(iulie 2010)

O lăsasem la ta-su de zece minute. Şi am primit telefonul. Vezi ca bigudiul mic a leşinat, am chemat ambulanţa. Dacă nu eşti mamă şi anxioasă nu poţi înţelege ce simţi când auzi asta. Am mers pe interzis. Cu 100 la oră prin oraş, într-un slalom disperat şi neputincios. Deja o urcau în ambulanţă. Era palidă şi se forţa să zîmbească. Doctorul – un prieten vechi, îmi spune că îl îngrijorează faptul că şi-a pierdut cunoştinţa şi că o ducem la urgenţe să facem nişte investigaţii. O sun pe doctoriţa noastră. O ţin în perfuzii. Vorbesc ceva, în limbajul dureros de cunoscut, despre epilepsie. Să facem un eeg să fim siguri, zic.
Şi facem eeg-ul. Şi mergem la neuropsihiatru cu el, să ni-l citească. Mă priveşte lung şi îmi spune că uite, a ieşit un edem cerebral. Să facem şi o tomografie, să fim siguri.
Şi mergem la tomograf. Bat la uşa neurochirurgului. Şi el prieten vechi. În cabinet cu el, încă unul, gras şi nesuferit, se joacă pe calculator exact ca în reclama aia. Vorbesc cu prietenul meu. Îmi zice, draga mea, colegul meu se ocupă de copii. Aştept. Ăla nu se oboseşte să ridice capul din joc. Ia în scîrbă, într-un final apoteotic, eeg-ul. Doamnă, zice, a mai făcut vreo criză până acum? Cuvîntul criză mă blochează. Întreb gâtuită: vorbim de un leşin de cîteva secunde… de unde criză? Se enervează. Urlă la mine. Îmi explică, doct şi sastisit de din astea ca mine, că orice pierdere de cunoştinţă nu e aşa, cum cred eu, ca în coana Joiţica, că înseamnă CEVA. Auzi, madam, ceva! La prima nu se pune diagnostic, dar la a doua, e E-PI-LE-PSI-E!! Mă scurg pe scaun, uşor, lacrimile îmi ţîşnesc ca în desenele animate. Protestez slab, că fetiţa mea e zdravănă şi s-a jucat în soare. Doamnă, îmi zice ăla şi mai scîrbit, văd că nu ne înţelegem. Păi cum să ne înţelegem, dacă mata îmi zici că după un leşin de 3 secunde copilul meu e epileptic? Eu am leşinat de mai mult de două ori şi nu am epilepsie. Rîde sinistru. Asta ziceţi dumneavoastră. Poate că aveţi. Îmi încordez pumnii şi îmi pare iar rău că nu sunt bărbat. Să facem tomograful. Aştept rezultatul pe holul clinicii gata să mă prăbuşesc. El mă ţine strîns, eu ţin strîns rivotrilul sub limbă. Tomograful e bun.
Neuropsihiatrul studiază eeg-ul şi tomograful din nou. Îmi explică să nu mă panichez, dar că edemul ăla cerebral există. Trebuie reluat eeg-ul peste o lună şi dacă e ok, atunci putem răsufla uşuraţi. Până atunci, ţinută sub observaţie, dar să ducem o viaţă normală. Iar dacă mai leşină o dată, trebuie începută o medicaţie, ceva. Sunt sigură că am eu edem cerebral acum, atît de greu îmi simt capul.

 

 

five days later.

Nu am făcut plajă în vamă, ca să ne întîlnim cu nişte prieteni din Constanţa. Fetele au vrut pizza. Suntem în drum spre ei, dar bigudiul mare e palid rău. Îmi vine să vomit mama. Not again! O ţin de cap, în portul Tomis, printre iahturi, şi ea varsă. Tremură toată. Gata, mergem la spital.
Spitalul din Constanţa e un monstru. Ea vomită şi îi e rău continuu. Intrăm unde scrie urgenţe copii. Zece puradei aşteaptă la uşă. Niciunul nu pare să fie foarte bolnav. A mea nu se poate ţine pe picioare. Intră prietena noastră, medic rezident acolo, să vorbească. Eu înjur în gînd ghinionul şi saturn în casa I. După un sfert de oră de negocieri, ne cheamă. Ţigăncile sar pe noi. Mă scutur de ele. Urgenţa arată ca un dispensar de ţară. Jeg şi sărăcie. Un doctor masiv şi mustăcios o examinează vag. Îmi cere anamneza. Nu îi iau analize, nici măcar tensiunea. O palpează pe burtă. Mă uit la mine. Arsă de soare, cu o eşarfă pe cap şi în şlapi, cu picioarele pline de nisip, nu prezint prea mare garanţie. Aşa că medicul se uită la mine dispreţuitor şi îmi spune: sigur aţi mâncat ceva de pe plajă. Băi, dacă sunteţi săraci şi nu aveţi bani să mîncaţi la un restaurant, mai bine staţi acasă. Văd instantaneu negru în faţa ochilor. Fac un pas elastic înainte, gata să îi sar în gît, ca pantera. Mă opresc şi îi silabisesc, printre dinţi, cuvîntul magic. Lucrez în televiziune, sunt jurnalist, nu cerşetor. Mă întreabă dacă îl ameninţ. Îi răspund că relev doar că nu mănânc de pe jos, că posed informaţii la acelaşi nivel cu el. În maximum trei secunde devine extrem de prietenos. Şi cu mine şi cu a mea, care continuă să zacă pe patul insalubru, fără să i se facă nimic. Trebuie să o internăm, zice. Şi începe să facă formele, cu o amabilitate care mă umple de scîrbă. Apoi, fără să i se fi făcut nimic, e pusă pe un scaun şi lăsată în faţa unei uşi. Aşteptaţi aici, zice asistenta, vine cineva să vă ducă pe secţie.
Stăm acolo preţ de jumătate de oră. Mama, trebuie să vomit. În geanta de plajă am o eşarfă. Îi spun că dacă îi vine, să verse pe ea. Avem o oră de cînd ne aflăm în jegul ăsta de spital. Îmi vine să plîng de furie şi neputinţă. Salvarea vine de la o infirmieră plină de sictir care ne duce la etajul 9. Terapie intensivă. Sau asta scrie pe uşă. Îmi vine să vomit şi mie cînd văd. Degeaba v-a trimis, îmi şuieră vaca în uniformă. Nu e locuri. Şi îi dă vânt căruciorului cu piciorul pe uşa cabinetului. Aud prin lemnul uşii o voce rea: asta ce dracu mai are? Dau să împing, să intru. Răsare un cap de asistentă, cu aceeaşi grimasă de silă. Îmi zice: nu aveţi ce căuta aici, domnişoară. Aici pot intra numai mamele! Şi zbang, uşa în faţă. Împing iar şi urlu: dar eu sunt mama!!! Aia mă examinează de sus pînă jos, cu aceeaşi silă şi vădită neîncredere şi îmi dă drumul, cam neconvinsă.
Terapia asta intensivă e un alt dispensar. Bat pariu că la Puchenii Moşneni, de exemplu, ăia sunt mai dotaţi. Uite care e treaba, îmi zice una din asistente, degeaba v-a adus aici. Noi nu avem nimic, nici medicamente, nici perfuzii şi nici locuri. Acu să vină doctoriţa. Şi face o pauză dramatică. Dar… amabilitate, aveţi? întreb, verde de nervi. Sau e criză şi de din asta? Şi zic iar cuvîntul magic. Şiiii… ce să vezi?! Ca prin farmec vocile li se înmoaie, zîmbetul le revine şi încep repede să îmi explice că le e greu şi lor, că uite, sunt puţine şi şi aşa vor să le restructureze. Mi-e silă că trebuie să recurg la formula asta, dar e singura şansă să îmi trateze copilul… Şi în timp ce ele se plîng, fie-mea zace chircindu-şi cei 182 de centimetri pe o canapea scundă, fără să i se fi făcut nimic. NIMIC. Şi îmi vine să urlu.
Doctoriţa e micuţă şi nu are un ochi. Se uită la mine cu ochiul bun şi îmi zice că a auzit că e cineva care face scandal aici. E prudentă, cuvîntul magic precedase venirea pe secţie. Ne mută într-o secţie mai spălată a spitalului. Mai de vip, aşea. Şi îmi face o listă lungă, să mă duc la farmacie să iau, că nu au ce să îi facă fetii, nu au medicamente de niciun fel. Nici siringi. Nici branulă. Nici măcar ser fiziologic, la dracu! E deja noapte afară. În timp ce ea scrie, pe bigudiul borîcios îl mută cu scaunul cu rotile. O rog pe asistentă să îmi împrumute o tăviţă, să aibă unde vărsa, pînă ajungem jos. Refuză. Copilul varsă pe hol, pe jos şi în eşarfa mea verde din caraibe. Îmi spune că îi pare rău că mi-a murdărit eşarfa preferată, dă-o dracu de eşarfă, tu fă-te bine.

Alerg disperată la farmacie. Mă rătăcesc. În curtea spitalului, lîngă spital, numai ţigani. Miroase înţepător, insalubru. La farmacia nonstop, alţi ţigani. Caută o suzetă, dar de fapt nu suzetă ci biberon. Dar nu din ăla, unul mai ieftin. Farmacista îi arată zece din alea, copilul meu vomită în spital de 4 ore, mă stăpînesc greu să nu le iau tuturor neamul în vorba aia de la maimuţă la pentium 8. În cele din urmă ajung să cumpăr siringi şi metoclopramid şi algocalmin fiole şi antibiotic injectabil şi ser fiziologic şi soluţie perfuzabilă şi leucoplast. Plm, leucoplast.
La 4 ore de cînd am ajuns la spital, în sfîrşit primeşte medicaţie. Cumpărată de mine. E palidă şi speriată. Mama, nu pleca, e aşa de urît aici şi oamenii ăştia aşa de răi. Nu plec. În salon, în afara patului ei mai e un pătuţ de sugar, cu gratii. Stau lîngă ea pînă adoarme şi apoi mă încolăcesc în jurul meu pe pătuţul de bebeluş.
Prin ferestrele murdare îmi rînjeşte sinistru o lună plină, rotundă, lăbărţată. Închid ochii să aţipesc puţin, dar mă înhaţă demonii din colţul pleoapei şi mi se face frică, tot mai frică.

***

yo siempre estare a tu lado