Plouă tare, cu zgomot de darabană, pe tabla acoperişului spitalului. Am geamurile rezervei larg deschise înspre aerul proaspăt şi umed şi înspre doi zarzări înfloriţi. Doar că acum e noapte, nu văd zarzării şi nici peticul ăla de cer care se zăreşte ziua din patul cu comandă digitală. Nici norii trecând indiferenţi – doar eu nu mai sunt indiferentă la ei de când am citit Teoria norilor şi niciodată nu mă voi mai uita către cer ca o profană, nici măcar de pe un pat de spital. Aud doar ploaia cum plânge la fereastră amarnic, cu hohote şi clăbuci, ca un copil necăjit. Pe mâna stângă, branula cu capac albastru şi tivită cu leucoplast alb cu găurele o pot confunda cu o bijuterie colaj contrastantă, aşa cum îmi îmbracă încheietura bronzată şi nervoasă. În vezică, bacteria cu tulburări de comportament s-a zbătut sălbatic o vreme, acum s-a resemnat şi îşi asteaptă placid sfârşitul. Sper.
Mă gândesc la Rimbaud şi la sfârşitul lui. Apoi, influenţată grav de ultimele lecturi şi întâmplări, la cruzime în numele libertăţii, la cuvinte, desacralizare, exploatare şi logos. Iţi citesc la telefon trei fraze din Sabato în timp ce tu le dai cozonac unor tineri ce pleacă în Bâlea să schieze. Dau să îţi zic ceva despre maica Tereza dar (actele ratate la control!) rostesc Maria Tereza. Tributară Timpurilor Moderne şi tehnologiei fac însemnari în Blackberry versuri de Baudelaire. Ascult apoi Placebo şi cânt singură în salon it’s hard to reconcile what I’ve become with the wounded child hiding deep inside. Fix în secunda asta albă şi aseptică ştiu indubitabil, buză cu revelaţia, că mă irosesc şi că, vorba lui Kundera, viaţa e în altă parte. Dar nu e prea târziu, pot schimba sensul, poate un kilometru mai încolo mă aşteaptă un U turn în timp ce eu ma învârt prosteşte şi redundant într-un giratoriu cu lalele. În suflet şi minte îmi zboară cu aripi frânte şi aproape albe fraze neterminate, maculate. Pe măsuţa dezinfectată cu mâna mea compulsivă, telefonul bipăie: notificare de la Facebook. Mă întorc la lecturile mele.
(aprilie 2011)
(acest text face parte din volumul Alive, apărut în noiembrie la editura Herg Benet)
Postarea precedentă:
procleţii Postarea următoare:
proba video
procleţii Postarea următoare:
proba video
viata e intotdeauna in alta parte si, cumva paradoxal si ironic, teribil de aproape. in ce ma priveste. am avut curaj lately sa-mi recunosc lucrurile astea si am intins mana. am gasit oameni noi si frumosi si m-am mirat ca-mi erau asa de aproape. pana la urma, cineva acolo sus nu m-a uitat…nici pe mine. 🙂
păi şi eu am ieşit din giratoriul ăla. şi încep să nu mă mai irosesc. trebuie doar să tragi tare dreapta! 🙂
o simţi
cum strânge
încet
slow motion
eşti prins iremediabil
ca în spatele unei oglinzi
viaţa ţi se derulează
numai pe înapoi
„lăsaţi orice speranţă
voi cei care aţi intrat aici”
vocea sârmei ghimpate
(din jurul inimii tale)
răguşită
cinică
îţi strigă mereu
înainte să te trezeşti
să dormi
să respiri
încerci inutil să visezi
albastru
să visezi roz
dar lacrimile-ţi sunt stalactite
stalagmite
un labirint fără ieşire
fără sens
o simţi cum te înfăşoară
şi te stoarce din tine
picătură cu picătură
durerea eşti chiar tu
şi-n fiecare dimineaţă
te întrebi din nou
şi din nou
dacă nu ar trebui
să îţi dai singur restart
of, Petronela!