când maşina alunecă pe şosea şi soarele ţi se aşază pe faţă prin parbriz ca o mîngîiere din vîrful degetelor, atunci poţi crede că pleci oriunde. eşti instalat confortabil în scaun, peisajul se derulează cu repeziciune, drumul se întinde în faţă, ţi se aşază sub pneuri cuminte, să îl calci, nu există destinaţie, doar călătoria.
atunci îmi place să cred că mă voi opri doar acolo unde drumul sfîrşeşte în ape. şi acolo, pe mal, mă aşteaptă liniştea, înfăşurată în văluri albe şi moi.
Ce-am mai debitat:
Postarea precedentă:
arsuri Postarea următoare:
the world is not enough (but it is such a perfect place to start, my love)
arsuri Postarea următoare:
the world is not enough (but it is such a perfect place to start, my love)
