Cînd o pătrund, Bulgaria îmi pare părăsită şi părăginită dar cu un farmec desuet, precum cel al unei femei trecută bine de a treia tinereţe, dar cu urmele frumuseţii apuse încă stăruind pe chip. Senzaţia mi se accentuează cînd intru în Balcic, un melanj de clădiri de piatră superbe, vechi, şi ruine noi, blocuri sau hoteluri abandonate la roşu, verdeaţă şi apă. Vegetaţia creşte la întîmplare, peste tot, acaparează grădini, clădiri, curţi, se iţeşte neobrăzată, atotstăpînitoare. Îmi place aşa sălbatică, neîmblînzită, îmi plac scările neîngrijite, pietruite, care coboară prin boltele verzi înspre mare, mă simt prinsă într-un labirint minunat mirositor şi colorat, o Ariadnă senină, fără grija minotaurului, cu nările înfiorate de miros amar de ştiută floare de castan, amestecat cu odor dulce, de floare de liliac şi de boz.
Peste toate stă un cer greu, apăsător, coborît pînă la genunchii oraşului pe care l-a iubit atît regina Maria. Nu-i văd dealurile, învelite în ceaţă, nu zăresc linia unde marea se dă cerului, totul e difuz, contururile, vagi, corpurile solide se contopesc pînă devin fluide, se îmbrăţişează într-un gri perlat, se diluează şi îmi confuzează retina hulpavă şi neiniţiată. Hotelul în care stăm are un corp vechi şi imund, aproape abandonat, în a cărui recepţie tronează o bulgăroaică grasă şi veselă, cu gambe puternice, dezgolite, şi un corp nou, imposibil de decent, în comparaţie cu celălalt. Fereastra mea dă înspre mare dar nu şi înspre ochii tăi. Mă plimb de-a lungul falezei înnegurate, mă aşez pe stînci, îmi privesc marea în ochii apoşi şi tăcuţi. Niciun val nu o clinteşte, pare că stă în expectativă, nemişcată, imensă, măreaţă, superioară. Nu o ating, o privesc doar, o respir, mi-o asum. Numai la malul ei, privirea mi se odihneşte. Numai ea e suficient de vastă, de întinsă şi îngăduitoare să îmi lase sufletul şi privirea să zburde, să nu le îngrădească, numai la picioarele ei sidefate mă simt liberă, deşi îngenucheată de frumuseţea ei şi dependenţa mea. Oh, dacă ai şti cum o iubesc! Cum mi se aşază în creier şi suflet clipocitul ei calm dar şi vaietul ei sfîşietor, neliniştitor. Cît îmi seamănă, amăgitoare şi totuşi atît de statornică, mereu acolo, în acelaşi loc şi totuşi alta. Cum mă săgeată tînguielile păsărilor ei, mugetul adîncurilor neştiute, zgomotul spart al valurilor în stînci. O iubesc cu dor de ondină, ca şi cum ea ar fi fost casa mea şi din ea mă trag, nu din pămînt, nu!, din apă. Fiecare plecare de lîngă ea e o smulgere. Doare.
O sorb cu nesaţ, în suflet o sorb, de cîte ori mi se-ntîmplă-n retină. O sorb şi îi zîmbesc. Le zîmbesc şi florilor din grădina castelului, miresmelor şi culorilor. Grădina e altfel decît mi-o imaginam, mai pietroasă, mai calculată, poate, prea plină de lume, prea umblată. Mi-o imaginez pe regină călcînd-o la pas mic, oprindu-se în umbrare, dezmierdîndu-i cîte o petală, netezindu-i cu mîna vreo cută de apă, cu doar pescăruşii ţipători tovarăşi. O dezmierd şi eu din priviri, o calc şi eu în converşi, îi miros florile, îmi îngrop obrazul în bujori parfumaţi de-ţi iau minţile şi ochii în ciorchini liliachii de-ţi fură vederea, îmi proptesc spatele de vase de lut, mă arunc fără discernămînt în iarba verde, rîzînd. Degust vin, mă (re)îndrăgostesc, plec cu trei sticle. Rîzînd, încă.
Soarele se încăpăţînează să se aţină în dosul cerului sumbru. Eu îl desfid, el mă ignoră. Profit de lipsa şi nepăsarea-i şi dorm, dorm precum sacii cei grei de cartofi, dorm somn dulce de-amiază, somn şi mai dulce de dimineaţă, dorm tot somnul pe care nu l-am dormit în ultima lună, somn gras şi puturos, dar binefăcător. Simt cum mi se ridică pîcla de pe creier, îmi simt neuronii făcînd gimnastică, învioraţi, revigoraţi. Le dau din cînd în cînd cîte un şut în curul satisfăcut, să nu se înveţe cu binele, că n-avem, e penurie. Mă resemnez cu lipsa soarelui, dar mai întîi mă plîng cui stă să mă asculte cît de frig e şi cum m-au minţit iar meteorologii, că uite mi-am pus numai haine subţiri în bagaj şi pe faleză suflă vîjgăul iar eu nu am decît un caftan mai gros, toantă şi obosită şi grăbită şi în silă cum am împachetat la plecare. În schimb posed, desigur, sandale şi costum de baie. Şi abia ce termin lamentaţiile, ne aşezăm pe o terasă cu flori şi păsări tărcate pe care scrie bine aţi venit scumpi prieteni romîni, îmi bag nasul, sastisită, într-o carte şi jmaf, de unde-neunde, mă orbeşte o rază de soare. O prind şi o dojenesc, pe unde-mi umbli, fufă, cum ne-a fost vorba nouă? Dar ea alunecă şi fuge să risipească norii şi îmi trînteşte cer albastru şi nori cirus deasupra, de stau şi mă minunez precum viţelul la poarta nouă. Şi nu mă mai dau dusă din cald şi bine, scot haină după haină, zîmbet după zîmbet. Şi după vreo două ore de senin, îmi fac socoteală să mă-ntind colo, pe bucata ceea de nisip, la soare, dar nu aşa înfofolită, Doamne fereşte, ci gătită înadins pentru plajă. Şi iute mă dau peste cap de trei ori şi mă preschimb în fufetă văratecă, dar norocul nu-mi stă pe loc, ci fuge, şi cu el tot soarele, de mă lasă fustată şi sandalată pe singurul petic de plajă din Balcic, cu ochii în nor negru de furtună, nor nimbostratus şi suspin şi îmi iau fustele şi le urc înapoi pe scări de piatră năpădite de iarbă, cu obidă de aspidă.
Dar nu las norul să îmi întunece bucuria decît puţin, iar cu soarele mă voi mai întîlni iar, pe drum înapoi. Şi la cafea, într-o Vamă ticsită, mahmură, dar cu o mare turcoaz şi vibrantă, furioasă şi rece, dar atît de frumoasă încît îmi răneşte inima, iar, zdrenţe mi-o face cînd o privesc pentru ultima oară de această dată, căci mă voi tot întoarce la ea pînă îmi va fi să îi rămîn, să-i caut în cap cînd e obosită, să-i fac un ceai cînd are guturai, să-i sărut gleznele lichide şi oţelite, să-i iau limba de spumă în gura-mi amară, să o frămînt şi să o ascult pînă cînd îmi va fi vremea să mă duc, iar cînd o să mă duc tot în ea să mă duc, nu în pămînt, nu!, în apă. Căci fiecare plecare de lîngă ea e o smulgere. Doare.
invitaţie la randevu. în Timişoara şi Bucureşti. Postarea următoare:
mama mea mare
Si fiecare mare, autenticâ iubire nu se uitâ niciodatâ
Imi place cum te imbraci; un stil tare placut!
Mai placut decat stilul in care scrii.
Nu -mi dau seama de ce sunt asa diferite, desi pornesc din aceeasi persoana, din aceleasi trairi.
Interesante sunt : fruntea proeminenta, nasul mic, ochii migdalati, maxilarul pronuntat si pometii – probabil strabuni mongoli.
Nu ma apuca nervii ……….sunt calm si incerc sa te inteleg.
Poate din randurile sau pozele viitoare.
Zi placuta
păi îţi trimit nişte poze cu hainele mele, nu te mai obosi să citeşti, zău. cît despre străbuni, da, erau huni, deci mongoli, însă observaţiile tale sunt dezlînate, ca să nu spun mai mult.
In cazuri d-astea la limita, o pastila e mai eficienta ca scrisul. Pentru toata lumea.
Evident luata inainte de a ne apuca de citit bloguri.
delicioasa Petronela, astept postarile tale, ca pe un desert rarisim pe care il savurez de fiecare data cu aceeasi placere, dar parca prea repede se termina… cum ajung la crema, inca o imbucatura si s-a gatat 🙂
mulţumesc. să ştii că această comparaţie m-a făcut să salivez grav după o amandină…
absolut superb! esti diafana, plina de gratie, mica sirena ce si-a odihnit fruntea pe nisipul mangaiat nu de o briza calduta, ci rascolit de „vïjgaul” trezit din amorteala … doar pentru a te intampina…
iti multumesc…fiecare din atomii mei au plutit intr-o miscarea browniana blanda in jurul pasilor tai!
ba eu mulţumesc.
Ce frumos ai descris dragostea de mare, mi-ai vorbit din suflet. Si pe mine ma doare fiecare despartire si sufar ca locuiesc asa departe de ea si nu o pot vedea pe cat de des imi doresc.
Acu mi s-a facut dor din nou !
eu nu înţeleg în ruptul capului de ce nu m-am născut la malul ei…
Oras in NE Bulgariei, pe Coasta de Argint, la S de capul Caliacra
[…] Andra Istrate: De foarte multi ani, inainte de a avea contact cu blogging-ul il urmaresc pe Sebastian Bargau. Pe langa continutul relevant, il admir pentru ca este un motociclist responsabil care inceara mereu sa educe aceasta comunitate. O urmaresc si pe Sabina Cornovac pentru ca abordeaza subiecte din aria mea de interes. In materie de de beauty and fashion le urmaresc pe Alina Ceusan si Dana Rogoz. Si atunci cand am chef sa citesc ceva amuzant citesc adolfina.ro sau blogul Petronelei Rotar. […]
Buna,
Te-am vazut in Balchik. Ne-am intersectat chiar de cateva ori in plimbarile pe faleza. Nu am fost foarte convinsa ca esti tu si sincer nu am vrut sa iti deranjez vacanta, dar mi-as fi dorit sa iti spun ca iti citesc blogul si te admir mult… Atat 🙂
trebuia să vii. să mă tragi de mînecă, să îmi spui, m-aş fi bucurat, tare…
data viitoare asa o sa fac 🙂
O sa te vad in carne si oase duminica….Pfff, am niste emotii…
Ma incanta cum alaturi cuvintele. Imi vibreaza neuronii, citindu-te, dar nu!, nu le voi da nici un sut in „curul satisfacut”…ii voi lasa sa lancezeasca in eleganta descrierilor tale…acum, pana plec la munca….si iar si iar, in cate un moment de respiro…
păi tu vezi un om în carne şi oase, eu mulţi. cine are mai multe emoţii, vai steluţa mea?
Am fost si eu in Balcik on 1995 ca sa vad castelul reginei Maria si gradinile din juru-i. Si atunci intrarea in Bulgaria si zona arata tot asa cum spui tu acum (parasita,…….dar cu un farmec desuet..). Bunica mea care s-a dus de curind (la 90 de ani) a cunoscut-o pe regina, care venea vara la Bran (castelul era resedinta ei de vara) si era foarte populara printre braneni si cghiar apropiata de ei. Nu degeaba a dorit sa-i ramina inima acolo. Ai stat in fotoliul de piatra din care-i placea ei sa priveasca Marea?
Frumoasa descrierea si locurilor si a sentimentelor, cu bogatie de cuvinte si sensuri care te apropie de senzatiile pe care le avem(noi cititorii) cind evadam din ,,hora,, in care suntem prinsi.
Inteleg ca marea e a ta, dar de ce si balcicul?
păi Balcicul nu e, titlul se referă la felul în care l-am simţit eu, nu e o declaraţie de posesiune.
Superba descriere si amintirile mi-au zburat spre resedinta Reginei spre acel pamant romanesc samavolnic furat si mi-ai facut un dor teribil de mare cu randurile tale .Esti un om frumos cu suflet cald si cu trairi intense.
mulţumesc.
„Fereastra mea dă înspre mare dar nu şi înspre ochii tăi.”
Fabulos!
Mi-am amintit de Balcic, de omul cu care am fost acolo şi de care m-am desprins greu, dar necesar.
Mulţumesc, Petronela.
N-am întâlnit niciodată o descriere aşa frumoasă a mării. Un text cu briză, pe care îl citeşti şi-l respiri totodată…
Te felicit pentru inspiraţie! Mi s-a făcut un dor nebun de Mare şi de plecat la drum lung.
mulțumesc!
Mai aveai tu, carevasăzică, ceva provizii de converşi…
întotdeauna.
Superba descriere a Balcicului, un colt de rai pe care de ani de zile doream sa-l vad, si abia vara aceasta l-am vazut. Eu am descoperit Balcicul prin scrierile Cellei Serghi. Ani de zile am trait cu o imagine idilica a acestui loc, dar nu am fost deloc dezamagita cand l-am vazut. Mi-am dat seama ca imaginatia si realitatea s-au completat. Sa stii ca m-am regasit aproape in fiecare cuvant pe care l-ai scris . Iti impartasesc trairile. Ai scris atat de frumos, ca mi s-a facut asa dor de mare ,ca ma doare.
🙂 eu am lansare la Constanța curînd.
ce spui tu despre mare ar trebui premiat; pulitzer sau goncourt sau un alt premiu neinventat inca pentru a-ti recunoaste/onora/pretui/maiestria; e atat de frumos ca doare!
mulțumesc!
ce spui tu despre mare ar trebui premiat; pulitzer sau goncourt sau un alt premiu neinventat inca pentru a-ti recunoaste/onora/pretui/maiestria; e atat de frumos ca doare!