Aveam 16 ani cînd l-am cunoscut şi era cel mai mişto tip de la noi din liceu. Venise din Germania, asculta muzici deştepte şi îi bubuia capul de inteligent şi cool ce era. Voia să se facă regizor. De la el am aflat, toată gaşca, despre Tarantino şi Jarmusch şi Von Trier şi Wenders şi Kusturica şi Greenaway. La noi acasă, în anul dinante de accident, se făceau cinemateci de artă, unde casetele noastre video rulau continuu pînă învăţaserăm zeci de replici din Underground, de exemplu, pe de rost, în original. Sigur, el studiase în Capitală, era mai cu moţ decît noi toţi. Era pe vremea de dinaintea internetului, cînd mă suna prin centrală la un telefon al unui vecin, şi printre suspine se mai auzea la răstimpuri regulate vocea metalică şi iritantă a centralistei, alooo, aloo, Satu-noul, vorbiti? Bine!
17 iulie 98. Mai puţin de o lună pînă la data la care stabiliserăm să ne cununăm, împotriva voinţei părinţilor lui, care mă urau de cînd mă adusese prima dată acasă şi de care mă ascunsese ani în şir. Locuiam la ai mei, căci bunicul lui care ne iubea ne dăduse nouă casa lui să ne mutăm şi ne mutaserăm mai aproape cît dura renovarea.
Azi îmi spun că aşa trebuia să fie.
Aşadar urma să ne căsătorim peste 3 săptămâni. Peste 10 zile fiica noastră împlinea un an. Se împlineau 7 de când îl iubeam şi el ar fi împlinit 24. Au trecut 15 ani de atunci. Viaţa mea în cifre goale şi “împliniri”.
A doua zi trebuia să plecăm la mare. Mi-a trimis vorbă că ajunge tîrziu acasă, să nu îl aştept. M-am culcat. Mi-am luat romerganul – aveam o alergie de două zile, pe tot corpul. Am adormit instantaneu, efectul siropului. La miezul nopţii, tata m-a întrebat dacă nu vreau să mergem după el. Am zis că nu, că va veni când va termina ce avea de făcut. Nu am avut nicio premoniţie. Nici măcar un gînd, aşa cum eşti sigur că ai avea înainte.
La 6 dimineaţa a sunat ceasul, să îl trezească. L-am oprit. Locul de lîngă mine era gol. Cred că m-am înfuriat puţin: nenorocitul, beţivul, nu a venit acasă! Am adormit la loc. Trebuie că se făcuse 8 cînd am auzit tînguiala. Am ieşit, buimacă. Nici atunci nu am bănuit nimic. În holul de la intrarea în casă, o babă, mama, bunica. Mi-au zis că a avut accident. Mi l-am imaginat înjurînd gros, lîngă maşina stricată care trebuia să ne ducă la mare a doua zi. I-am zis mamei că mă duc acolo. A încercat să mă oprească. N-a reuşit.
Ne-am urcat în maşina lui tata. Ştiau cu toţii, nimeni nu a zis nimic. M-au lăsat să ajung acolo, să văd cu ochii mei. Pe drum, mama a încercat să mă “pregătească”: trebuie să te aştepţi la orice, poate fi şi mort. Îmi amintesc. Eram pe locul din dreapta spate, mă uitam pe geam la plopii care se succedau, tîc, tîc, tîc. Am încercat să fac un efort, să îmi imaginez viaţa fără el, cu el mort. Nu am putut. M-am scuturat de imaginea rea.
Apoi am văzut maşina, proptită în copacul ăla. Tata a oprit, am alergat către maşină.
El era la volan, cu capul căzut, ca într-un gest de neputinţă. Ta-su, lîngă. m-am apropiat încet. Omul îmbătrînise brusc, iar chipul lui era stană de piatră, privirea golită de orice scânteie de viaţă. Atunci am ştiut. Am bîguit: nu a murit, nu? Nu, a răspuns. Am fugit către maşină. Din partea asta, cum alergam, părea că acum îşi lăsase capul pe volan.
Wait… Cut, cut, cut, cut!!! This is a fucking joke, right?!
Seara, pe uşă a intrat prietena mea de atunci, moartă şi ea pentru mine astăzi. Mi-a zis că ceva se schimbase iremediabil în privirea mea şi că niciodată, nici în anii din urmă, acel ceva nu a mai dispărut.
A stat cu mine zi şi noapte pînă totul s-a terminat. Circul de înmormîntare pus în scenă de ai lui. Am cules împreună mentă proaspătă din grădină şi i-am pus-o în sicriu, să nu mai miroasă atît de tare. M-a ţinut cînd am leşinat, prima dată cînd l-am văzut întins în coşciug. A suportat încleştările mele în braţele ei de cîte ori cîte o babă intra în camera mortului şi începea să bocească în gura mare. M-a mîngîiat şi m-a ţinut în braţe, a plîns cu mine.
Înmormîntarea mi-o amintesc vag. Era mijloc de iulie, soare arzător. Îl scoseseră în curte, sub nucul unde băuse cu prietenii toată primăvara şi începutul de vară. Curtea era plină, peste 500 de oameni. Mă uitam năucită la ei, la popii de la capul lui. Mă gîndeam doar că toţi au venit, îl plîng puţin, apoi se întorc acasă, la vieţile lor care se vor relua fiecare de unde le lăsaseră. Numai eu nu. Cîţiva viermi îi ieşeau din orbită, coborau spre nas. Viermi pe faţa lui. Viermi. Mort, nu semăna cu el. Se zdrobise într-un asemenea hal încît întreagă osatura îi era deformată şi era foarte greu de recunoscut. Numai mîinile, mîinile erau ale lui. Îi priveam mâinile, apoi din nou faţa înverzită de căldură, iar mîinile. Slujba nu se mai termina, un popă bolborosea ceva că ar fi murit fiindcă nu mergea la biserică, lumînările se înmuiaseră în soare, mă ţineam de prietena mea, aproape de leşin.
Apoi au închis sicriul, au bătut cuiele, poc, poc, poc. Nu aveam să îl mai văd niciodată. Tot drumul, lung, preţ de trei străzi, pînă la groapă, m-am ţinut de lemnul rece al coşciugului lui, să nu mă prăbuşesc. Apoi am auzit bulgării de pămînt cum cădeau cu un zgomot sec peste el.
Dragoş ar fi trebuit înmormîntat cu Tom Waits si The Doors.
În loc de asta, pe mormînt i-au pus o cruce kitschoasă de marmură neagră şi l-au pecetluit cu lespezi grele, de beton. După înmormîntare ai lui m-au chemat şi mi-au zis că vor trece să ia toate lucrurile lui de la mine. Şi să îmi văd de viaţă, cu copilul, să nu aştept nimic de la ei. Nici nu aşteptam. De altfel, nu ne-au ajutat cu nimic, niciodată. Pe fiica noastră au cerut să o vadă abia după ce a împlinit cinci ani. Deşi mă împotriveam în mine organic, am dus-o, cu dinţii strepeziţi de silă şi oroare. La început s-a dus pe la ei, de două ori pe an. Deja se născuse soră-sa şi îi plăcea să meargă în vila luxoasă şi să fie răsfăţată cu lucruri şi atenţie. Imediat ce a crescut, nu a mai vrut să meargă acolo. Nici măcar ca să primească lucruri pe care eu nu aveam bani să i le iau. Mama, ăştia nici nu ştiu cînd e ziua mea, nu vezi ce prefăcuţi sunt? Nu mă mai duce acolo. Nu am mai dus-o.
Pe umăr, Dragoş avea un tribal, tatuat în anii de Bucureşti. Mă îmboldise şi pe mine să-mi fac unul. Mersi, dar nu, mersi, îi zisesem, de ce mi-aş face rău singură? Printre pozele în care căutam febril după înmormîntare am găsit-o pe una în care se vedea binişor tatuajul. O să mă tatuez cu spinul lui Dragoş, i-am spus mamei. A zis că o să mă renege, că numai puşcăriaşii au tatuaje. Că ce o să zică lumea, satul. Să nu cumva să faci una ca asta. M-am dus cu poza la tizul şi prietenul lui, artist tatuator. Fă-mi spinul ăsta pe omoplat. De 3 ori mi l-a bătut, dar nu am simţit, anesteziată de durere cum eram. Mamei nu i-am spus, l-am ascuns ani în şir.
Ce nu ştii nu îţi face rău. Am purtat haine care să-l ascundă iar, în cele din urmă, cînd l-a văzut, s-a prefăcut că nu e acolo. Nu am vorbit niciodată despre el.
După moarte, l-am sanctificat. Mi-am umplut camera de mii poze cu el, i-am ascultat muzica, purtat hainele, crescut copilul, respectat prietenii, cinstit memoria. Cîteva săptămâni după ce a murit nu am putut dormi singură. Camera, patul pe care le împărţisem ultimele luni mă înspăimîntau. Îi simţeam prezenţa, dar nu era protectoare. Simţeam că s-a transformat în ceva care îmi scapă, ceva despre care nu ştiam nimic.
Prietenii lui au disparut. Şi ai mei. Am rămas singură cu copilul meu, cufundată în gînduri despre moarte şi într-o dorinţă atroce de a mă vindeca de durerea care mă paraliza. Doi ani nu mi-i amintesc decît în imagini blurate. Gheruţa care mă sufoca nu pleca din coşul pieptului, realitatea nu se modifica. Iar peste toate, imaginea lui se mărea, se lăbărţa, prindea dimensiuni apocalipitice. Şi era Iisus şi Jim Morrison şi Elvis Presley şi Che Guevara şi Edgar Allan Poe. Visam că o să mor văduva lui, că nu o să mai fiu a nimănui, niciodată. M-am înfierat cu tatuajul lui ca să fie clar că aparţin cuiva, în felul în care sunt înfierate vitele de către proprietar. Umbra lui s-a întins peste tot, ca o aripă neagră. Ani în şir nu am fost eu, am fost femeia lui, văduva lui, fantoma lui. A lui, nu a mea.
Femeia de azi cu spate înflorit s-ar duce la femeiuşca aia înspăimîntător de slabă, cheală, cu arsură proaspătă pe omoplatul drept şi de lacrimi pe obraji, chircită în pat şi i-ar spune că o să treacă durerea aia năprasnică. Că nu o să o omoare, ci o s-o facă mai puternică. Că va uita, deşi va mai ustura, la răstimpuri. Că din spinul ei uscat va înflori un copac multicolor, ale cărui rădăcini vor fi adînc de tot înfipte. Că într-o zi, coşmarul pe care îl trăieşte acum se va simţi ca o altă existenţă,foarte îndepărtată. Că chipul lui Dragoş se va estompa, odată cu dorul şi doar cu efort îşi va mai putea aminti cum arată iar când se va întîmpla asta va fi citit suficient despre mecanismele creierului ca să nu se mai simtă vinovată. Că va mai iubi şi va mai sîngera, dar uite, 15 ani mai tîrziu, va fi femeia asta, încă tînără şi extraordinar de vie. Că va mai zace încovrigată plîngînd deznădăjduit şi în alte dăţi, din cauza altor bărbaţi, vii dar într-un fel mai morţi decît el, dar se va ridica de fiecare dată pentru a se prăbuşi din nou. Că va plînge şi de fericire, infinit mai puţin, dar va plînge. Cu lacrimi mari şi sărate, de rotundul bucuriei şi preaplinul de a se şti iubită. Că va dormi mai mult singură, dar atunci cînd nu, vor fi nopţi intense, fără gustul sălciu al obişnuinţei şi indiferenţei. Că va greşi faţă de copiii ei, căci puiului de la capătul patului unde zace ca un sac de oase obosite, i se va mai alătura încă unul, dar pînă la urmă va face o treabă bună. Că va fi foarte mult mamă dar nu mai puţin femeie. Că va fi uneori cumplit de greu, dar în niciun caz imposibil, însă nu va face compromisuri de la principiile pe care nu le are încă, niciodată. Că va citi de o mie de ori mai multe cărţi decît pînă acum, că va vedea de o sută de ori mai multe filme şi va asculta infinit mai multă muzică dar asta nu o va face să se simtă mai deşteaptă, cum crede acum. Că va stîrni pasiuni uriaşe, ură şi invidie, că va fi desfiinţată uneori, călcată în picioare alteori, vînată, urmărită, rănită, uitată, minţită, înşelată, hăituită, lăsată pe-afară dar şi mîngîiată, iubită neverosimil, ajutată, consolată. Că peste ani va învăţa să se cunoască şi să se iubească, imperfectă cum se va găsi. Că va înţelege şi se va înţelege. Va accepta şi se va accepta. Va ierta şi se va ierta. Că va mai dansa, uneori la volan, alteori pe stradă sau în magazine, că va cînta în gura mare, fără oprelişti şi teama de ridicol. Că va rîde în hohote, iar. Că va lua hotărîri de neacceptat acum, cum ar fi aceea să nu plece niciodată la Bucureşti să se căpătuiască, ca toţi ceilalţi, sau să nu mai mănînce carne. Că spinul care-i împunge omoplatul va deveni, uşor, un copac minunat colorat ce va înflori odată cu femeia din ea, iar culorile vor imbrăţişa cicatricile, înauntru şi-afară, iar suprapunerea nu le va şterge, dar le va înfrumuseţa nespus, căci ea, femeia de atunci, va fi suma lor, a cicatricilor, dar şi a culorilor. I-ar spune că nici peste cinşpe ani nu va fi vreo mare scriitoare, ci doar o amărîtă de jurnalistă lipsită de orgolii care mîzgăleşte într-un spaţiu pe care ea nici nu şi-l poate imagina acum, cînd oamenii scriu doar pe hîrtie. Că se va băga în pat tot singură dar foarte împăcată şi senină, căci îşi va fi ucis toţi demonii, rînd pe rînd. Că va avea puterea să rînjească în faţa fiecărui dezastru, drept în faţă, cu toţi dinţii, cu inima la vedere, cu nebunia pe care ţi-o dau încercările neomeneşti de a rămîne în viaţă şi dreaptă. Şi dreaptă.
Şi că tatuajul ăla nu a fost niciodată despre el, ci despre ea.
Despre mine.
(acest text face parte din volumul „alive”, care poate fi cumpărat de aici.)
alive (povestea unui tatuaj de cinci litere pe încheietura dreaptă) Postarea următoare:
watch her disappear
still anchored in death.
new you is left side.
old you is right side. like the tat.
….scrii cu sufletul…
şi chiar de crezi că o să mori de durere, nu se întîmplă aşa. mai degrabă mori uscat de vid şi indiferenţă, decît de prea-plin.
ai facut mai mult decat putea face oricine altcineva. ai un caracter exceptional si ma bucur ca, astazi, te-am cunoscut. fie si virtual. unii isi cladesc viata astfel incat nimeni si nimic sa nu ii poata atinge. tu o traiesti intens, in felul tau. e viata ta, personalizata. iti tin pumnii, oriunde ai fi si orice ai face.
Ciudat cum urca trecutul in gat, ca un nod. Cu bune, cu rele…
Scri din suflet,din experienta,din intamplari care te-au marcat. Te eliberezi putin cate putin,si asta e bine.
Frumos …
minunat!! respect pentru intamplari, trairi, iubire si viata!
Iti doresc un copac in culori pastel si din loc in loc o frunza rosu aprins!!
Din intamplare am ajuns pe „acestblocdenervi”,dar cu tot respectul spun ca il consider „acestblocdeemotii”.Felicitari pentru felul in care va expuneti trairile si emotiile in scris,este superb!
bine-ati ajuns si multumesc. 🙂
Vai de viata mea, de cand ma stiu m-a durut in pl de durerile altora sau de a mea si am bravat mereu pe normalitate suferintei in viata. Dar postul asta m-a rupt pe genuchi ca pe o surcea. Stiu ca idee e de renastere si un final fericit… sau ceva. Dar suferinta prin care ai trecut este ceva ce ma revolta, nu vreau sa accept chestia asta.
voievoade, ma inclin. bine ai revenit 😉
ai spus foarte bine, ai spus si pentru mine.
Pentru prima oara aici si m a atras acest post, care marturisesc care m-a cutremurat. M-a cutremurat durerea ta, dar asa cum stii si tu pentru ca am cernut-o prin mine, pentru ca m-am raportat la mine, si la cum ar fi daca as fi pusa in fata faptului implinit. si desi am trecut prin viata asta prin sa zic..suficiente, asta clar ar fi o picatura acida care ar sfasia orice urma de uman din mine. Fara sa te cunosc, cuvintele tale scrise aici, probabil in lacrimi la inceput si spre final zambitoare si increzatoare, te felicit ca ai reinviat, ca ai renascut, re-,re-, re-, din asa ceva ce pentru mine personal ar fi fost intamplarea fatala care m-ar fi ingropat alaturi de acea persoana. Din tot sufletul ma inclin in fata ta, chiar si virtual, pentru exemplul pe care mi l-ai dat ca o femeie care iubeste poate trece si peste moarte.Iti urez numai bine.
Petronela, emotie la tot pasul…..gand doar de bine orice ai face …;)
Acum cativa ani , incercam sa mi imaginez cum voi primi vestea ca bunicii mei au murit, si mi se zbarlea paru’n cap, nu puteam duce ideea pana la capăt desi eram constienta ca tot aici se ajunge. Acum 2 ani m-a lovit peste ochi vestea ca bunica mea a murit. Contrar a ceea ce gândeam , am gasit puterea sa mi iau rolul de cap de familie sa o spal, sa o imbrac sa aranjez totul in timp ce mama nu se oprea din plans (caci era mama ei) , tata era mort de beat si frati miu asijderea si colac peste pupaza , omul cu care traiam de 7 ani nu s a sinchisit nici macar sa vina la inmormantare. Apoi ma rugam sa o visez sa mi spuna daca i au placut hainele, si am visat o ma inavata sa fac coliva…. dupa 3 zile a murit si bunicul la 1 an si 6 zile dupa ea, acelasi circ … asa ca…. înțeleg ce a fost in inima ta
[…] poem de la 21 de ani ( înainte de accident) […]
sunt unii care citesc blogu asta si ar vrea sa zica si ei ceva… dar ce? io sunt unu dintre ei.
iti multumesc ca scrii!
eu multumesc ca citesti. si nu o spun de complezenta, ci din suflet.
Am ramas cu multe cuvinte nerostite, dar…. fara vorbe… Ma bucur ca ti-am gasit blogul.
Bag pixu’. Iar m am indispus.
Pe de alta parte, multumesc.
Îmi cer iertare. Nu scriu numai pamflete..
Mdea. Iti iese bine, oricum.
Multumesc.
Anytime.
O poveste care mi-a facut sa se stranga inima in loc.Cred ca numai iubirea iti da puterea sa treci peste orice,chiar si peste moarte.Aceasta realitatea pe care ati trait-o si care parca nu se consuma niciodata,dovedeste faptul ca sunteti o femeie puternica,pe care durerea a facut-o sa se ridice si sa afirme¨eu pot¨,indiferent cat de greu v-a fost la inceput.Jos palaria in fata dumneavoastra ,tot respectul si stima mea.
multumesc din suflet!
Esti fenomenala! Fe no me na la!!! Nu pot sa ma abtin sa nu ti scriu cateva vorbe. M ai facut sa plang…of Doamne! Numai tu stii prin ce ai trecut! Imi place copacul mult! „Fug” repede sa ti citesc si celelalte scrieri. In noaptea asta „te citesc” toata!! Uite asa!
Muah
multumesc, nu sunt fenomenala, sunt si eu un om care a avut de trecut peste ce a avut de trecut, asa, ca noi toti. multumesc.
[…] Moartea lui mi-a vîrît însă adînc în creieri o fobie de care încă încerc să mă vindec. O spaimă paralizantă, pe care nu am putut-o nici măcar verbaliza vreme îndelungată. De moartea copiilor mei. Ani întregi m-am trezit noaptea să îi ascult cum şi dacă respiră. Fiecare drum cu maşina cu altcineva decît mine îmi bloca mintea şi mă arunca în braţele nebuniei, fără exagerare. Cum el murise în maşină, maşinile deveniseră firesc vehicule ale sfîrşitului. Uneori stăteam cu ele în telefon pînă ajungeau la destinaţie – la ai mei, de exemplu. Abia cînd îmi spuneau: mama, am ajuns, reîncepeam să respir. Uşor, am început să mă controlez, însă niciodată complet. Nici jobul nu m-a ajutat: am întîlnit şi mai multă moarte, am luat-o şi pe aia cu mine în pat, mi-a amplificat şi mai tare groaza că oricînd, orice li se poate întîmpla şi eu nu pot fi acolo să le salvez. Eram obsedată de control, tocmai pentru că intuiam că nu pot controla nimic. Nu am fost o mamă bună. Mi-a fost prea teamă pentru copiii mei. Nu i-am vîrît, precum Clementine a lui Vian, sub un clopot de sticlă, dar mi-a fost prea grijă de ei. A trebuit să ştiu mereu unde sunt, cu cine, cînd pleacă, cînd ajung. I-am sunat prea des, le-am pretins prea multe. M-au poreclit mama urs. Overprotective. Mulţumesc Domnului că am înţeles, că m-am dus să mă tratez, am citit şi am făcut exerciţii cu mine ca să le dau libertatea pe care oricum şi-ar fi luat-o şi şi-au luat-o. A trebuit să trag înfiorător de mine să ajung să înţeleg că, dacă e să se întîmple ceva, eu nu am ce face. Că nu pot fi tot timpul lîngă ele, ca să le ţin umbrela protectoare şi că nici nu e normal să fiu tot timpul lîngă ele. Că eu trebuie să le dau instrumentele cu care să se descurce în lipsa mea. Cel mai des îmi place să cred că am reuşit, sau poate că s-au descurcat singure, că sunt mai deştepte ca mine. Fiecare spaimă am dus-o pînă la capăt, aşa cum m-a învăţat terapeuta mea. De cîte ori mă săgeată rece pe şira spinării cîte un gînd, atunci cînd pentru cîteva minute una din ele nu răspunde la telefon, îmi duc spaima pînă la capăt. O mamă cu o minte trudită, plină de spaime şi chirciri interioare, o mamă care se teme continuu că puii sunt în pericol, o mamă urs – nu e o mamă bună . Acum ştiu asta, îmi dă mîna să ştiu, cînd şi eu am devenit o mamă relaxată. Încă mă paralizează gîndul că li s-ar putea întîmpla ceva, însă nu mai trăiesc cu teama asta rotindu-se încetişor în spatele minţii mele clipă de clipă. Am învăţat că nimic nu e întîmplător şi fiecare copil îşi aparţine sieşi, rolul meu e să le arăt drumul şi să fiu acolo, orice ar fi. Mă rog doar ca moartea mea să vină prima şi ăsta nu e un gînd morbid, şi nici tot discursul ăsta nu e morbid, e doar firesc, aşa cum e moartea. Numai noi am învăţat să o excludem, eludăm moartea de parcă aşa am anula-o, dar nu o anulăm, ea tot vine, iar atunci cînd vine ne destabilizează definitiv. Moartea e firească şi ştiu sigur, că am fost acolo, că nu e sfîrşit, aşa cum credem noi, gîndaci profani cu privirea ţintită în vîrful bocancului. Nu trebuie să ne gîndim la ea continuu, dar nici să o ignorăm complet. Demult, oamenii erau obişnuiţi cu moartea. Nu îi mira şi nici nu îi dărîma. Noi am eliminat prezenţa normală a morţii din viaţa noastră. Ne îndemnăm să nu vorbim desprea ea, refuzăm şi amînăm să luăm act de ea – o psihoză de masă. Şi totuşi, murim cu toţii. Şi eu, şi tu, şi copiii, şi părinţii noştri. Cîinii şi pisicile noastre. Prietenii noştri. Soţii şi soţiile. Şi asta e trist, pentru noi, gîndacii, cei care rămînem. Pentru cei care se duc, nu ştim cum e. […]
Te am gasit pe Catchy. Mi ai parut o anormala atat de taioasa, dar in acelasi timp dragalasa- incat am inceput sa te urmaresc pe Feis. Pa na me..azi te am citit 70 %.Sau mai putin. M ai trecut prin toate starile posibile si imposibile. Nu m am mai putut abtine, si ti am scris. Complimentez orice postare. Dar in fata ta ma inclin. Si o sa mai trec pe aici. Sa ti mai traiesc cate o bucata din viata.
te astept cu drag si cu inima deschisa, stii tu, ca la sternotomie…
am citit povestea dvs. in 2 reprize, chiar nu puteam sa continui la un moment dat. si doar citeam, doar nu mi se-ntampla mie….sunteti o femeie sincera, puternica si cu multa dragoste in inima care v-a ajutat sa treceti peste acesta pierdere. va doresc tot binele din lume si ma bucur ca v-am descoperit blogul!
multumesc. 🙂
Am plans. Acum bocesc…
Esti o femeie puternica, extraordinara si tare ma bucur sa citesc ca acum s-a transformat spinul intr-un copacel frumos si colorat. Poate ca ti-as mai spune multe, dar fug sa mai citesc o postare. Ma bucur ca ti-am descoperit blogul!
🙂 multumesc!
imi place mult forta care se desprinde dintre randuri in ciuda faptului ca emotia e sublima si puternica cand citesti
n am cuvinte sa spun ce simt.
felicitari ar fi prea superficial spus
esti o femeie bogata..inauntrul tau e o lumina puternica
multumesc din suflet.
Ti-am citit postarea. Sunt ravasita. Mi-as dori sa simti mangaierea mea, mi-as dori sa pot spune in cuvinte ceea ce simt , dar o sa spun doar atat : l-am sunat pe sotul meu si i-am spus ca-l iubesc. Ne cramponam adesea de lucruri marunte si uitam ca suntem niste trecatori .
O zi cu soare iti doresc, fata frumoasa !
you are so divine.
nu sunt, dar îţi mulţumesc că spui asta.
te stiam, dar nu te citisem pana azi.. de fapt, am citit despre ziua fetei tale si am fost curioasa sa aflu despre tine. esti un om de exceptie, iar post ul asta efectiv ma doare, sunt la birou, dar am plans ca un copil.. felicitari pentru ceea ce esti si pentru tot ce faci! Sa fie fetele sanatoase si tu la fel! 🙂
ma inclin, multumesc la fel!
🙂 Esti o revelatie…asa cum ti-am promis, am revenit…as vrea sa citesc tot ce-i scris de tine aici, acum…dar…am imbatranit, m-am inteleptit, stiu ca maine trebe sa plec la Buc. si mai am o groaza de facut…Chestia e ca n-am mai avut asemena pofta de citit de..zeci de ani…ma blazasem, sau mai corect, viata m-a purtat pe alte carari…
Chiar daca azi n-am timp, „I’ll be back” 😉
Comment-urile sunt f. pertinente in marea lor majoritate, fapt ce denota o audienta de inalta calitate!
uau, nu mă aşteptam să spui asta, îţi mulţumesc tare.
The thorn bird transformata in Phonix…
…inteleg perfect,din pacate.
si viermii care ii ieseau din orbita, si mirosul.. la mine era august si veniseram de doua zile de la mare.
eu nu l am mai gasit in masina, era deja la morga unde nu au vrut sa mi l arate. l am revazut numai a doua zi, in sicriu. Preotul nu a vrut sa ne cunune, dar mama lui ne a pus cate o vergheta fiecaruia.
eu am avut premonitii. si-nca f multe, dar nu mi au folosit la nimic, la nimic. nu le am luat in seama. inclusiv in noaptea de dinainte i am zis la tel. la 5 min. dupa ce ne vazuseram pt Ultima data „daca maine, pe drum spre Pitesti, o sa patesti ceva si astea sunt ultimele noastre cuvinte pe care ni le spunem? si-s numai prostii (adica nimic serios, nu ne spunem la revedere cum trebuie, vroiam sa zic)” iar el: „esti nebuna!”
a doua zi, dimineata, i se intamplase ceva pe drum si acelea fusesera ultimele cuvinte pe care ni le spusesem…fara sa ne luam adio asa cum se despart doi oameni care formeaza un intreg, UN INTREG!
O diferenta este ca in acest august se vor implini 9 ani si ca al meu „copac” nu este chiar atat de viu colorat ca al tau. Nu inca!dar se va colora asa cum imi doresc. pt ca el m a invatat sa mi colorez singura viata.
E a doua oara cand iti citesc postarea asta si inteleg exact ce spui, ce ai simtit si, poate, ce simti.
Esti un oamen adevarat de care sunt mandra ca l am identificat.
mulţumesc. o să se coloreze, o să vezi. cu răbdare. dă-i timpului timp. şi crezi. te îmbrăţişez cu drag, ca de la oamen la oamen.
Nu te cunosc pe viu, probabil nu o sa te cunosc niciodata, dar nu pot sa trec pe langa un om care m-a facut sa simt ceva fara sa-i spun ca-l admir.
Asadar, Petronela, iti spun ca mi-as dori sa am multi, multi oameni cu puterea ta in jurul meu, drept pentru care te voi tine langa mine, la Favorite 🙂
Multumesc
eu multumesc. din toata inima.
Bună seara, Petronela!
Te urmăresc tăcută de ceva timp pentru că-mi place ce simt dincolo de cuvinte: o femeie puternică, tare ca o stâncă. Nu ştiam că a trebuit să treci la propriu prin iad să capeţi tăria asta. Citind mă gândeam cu lacrimi în gât că viaţa bate filmul de fiecare dată… De fapt, ce nu te omoară te întăreşte, nu-i aşa? Mă înclin în faţa ta. Mă bucur enorm că te-am cunoscut.
nu cred ca sunt tare ca o stanca. dar da, ce nu te omoara te intareste. am trecut prin mai multe iaduri, asta e doar unul din ele, insa nu cred ca a fost meritul meu, cand esti mama nu prea ai de ales. in plus, mai e vorba aia, sa nu primesti cat poti duce, putem duce mult, mult mai mult decat credem. nu te inclina, nu merit eu una ca asta, iti multumesc ca ma citesti si intelegi, e forma cea mai acuta de respect in opinia mea. multumesc.
that’s a rough one… si tu esti stanca daca poti retrai o etapa atat de dureroasa cu atata acuratete fara sa te prabusesti.
probabil viata in anii impreuna de atunci a fost indeajuns de autentica si frumoasa incat sa fraiereasca moartea si alte incercari de peste timp in stilul asta.
probabil iubirea…7 ani de iubire. la varsta cand suntem cei mai intregi si mai curati. reciproca. copil impreuna. ce binecuvantare! pentru multi ar fi minune si doar o clipa.
multumesc, Georgia, restul am spus la commentul Luciei.
e prima data cand dau de blogul asta dar pot spune ca esti un model de urmat! e greu sa treci prin ce ai trecut tu. Mult noroc in viata!
Mulţumesc mult. Nu sunt model, sunt un om care s-a descurcat cum a putut…
multumesc din suflet.
Foarte fain scrii Petronela, te-am descoperit ca multi altii cand ai postat chestia cu Craciunul. Apoi surprins am vazut ca esti din Brasov si dupa mi-am dat seama ca te-am si vazut o data la Prefectura.
Fain tare modu tau de a scrie si de a vedea viata, o sa-ti iau la rand postarile :D. Zi faina, Vio
multumesc din inima.
Plang.
Am citit. Si mi-am zis sa(-ti) si scriu cateva randuri. Nu stiu de ce. Poate pentru faptul ca am intalnit pe cineva de pe cealalta parte a „baricadei”.
Probabil pentru ca este prima data cand mi s-a intamplat ca dincolo de ecranul calculatorului sa vad nu schite, documentatii tehnice, specificatii, parametrii, fise, proiecte, dimensiuni ci sa simt o prezenta.
O prezenta din partea cealalta a baricadei.
Prin natura meseriei, fac multi kilometrii in fiecare an. Facand kilometrii astia nu ai cum sa nu te intalnesti cu grozaviile vietii. Si am vazut cateva. De partea mea a baricadei pot spune cum ti se inmoaie picioarele (chiar daca nu esti o persoana fricoasa) si nu te gandesti decat ca ai vrea sa nu mai ai atat de multi km pana acasa. Acolo undei vei fi in siguranta pentru tine si pentru cei din jurul tau.
Insa politistul iti face semn sa incetinesti, dar sa treci mai departe. Incetinesti, treci, vezi tot ceea nu ar trebui sa ajungi sa vezi, ceea ce ar fi bine sa nu existe. Treci, grozavia ramane in urma.
Si apoi toata ziua nu mai esti bun de nimic. Te gandesti doar ca mai e ceva drum de mers. Parca prea mult. Cu cat mai mult cu atat mai riscant. Iar unii, care au fost in spatele tau, desi au trecut ca si tine pe langa politistul de mai devreme, nu par sa inteleaga nimic. Alearga, ignora, risca chiar mai mult decat pana atunci: au pierdut o groaza de timp si trebuie sa r e c u p e r e z e !! Le vad privirile arogante si jignitoare de dincolo de geamul duplex. Ma enervez. Este un scenariu tipar, ce se repeta de fiecare data. Asta ma enerveaza si mai tare.
In felul asta, cel putin pana azi, nu cred ca m-am gandit la cei de dincolo de baricada. Cei ce au de suferit, ramanand fara cei dragi in urma grozaviei. Pentru ei am vazut azi cat este de greu, la ce lupta trebuie sa se inhame ca sa fie acolo si pentru ceilalti dragi. Sa ramana intregi la trup si minte intr-o viata si asa prea incrancenata cateodata.
Si unii reusesc.
mulţumesc.
Fără cuvinte.
Am ajuns de curând pe blog şi am multe de citit. Nu ştiu de unde să încep, dar nici nu contează. Completez puzzle-ul scriere cu scriere. Nu vreau să fie multe scrieri ca să nu fiu dezmăgit dacă mi se va părea că sunt puţine. Nu vreau să fie puţine ca să nu fiu dezamăgit că tocmai am pus blogul în Top 1 şi se termină la un moment dat. (Şi nu l-am pus în fruntea topului din patriotism local, ci pentru că sunt atât de puţine blog-uri foarte bune din punct de vedere calitativ, încât le devorez pe cele pe care le găssesc :)) )
De azi v-am pus şi eticheta: „The girl with the tribal tattoo”. Plagiat, ştiu, dar mie îmi sună bine. Şi fiecare scriere parcă mai adaugă o linie la tatuaj.
Numai lucruri bune să aveţi în viaţă şi multe zâmbete. 🙂
mulţumesc din suflet. scrieri sunt şi se tot adaugă, li se adaugă şi o carte imediat şi apoi altele, mă bucur din inimă cînd oamenii citesc cu plăcere şi ca pe un tot blogul meu, e tot ce îmi doresc! mulţumesc!
Sărut mâna femeie frumoasă cu spate înflorit. Te-am întâlnit târziu. Te citesc cu drag. Nu credeam, cu puțin timp în urmă, că voi găsi aici asemenea bucurii. Aștept cărțile !
gata, se poate comanda deja cartea.
http://www.libraria.hergbenet.ro/carti/o-sa-ma-stii-de-undeva-petronela-rotar
doar un gand iti las: e a 4-a oara cand iti citesc textul asta, pe care il consider de departe cel mai bun din tot ce a vazut lumina zilei pe internet in ultimul timp.
de cand l-am citit prima oara, acum 2 luni, te vizitez mereu.
frumos la tine „acasa”. 🙂
mulţumesc! o să vadă şi lumina tiparului, probabil, alături de altele.
[…] cu pete. Am decis data nunţii. Cu trei săptămîni înainte, s-a izbit de un plop şi-a murit (povestea asta, aici). Spic a murit şi el, de întristare, cîteva luni mai tîrziu, după ce a refuzat să mai […]
Frumoase cuvine, expresiv tatuaj…mai ca vrea si eu unul (tot imi vine cheful tot de atatea ori cat si ma si lasa).
Cum de n-am auzit despre tine pana azi? 🙂 Poate pentru ca azi era momentul sa mai invat ceva despre mine prin tine… ” că va citi de o mie de ori mai multe cărţi decît pînă acum, că va vedea de o sută de ori mai multe filme şi va asculta infinit mai multă muzică dar asta nu o va face să se simtă mai deşteaptă, cum crede acum”.
Multumesc! Voi continua sa te urmaresc cu inima deschisa!
Te stiu de atat de mult timp, te-am pierdut pentru o vreme, dar te-am regasit. Ramai asa cum esti si dand timpului timp vei fi iarasi ce ai fost si mai mult decat atat!
Multumesc ca te citesc!
p/s azi e musai sa trec pe la Libris! 😉
As vrea sa te intalnesc… Sunt aidoma tie, doar ca la distanta de 3 ani de turnura destinului… Tot cu o fetita..
M-am dus la iubitul meu, cu care-s impreuna de 7 ani, si l-am sarutat cu toata amaraciunea cu care boceam pe buda cu tableta-n mana citindu-ti povestea. Esti un exemplu pentru mine, am simtit ca mor un pic inauntru gandindu-ma ce ar fi sa trec prin asta. Felicitari.
[…] şi plînge amar, hohotit, disperat. lacrimile îmi ard omoplatul, ăla dreptul, unde am tatuajul pe care îl avea el, cînd m-am înfierat cum se înfierează vitele, ca să ştiu cui aparţin, că sunt femeia lui. […]
Nu stiu daca unele lucruri sunt intamplatoare…citesc, recitesc textul asta, am impresia ca traiesc acele momente din umbra, de sub plopul ala nenorocit, din coltul camerei in care jumatatea cealalta de pat era goala, din curtea plina de lume, la umbra nucului…(in seara asta am descoperit blogul tau)…inteleg foarte putin din tragedia prin care ai trecut, desi cu aceeasi frica traiesc si eu (uneori)…nu vreau sa stiu ce inseamna acel „dupa”, nu stiu daca as avea puterea ta…esti de apreciat…sunt convinsa ca si el e mandru de tine, de mama care a luptat, de fiica lui…
[…] ziua, aşadar. Mi-am înmormântat primul iubit, am părul scurt şi nasul cârn, doi copii, am supravieţuit unei furtuni pe mare şi unei […]
Sunt vreo 15 ani de cand ma bate gandul sa-mi fac un tatuaj, asta pentru ca imi plac tatuajele „cu gust”, care chiar „arata bine pe cineva” si nu cele „la moda”. Anul asta mi-am facut curaj si, la fel ca si al tau, are o insemnatate dureroasa ( trebuia sa-l fac chiar daca au trecut 8 ani). Dintr-un tatuaj care se vroia a fi plin de viata, nu a ramas decat dorinta de a-mi face un tatuaj care, chiar daca e pe mana, l-as fi batut pe inima… Asta pentru a fi sigura ca timpul, cineva sau poate vreo boala ascunsa, nu ma face sa o uit…
Ma intreb de ce am ajuns sa te descopar acum, de ce a trebuit sa-ti descopar blog-ul, de ce imi place ce scrii si de ce vreau sa te cunosc mai mult? De ce pe zi ce trece citesc si iar citesc si abia astept sa mai scrii ceva?
Daca ai vreun raspuns, il astept cu mare drag 😉
Am promis ca voi lua cartile, mi-ai raspuns ca mi le vei semna, ( asta daca o sa am tupeu sa iti cer acest lucru ) 🙂 Lucrez la acest aspect 😉
Pana atunci, iti multumesc din nou ca te-ai deschis pentru niste necunoscuti si asa am avut si eu prilejul sa descopar ca mai exista oameni cu suflet mare, oameni minunati, de la care ai de invatat 🙂 SI ACEEA ESTI TU
sunt o mulțime de oameni așa, eu nu știu dacă îndrăznesc să mă număr printre ei.
nu am răspuns la întrebările tale. dar primesc des acest gen de feedback, care mă bucură nespus. așa că, orice ar fi, bine că e! 🙂
te aștept oricînd pentru autograf, cu tot dragul!
Am luat cartile ieri si trebuie sa-ti spun ca esti cam greu de gasit sau greu de ucis…nu mai stiu exact cum e 😉 „O sa te stiu de undeva” am gasit-o cum am gasit-o, dar pentru „Alive” am cerut indicatii, spre rusinea mea, sa nu ma prinda seara in librarie, asta pentru ca-mi propusesem sa nu plec fara ambele carti, ca si asa sunt doar doua 🙂
Primul pas e rezolvat, cu cititul nu e problema, se rezolva, mai ramane tupeul pentru autograf 😀
O sa-mi fac eu curaj pentru asta, doar nu ma face pe mine o intrebare….sau doi ochi negri 😉
Un text foarte tublurator … 🙁
Sper sa te ajute trecerea timpului, sa te refaci cat mai mult. Iti doresc numai bine si tie si copiilor tai.
Nu ne-ai spus ce s-a intamplat cu prietena ta de la acea vreme, de ce este si ea moarta pentru tine in prezent ?
Nu e nimic de spus. Unii oameni trebuie să moară.
De mult nu mai ești doar persoană. …ești personaj…..
Petronela! Imi esti tare draga . In trairile tale in ma regasesc in proportie de 70-80%. Stiu sa vorbesc bine si mult, insa n-am de la D-zeu darul sa ma dezgolesc la suflet si sa redau trairile mele cu vorbe simple care sa sfaraie ca fusul una dupa alta. Esti o desteapta frumoasa, plina de caracter bun! Este delicat lucru sa nu mai intri singura in pat. Putini barbati aleg femei ca tine pentru a-si intregii averea spirituala, culturala si pentru a le si iubi. Cei multi(simpli), sunt misogini. Greu ai putea sa faci pereche unui destept Cred ca ar trebui sa-l gasesti pe cel care a ramas fara ,,ea,, in urma altui accident. Esti o mamica bogata , minunata!
Numai o experienta profunda si trairile intense pot aduce la suprafata asemenea articole scrise cu radacini in durere, moarte dar si viata, renastere. „Emotionant” este prea putin pentru a sintetiza experientele traite. „Realist” este prea lipsit de adevaratele trairi. Este o pagina ce poate fi scrisa doar de catre cine a strabatut asemenea cicluri. Felicitari pentru putere, curaj, revenire… si pentru transcrierea in litere.
Ti-as spune multe …multe …esti un om frumos….si vreau sa te felicit si sa-ti multumesc pentru felul in care scrii….binele si frumosul sa nu te paraseasca niciodata….