu obstinație, în organ creator. mă duc mereu spre ea, o înving, o las în urmă.

  5. G3ordan spune:

    Stiu ca majoritatea cartilor pentru imbunatatirea stimei de sine ne invata ca trebuie sa ne valorizam noi pe noi insine, totusi eu gasesc de multe ori abordarile acestea impinse cam mult spre abstract pentru ca in practica eu nu am vazut pe nimeni extrem de fericit de unul singur, dar poate asta e doar pentru ca am ‘oamenarul’ foarte sarac :). ln cartile astea cuvantul singur capata valente de singularitate, ca si cum chiar daca ai fi ultimul om pe o planeta lipsita de lumina tu tot ai putea fi bucuros, valoros, etc… Nu contest ca abordarea asta unghiulara poate avea si aduce beneficii celor care o practica si cred in ea dar pare exagerata. Eu mai degraba inclin sa cred ca la nivel de baza, fundamental, noi avem neaparata nevoie de legaturi sau conexiuni (umane sau nu) si ca dependentele (umane sau nu) par a veni din lipsa lor nu din abuzul lor:
    https://m.youtube.com/watch?v=PY9DcIMGxMs

    • Petronela spune:

      eu nu citesc cărți de dezvoltare personală, așa că nu știu ce zic. eu citesc alte lucruri, literatură, mai cu seamă. sigur că omul e un animal social, iar eu nu slăvesc singurătatea, departe de mine așa ceva. spun doar că interacțiunea cu ceilalți trebuie să aibă baze sănătoase, să nu fie dependență, obsesie etc.

  6. Blackmya spune:

    Bucuria e fericirea ce vine din propriul interior.

  7. viviana spune:

    Si eu o iubesc mult pe Olguta…

  8. Raj spune:

    E bine sa cautam mereu motive de bucurie, cat despre interactiunea cu ceilalti, am ceva rezerve, dar mai mult ca sigur ca, vina ami apartine intr-o proportie destul de mare. Nu ne pune nimeni sa nefacem prietenii, cunostinte intamplatoare, doar de dragul de a avea prieteni, de a socializa. Ma uit la fiica mea ca tot timpul e cu nasu si cu curul in feisbucul ei si chiar nu pot s-o inteleg, dar probabil ca nici ea nu ma intelege pe mine. Nu probabil, ci mai mult ca sigur. La 18 ani si jumate, nu a gasit bucuria cititului, a lecturii . Imi spune ca a primit laicuri multe si am rugat-o sa-mi explice in ce constau astea. Mi-a explicat si la randul meu i-am spus ca si eu dau aproape zilnic laicuri verbale, de pilda vecinei de vis-a-vis care face o cura asidua de slabire, care consta in faptul ca pune si mai abitir kile pe scheletul ei. Pot sa-i spun ca sa ingrasat ? Nu. E dependenta de laicurile astea, de ce sa n-o bucur ? A fost parasita de sotul ei si acum simte nevoia sa slabeasca, sa cucereasca. Si-a facut chiar si fb, ea care era mereu circumspecta in beneficiile acestui mod de socializare. Cu multi ani in urma, aveam un vecin care se invenina daca iti achizitionai un lucru nou. La randul lui si-a cumparat o masina de calitate si l-am felicitat, ca prea mult si-o dorea. A belit ochii cat cepele si a ingaimat ceva de genul ca as fi spus-o din suflet si de atunci imi cauta mereu prietenia , pe care i-am oferit-o pe loc. Daca invidia se cuibareste insufletul cuiva, eu unul consider ca acest sentiment il ucide sufleteste, il macina, il invenineaza, il termina psihic, ii aduce boli. Nu cautati likeuri, nu va lasati prada acestui mod de socializare, nu cautati prietenia cuiva, comportati-va corect, judecati corect si ceilalti va vor simti cu timpul si va vor cauta prietenia, iar daca observati ca nu aveti succes in aceasta, nu va amarati. Ganditi-va cu prietenia e floare rara si multi au fost inselati dupa multi ani de casnicie, fara ca ei sa fi gresit cu ceva, au fost jegmaniti de asazisii amici, de rude, de frati. Acestia sa se gandeasca ca poate vor primi laicuri dela divinitate, daca asta e perceptia lor despre Dumnezeu. Am inceput sa dau sfaturi si numai prostii dau sfaturi…

  9. Raj spune:

    Si inca ceva: eu unul sunt convins ca Al Doilea Razboi Mondial ainceputdin cauza invidiei. Invidia lui Hitler si acolitilor sai. Cum va explicati atitudinea lor impotriva evreilor ? Oare de ce facem caterinca despre bulgari, cu ce ne credem mai buni ca ei ? Cati dintre dumneavoasta n-au auzit dela unii ca, au fost chipurile in cutare comunitate de secui, au intrat intr-o alimentara si au fost refuzati pe motiv de „nem tudom””? Eu de ce nu am avut parte de „”nem tudom”? Ba da, o singura data, intr-un sat de langa Toplita. O batranica care s-a amarat tare ca n-a fost in stare sa ma indrume, sa-mi explice ceea ce voiam sa stiu. Am inteles imediat ca nu iesise din satul ei si chiar nu stia romaneste. Am lucrat multi ani in armata si aveam printre recruti, multi soldati de etnie maghiara. Multi dintre ei invatau limba romana in lunie de stagiu militar. Erau trimisi la gospodaria ajutatoare, la porci, vaci, la gradina de zarzavat, ca sa nu „”vanda”” secretele imperialistilor. Cat timp porcii si gradina se aflau in grija lor, totul era bine, iar cand romanii mei raspundeau de aceasta, porcii erau slabi, rosiile din gradina erau toate cherry, chiar daca rasaduriler nu erau din acest soi.

  10. Raj spune:

    In anii 7o, Bolony juca la ASA Targu Mures. ASA a avut un meci amical cu SC Bacau. Eram cu taica in tribune. Bolony a dat un gol de toata frumusetea in poarta noastra. Golul, pe cinstite fiiind, a fost validat de arbitru. Fara sa ne dam seama, uimiti si incantati, eu si taicutu ne-am ridicat instantaneu si am aplaudat. Am fost calcati in picioare de romanii mei din tribune. Taica a stat internat mult timp in spital. Eu n-am fost ologit tare, caci am fost protejat de trupul lui. Se puse peste mine. La sfarsitul meciului, cand echipa adversa a trecut spre vestiare, prin tunelul acela de plasa, Boloni a fost umplut de flegme, de injurii. Si doar meciul fusese amical. Cand povestesc unora aceste intamplari, nu am intelegere de multe ori. Ba ca am radacini unguresti, ba ca nu stiu ce. Valabil si cu atitudinwa mea fata de evrei. Diferenta e ca eu am intalnit numai evrei si unguri bunuti. Fiecare intalneste asa cum ii gandul, mentalitatea, inima, educatia de acasa. Normal ca nu ma refer la mine, ci asa in general…

  11. Raj spune:

    Cei al meu, ii pus dioparte, dna Petronela. D`aia ma iubiti si vie dor de mine. Si reciproca…

  12. Raj spune:

    Puneti va rog o virgula intre secretele si imperialistilor, sa nu se creada ca ungurii din armata romana vindeau secretele care le apartineau imperialistilor. In definitiv ma cam cac in ele virgule de felu meu si LMA rasunator celor care va denumiti Neculai, Niculina. Unde preteceti Pastele, dna Petronela ? Sarumana si forma nisipului pe care va tolaniti la plaje la 2 mai !

  13. Raj spune:

    Fain la Onolulu, dna Petronela, dar mai calumea ii la Poiana dv. E cacuru sa preteci Revelionu , Pastele sau Craciuni la Onolulu. Aproape ca ma facut sa plang dna Ana si dna Seva cu amintirile lor. Dv. gaseati in ghetute, turte dulci, chestii ? Iam pus lu fimea un pachet de kent din alea negre, subtiri, ca prea se ascunde cand fumeaza. Sa nu mai dea dracu 1 leu pe tigare la bucata. Ce era sai pui caprei , ca are de toate. Miar fi pus mie taicu tigari in bocanci cand aveam 18 ani si 1/2 ? Poate un cacat. Acuma na, alte vremuri. Mai tacdracu si io , sa nu zica cas comunist sau taran. Va pup dulce pe gurita aia, dar numa pin barbriza,ca alminterea nu se cade …

  14. Bondor Radu spune:

    bucurie
    🙂

  15. Vecinu' de la țară spune:

    Mai întâi am comentat pe catchy.ro la articolul „Misterioasa dispariție a gentilomului de țară” si abia acuma am citit acest articol. Eu simt sinergie (nu insa suprapunere) între ceea ce am scris eu acolo în comentariul meu mai lung (penultimul ) și ce am citit acum aici, mai mult din întâmplare.
    Și apropo întâmplare: chiar respectivul gentilom (ne știm de-o viața însă niciodată nu l-am vazut în felul în care l-am putut privi prin ochii tăi) mi-a facut hand-shake-ul cu acel articol. E placut sa cunoști pe cineva în acest plan al ideilor, trăirilor și gândurilor (nu mă refer la el aici).

  16. Madalina spune:

    Multumesc !

  17. Andreea spune:

    In ciuda faptului ca am avut momente in care am fost extrem de bucuroasa, acele momente in care ai fi in stare sa faci orice, fara regret.. cand nu ai nicio reactie prin care poti exprima cumva cat de bine te simti. Cel mai ciudat e ca nu imi aduc aminte acele momente. In general sunt foarte pozitiva, poate asta sa fie motivul pentru care sunt greu de amintit, ca au fost prea multe. Nu imi dau seama, dar stiu ca in copilarie, pe cat sunt acum de pozitiva, pe-atat de fricoasa eram, exact asa cum erai si tu. Ma speriam de multe lucruri, mai ales de micile amenintari. Adormeam foarte greu, tarziu, si stiu ca se foloseau de pretextul ca nu o sa mai vina Mosul(in perioada sarbatorilor) daca nu voi incerca sa dorm.
    Multumesc pentru articol, este o sursa de inspiratie si l-am citit cu placere.

  18. Adrian spune:

    Va citesc si nu ma mai satur!
    Multumesc

  19. Laura Antoanetta spune:

    Adesea, ma ridic de pe scaun si respir adanc…
    Ma regasesc uneori total in sensul cuvintelor tale.
    Apoi sirul neincetat de constientizari ce ma dor acut, si care sunt in acelasi timp, constructive si autodistructive,…caci implacabilul e produs, imi face bine, devin usor masochista, si , ca si tine, scot din mine ,pe mine, ca o eliberare.
    Te citesc .
    E bine ca esti!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *