Clemence, mi-a scris o prietenă venită din Franța, ai timp să ne vedem și noi săptămîna asta la cafea? Sîmbătă plec. Sîmbătă, sîmbătă, m-am gîndit. Păi, mîine am campania de donare de sînge, programare la ecografie mamară, ședință cu părinții, de terminat de editat filmulețele alea, e tata în spital și nu am dormit de o lună, mă ustură ochii de oboseală, poimîine am aranjate filmări de dimineață, două ședințe lungi după-masă, programare la gastro-enterolog, tata încă în spital, vineri plec la București că am fost nominalizați cu proiectul antifumat la webstock, sîmbătă campanie pentru mersul pe jos. Și tot sîmbătă, ne-am fi dus la Faust, la Sibiu, dar ar însemna să mă sinucid, deci nu mergem nicăieri. Iar între timp, scrisori de mulțumire și alte chestii post-festival. Dar nu e nimic, că mai am o săptămînă jumate și plec în concediu…

Perfect, a zis ea, și îți închizi telefonul. Îmi închid telefonul? Nu. Eu nu îmi închid niciodată telefonul. Wow, m-a izbit. De 19 ani, de cînd am copii, nu mi-am închis telefonul niciodată. Sunt mereu la dispoziția lor și nu numai al lor, a oricui. Sunt robotul perfect, sclava ideală, oricine dorește să mă folosească, aici sunt. Dacă îmi închid telefonul și exact atunci are nevoie cineva de mine și nu mă poate găsi? Cum să dezamăgesc pe cei dragi, colegii, clienții? Cum să mă caute cineva și eu să fiu indisponibilă? Dacă nu se descurcă și taman atunci au nevoie de ajutorul meu? Sau, mai grav, descoperă că se descurcă singuri și că, realmente, nu au nevoie de mine, care mai e rostul meu? Cum să debilizez cu propria mînă sentimentul că sunt în control, că, vorba englezului, I’ve got it all figured out?

Oh, cum îmi hrănesc iluzia că sunt absolut necesară, că în lipsa mea se oprește pămîntul din învîrtit, astrele nu mai strălucesc, soarele nu mai răsare. Funcționez după dead-line-uri. Îndeplinesc task-uri. Nu las nimic nefăcut. Nu întîrzii. Nu las niciun apel nepreluat, nicio comandă neonorată. Sunt responsabilă și competentă, rezolv orice, mă mișc incredibil, îmi iese totul aproape perfect.   Sunt indispensabilă.

De 19 ani, nu mi-am închis niciodată telefonul. Mă ucide gîndul că fetele mele ar putea suna, ar putea avea nevoie de mine și să nu dea de mine. Nu mă duc în locuri unde mi-ar putea lipsi semnalul. Dacă ajung, Doamne apără, într-un astfel de loc, stau ca pe ghimpi și mă lupt cu stolurile negre ale vinovăției, care mă înnebunesc și dau să mă alunge repejor la loc cu verdeață  semnal.  Mă lupt cu spaimele și pericolele iminente ale drobului de sare interior, care tot timpul stă să cadă. Iar eu nu sunt acolo să-l opresc, sunt într-un loc uitat de Dumnezeu și companiile de telefonie mobilă.  Nici somnul nu îmi e profund, ca să aud oricînd, orice chemare. Să nu care cumva să dorm ca o nesimțită și cineva, mai ales copiii, să aibă nevoie exact atunci de mine.

Sunt servitorul perfect. Am capul plin de griji și de soluții. De termene și date limită. De aia și aia și ailaltă. Aș putea ști că nimic nu e cu adevărat important, că lumea se poate învîrti și fără mine, dar  nu m-a învățat nimeni cum să fac să mă opresc. Să-mi închid telefonul.

Și capul.

Burnt out.