ceilalţi sunt urme, nicidecum Infernul.
uneori urmele astea sunt eterice, precum sinuciderea fluturelui lui Cioran. volatile. superflue.
alteori, urma lăsată e ca o transfuzie sangvină. sîngele nou ţi se amestecă în vine cu al tău. sînge curat şi sînge murdar. nu o vezi, nu o simţi, dar te schimbă pentru totdeauna, te modifică structural. te trezeşti numai că eşti alt om, vorbeşti cu expresiile celuilalt, priveşti cu căutătura lui, gesticulezi cu mişcările lui. încep să îţi placă ceasurile şi un anume parfum, să citeşti o anume literatură, să te înmoaie în spatele genunchilor o piesă din coloana sonoră a filmului care îi plăcea mult. să îţi iei haine cu aceeaşi etichetă. să te plimbi pe unde îi plăcea să se plimbe. să bei vinul şi să mănînci brînza pe care le consuma. fără să îţi dai măcar seama, devii puţin celălalt.
mai sunt şi urmele adînci, şanţuri sîngerînde pe cortex. de parcă celălat ar fi umblat cu trusa de geometrie deschisă şi ţi-a scăpat compasul direct în cap. şi vîrful ascuţit te scrijeleşte, adînc, dureros, definitiv. urmele alea nu se mai vindecă vreodată, se cicatrizează superficial şi la orice zgămîiere supurează iar. le simţi şi-n somn. te dor. trăieşti cu ele. mori cu ele. poţi să şi mori de ele.
am creierul plin de şanţuri. emisfera dreaptă, mai ales. aia unde se localizează durerea şi tristeţea. e zgîriată toată, precum displayul unui telefon suprauzat. şi emisfera stîngă, da, şi ea e plină. acolo sunt mai mult atingeri ca de aripă. le simt acolo, continuu. cîteodată le ignor. altădată mă ignoră ele pe mine. găsim cumva un mod să supravieţuim împreună, ne tolerăm reciproc.
cînd mă uit în oamenii pentru care sunt celălalt, văd propria mea urmă, ca o pată fluorescentă. o contemplu. îi urmăresc cu tandreţe contururile. le caut mai ales în emisfera stîngă, dar le găsesc şi în cea dreaptă. am fost şi compas, am fost şi fluture. sînge împletit cu sînge despletit. m-am înşurubat în creiere ca tirbuşonul în dopul de plută, puternic, adînc. sau m-am insinuat uşurel, pe nesimţitelea. am rămas. mă văd, mă simt, mă recunosc. îmi marchez teritoriul. mă înghesui cu altele, ne dăm la gioale, trişăm, pierdem sau cîştigăm spaţiu vital.
nimeni nu trece prin nimeni fără să lase urme. ţi se pare doar că uiţi. eşti suma scrijeliturilor pe care le-au făcut ceilalţi în tine. au zis-o şi neuropsihologii, au măsurat, au cercetat, au făcut hărţi, au trasat teritorii. uită-te-n capul tău ca într-un cuprins de carte. m-ai găsit?
leapşă scriitoricească Postarea următoare:
ziua mia
Te am gasit, biensur. Foarte reale sunt ideile si imaginile transmise. Cum reusesti sa tii minte atitea frinturi de viata si sa le imbraci stil Petro asta cred ca nimeni nu poate zice. Chiar tu spui ca-i minuta din interior. Pe gustul meu textul asta.Mersi.
mă înclin.
Bag sama ca incepi sa te intreci pe tine. Sau sa prinzi curaj. Sau ceva. Oricum, io speechless de data asta.
Citesc pe nerasuflate…ca de fiecare data. Ar fi o aroganta din partea mea sa iti spun ca ma regasesc in profunzimea cuvintele tale? ”Sa simti ca un poet nu inseamna sa fii poet” spunea Algernon Blackwood…Si totusi, indraznesc sa spun: te simt. Ma prinzi cu sufletul dezgolit, de fiecare data. Ca si cum nu as mai avea niciun secret nedescoperit…Fabulos scris! Felicitari!
mulţumesc cu inima şi cu bucuria de a fi înţeleasă.
rectific..”profunzimea cuvintelor tale”
99.9999(etc) din ceea ce suntem/ne inconjoara este spatiu
the vacuum(haramein si altii)
eter (tesla – el, cel care sparsese primul gheata si a fost atat de putin inteles , spre deloc)
urme , scrii tu
urme in vid
ce dincolodecuvinte de … dincolodecuvinte e construit/alcatuit/se intampla/este intregul 🙂
Purtăm urme de paşi pe suflet; tot ce trece, rămâne.
…prea multa sete de iubire dus-intors…prea multa galagie in siguratatea asta…ssstt…usor cu tonele astea de dragoste pe scarile din blocul nostru…urmele de pasi despre care vorbesti, uneori sunt carne vie, mustinda de puroi, cangrena…a venit toamna…