Mă uit la ceas a zecea oară. Fie-mea e în club, i-am dat voie cu greu să meargă cu prietenele. E a treia oară că o las și tot a treia oară cînd nu reușesc nicidecum să îmi stăpînesc neliniștea. Mă frămînt. În cap mi se conturează limpede, iar, acel gînd teribil: dacă i se întîmplă ceva, eu nici măcar nu am de unde ști, nici măcar nu pot face nimic. Mă împresoară panica. O cunosc bine pe panica asta, trăiesc cu ea de cînd a murit tatăl celei mari. De cînd am înțeles că povestea aia cu mie nu are cum să mi se întîmple e valabilă fix pînă în ziua în care ți se întîmplă. Mă lupt cu gîndurile astea de 17 ani și nu reușesc să le înving. De fiecare dată cînd le am, știu sigur că aș înnebuni dacă li s-ar întîmpla ceva. Așa cum a înnebunit tatăl unei colege de-ale ei de liceu, moartă într-un accident de mașină. A îngropat-o pe biata fată cu un telefon și o mai sună uneori. Și nu am niciun control. Îi dau un sms. Îmi răspunde că se distrează. Pun capul la loc pe pernă. Îmi amintesc cînd au luat-o pe cea mare cu ambulanța de la școală, clipele pînă am ajuns la ea. Mi se face și mai frică. Dar știu că nu pot nici să o țin sub un clopot de sticlă. Încerc să mă liniștesc și chiar adorm pentru scurtă vreme. Cînd mă trezesc și îmi dau seama că eu am dormit și nu am știut nimic în timpul ăsta în care se putea întîmpla orice, mi se face și mai frică. De data asta de moartea mea, pe care o întrevăd exact atunci ca pe bucata aia de somn – o uitare adîncă, un somn inconștient, în care totul dispare, copiii mei, eu. (Nu întîmplător, în mitologia greacă, Thanatos și Hypnos sunt frați gemeni.) Și nu vreau să dispară totul. Nu vreau să dispar eu, mi-e foarte clar. Mi-e clar, deodată, pînă și faptul că scriu ca să nu mor de tot dar și că degeaba nu mor de tot dacă eu nu mai sunt acolo ca să văd asta. Iar eu credeam că sunt împăcată cu gîndul morții, credeam că după ce am simțit, concret, cum mă duc, mie nu îmi mai e teamă. Aprind lumina. Adorm la loc abia după ce vine fie-mea acasă și o văd în patul ei.
Exact în timp ce eu adorm liniștită, cu copilul acasă, pentru alți părinți se dezlănțuie iadul. Copiii lor nu vor mai ajunge niciodată acasă.
Plîng într-una de două zile. Simt toată frica pe care a declanșat-o moartea colectivă a copiilor ăstora în noi. Durerea și frica. Suntem o țară isterizată de frica de moarte. Dar nouă o să ne treacă, în cîteva zile, noi ăștia, revoltații, intrigații, supărații, înciudații, activiștii, noi cei neafectați direct de întîmplarea cumplită de la Colectiv, vom uita și ne vom întoarce la ale noastre. Dar sunt unii care nu mai au la ce se întoarce. Din respect pentru ei ar trebui să fim mai puțin zgomotoși.
Eu știu cum e să-ți moară, intempestiv, celălalt. Îmi amintesc gîndul care mă obseda în ziua înmormîntării iubitului meu, uitîndu-mă la toți oamenii ăia care plîngeau, îl căinau, se revoltau pe soartă: că ei toți vor pleca de la înmormîntare înapoi la viețile lor, pe care le-au întrerupt puțin cît să verse o lacrimă, la viețile lor unde nimic nu se va fi schimbat, numai eu nu mai am la ce mă întoarce, viața mea de dinaintea momentului ăla se evaporase. Și aproape că îi uram pentru asta.
Azi, eu sunt unul dintre oamenii aceia care plîng puțin și apoi se întorc la viețile lor neschimbate în timp ce alții nu mai au la ce.
Credeam că mie nu îmi e frică de moarte, că prea mi-a răsuflat în față, prea i-am simțit îndeaproape fața hîdă. Dar îmi e. Mi-e foarte frică de moartea celorlalți, mai ales. Dar și de moartea mea. Mi-e frică, mi-e foarte frică. Azi-noapte, am dormit cu copila în brațe: se temea și ea, au impresionat-o grav imaginile și toate informațiile care au bubuit peste zi. Nu știa de ce a venit să doarmă în patul meu, dar eu am știut.
Zilele astea, tuturor ne e frică. Habar nu avem cum să gestionăm impactul emoțional al unei astfel de tragedii. Nu știm nici măcar să identificăm ce anume ne face să ne purtăm atît de irațional. E frica de moarte. De moartea noastră și a celor apropiați. Incendiul din Colectiv, toți tinerii ăia uciși, toți tinerii ăia din spitale pe care arde pielea și carnea ne-au reamintit cît de fragili, de expuși, de vulnerabili suntem. Cum totul se poate termina într-o secundă. Că nu avem absolut niciun control. Iar asta ne face să o luăm razna. În spatele tuturor acțiunilor și reacțiilor, justificate sau nejustificate, raționale sau iraționale, se lăbărțează aceeași frică de moarte. În spatele afirmațiilor îngrozitoare care i-au scos pe mulți din minți, ăia erau rockeri, sataniști, sărbătoreau Halloweenul, normal că au murit, s-a mai curățat țara nu e decît senzația falsă, stupidă, a unei minți needucate, că printr-o astfel de poziționare se pune la adăpost față de pericol: eu nu sunt satanist, nu sunt rocker ergo mie nu are cum să mi se întîmple așa ceva, eu sunt safe, nu voi pieri într-un incendiu într-un club unde se cîntă rock. Să-i iertăm, că nu știu ce fac.
Tot frica asta cumplită de moarte va genera însă și lucrurile bune, dezirabile – dacă se poate vorbi despre așa ceva în situația dată. Frica de moarte ne va împinge să fim solidari, intransigenți, să cerem măsuri, să amendăm corupția care i-a ucis. Cel puțin o vreme. Apoi ne vom lua iar cu ale noastre, ne vom muta atenția pe neplăceri mai mici, pe frici mărunte, așa cum e și omenesc, prea omenesc. Nici nu ne-ar rezista organismul unei asemenea presiuni pe termen lung.
Dar acum, acum cînd ne-a izbit atît de violent concretețea propriei finitudini, ne e frică. Ne căcăm pe noi.
încă e bine Postarea următoare:
ziua în care ne resemnăm e ziua în care murim
Subscriu! „Ne căcăm pe noi.” Nu ad-literam, dar aceea a fost senzatia. Copila mea e la Bucuresti. Am paralizat instant nestiind daca era seara in care iesea cu colegii de facultate. Minte blocata… frica, haos intre neuroni. Cand am putut rationa, mi-am amintit ca Luana mea urma sa iasa in club abia in seara urmatoare. Nu m-am putut opri din tremurat multa vreme dupa ce am vorbit cu ea si m-a asigurat ca e bine, acasa la ea, in siguranta. Sunt intoarsa pe dos si bulversata de intrebarea: dar daca copilul meu ar fi fost printre ceilalti copii…acolo?
Copilul meu are 18 ani si o data la doua saptamani merge la Bucuresti pentru pregatire, vrea sa dea la arhitectura. Prietena lui este anul II tot la arhitectura si ies mereu in cluburi , amandoi sunt rockeri. vineri nu s-au dus pentru ca era ea racita.
A doua zi i-am spus lui : vezi ca exista Dumnezeu ? Stiti ce mi-a raspuns? Daca exista , ardea clubul de cocalari de vizavi…
Daca fiica ta asa ti a raspuns iar tu ai facut asta public, nu sunteti ok nici tu nici ea. Sunteti ca tiz ul tau preafericitul, ortodoxe dar nu crestine. Ps daca Dumnezeu ar pedepsi, primul care ar arde ar fi parlamentul burtosilor si imbuibatilor urmat de guvernul coruptilor.
Dumnezeu nu pedepsește. Ne ocupăm noi cu asta, ne pedepsim singuri.
Eu sunt mai departe,2000 km de Bucuresti, am parcurs doar o bucata din stirea publicata pe fb….25 de morti, mi-am tinut respiratia ca sa ma pot concentra sa apas tastele….am respirat tremurat cand am auzit ca incepe sa sune, apoi vocea ei ” da mami….”…..Am plans amandoua ca ne-am auzit….eu pt copiii morti si ea pt durerea parintilor….tragedia nu se poate descrie in cuvintele noastre….Dumnezeu sa-i odihneasca si sa-i aiba in paza Lui!
Înțeleg perfect această frică.
Mă bântuie de când mi-am pierdut brusc cea mai bună prietenă.
În acest moment paralizată de frică și simt că-mi pierd, încet, toată sănătatea emoțională pe care am montat-o, bucată cu bucată, în zeci, sute de ore de terapie.
Dar eu sunt printre cei norocoși, că n-am fost acolo. Am scăpat, sunt bine, nu? Nu.
Sunt moartă de frică și mă doare suferința acelor părinți, iubiți, iubite, prieteni.
Numai dacă ai fost acolo știi cum e – și știind cum e, nu ai cum să nu te îngrozești.
Uneori nu mi-e clar cine e norocosul aici…
Imi cer iertare pentru faptul ca pe multi o sa supere ce o sa scriu aici , dar vreau sa va arat (mai cu seama Petrei) ca judecati si simtiti cu dubla masura.
1. O sa incep cu plusurile .Sunt absolut de acord cu articolul de fata , chiar si cu opinia vizavi de asa-zisii crestini care si-au aratat limitele dragostei lor, insa am o rezerva legata de frica de moarte. Am 3 baieti si imi doresc sa mor eu inaintea lor dar indiferent ce s-ar intampla stiu ca eu , ei si alti oameni dragi mie vom trai vesnic in rai.Anii astia de aici sunt clipe in comparatie cu vesnicia , deci nu prea ma tem.
2. Acum sa vedem despre dedublare: s-a întîmplat ca la un mare hram să moară oameni în înghesuială în rînd la închinare. Au transmis toate canalele de știri, a comentat internetul. Ați auzit pe cineva să exprime milă pentru cei morți? Doar lecții despre întunecimea obiceiurilor medievale care duc la omorîrea oamenilor prin înghesuială.
3 . De cateva luni bune , poate chiar ani, in Siria , Irak si Iran se intampla niste tragedii groaznice.Niste armate de monstri au ucis mii de oameni a caror singura vina era ca erau crestini.Femei violate si decapitate in public , barbati rastigniti copii decapitati….si multe alte lucruri abominabile.Am rasfoit si eu cateba bloguri ale unor „formatori de opinie” in ultimul timp. Ce credeti am gasit pe undeva ceva , legat de asta?vreun protest cat de mic , vreo urma de solidaritate umana? Liniste totala .NIMIC .ZERO. Poate vi se pare ca acuz ,ei bine nu. Fiecare are dreptul sa fie insensibil la anumite lucruri.
4. Concluzii: eu stiu ca ne doare totdeauna cel mai apropiat de noi. Pe mine m-a durut ce s-a intamplat poate la fel de mult ca si pe voi.Stiu ca printre victime erau unii oameni (daca nu chiar toti) mai buni si mai competenti decat mine.Dar oare asta ne va invata sa vedem durerea altuia cu alti ochi?Altuia care nu e roman, care nu e cult , care nu e crestin sau care e pur si simplu foarte diferit de noi?toata durerea s-a transformat (cu mici exceptii) in ura.
eu sper ca din toate astea sa invatam sa raspundem urii cu iubire si toleranta.
Nici un om de pe fata pamantului nu poate raspunde urii cu iubire si toleranta de la sine putere, singur Dumnezeu poate face asta in sufletele oamenilor care-l cauta cu adevarat. Si inca un lucru sigur e acela ca pe Dumnezeu nu-l gasesti in nici o religie! Nici una macar! Orice forma de religie a luat nastere din ingamfarea unora care s-au crezut mai luminati si care mai la urma au organizat pogroame ,holocausturi, cruciade in care au vrut sa-i converteasca pe toti cu forta sau sa-i extermine datorita natiei sau credintei. Religia nu e credinta nu e dragoste si nu e toleranta, nici unul din lucrurile astea nu le gasesti in religie de oricare fel ar fi ea. Religia fara Dragoste te face fanatic pana la crima.
Totusi acum pana nu ne lasa memoria si pana nu ne luam cu ale noastre si pana nu ne exterminam unii pe altii in numele religiei noastre, sa ne aplecam capetele si genunchii si sa ne rugam atat cat ne pricepem pentru cei ramasi in urma tragediei cu sufletele si mintile intunecate de gandul ca cei dragi ai lor au murit in chinuri, sa ne punem mana la gura si sa tacem si eventual sa plangem soarta lor , a tuturor celor implicati.
Părinte, îmi place mult zelul și credința cu care aperi pe cei care, din păcate, nu sunt aidoma ție. Mă înclin, ești un om tare bun.
E corect, intoleranta si lipsa de intelegere, necunoasterea nasc monstrii. Totusi acest amalgam apare si la noi, cel putin daca facem o salata din tot rockul. Nu-ti pune cineva in fata coperta unui album cu Venom si tu rapsunzi cu ‘lasa ca ascultam si eu Led Zeppelin”, ca de la Venom la Led Zeppelin e cale tare lunga. In orice caz, ar trebui sa se stie ca in club se canta metalcore, care nu e black autentic. E adevarat ca intoleranta naste intoleranta, dar atentie: si intoleranta la intoleranta e tot o forma de intoleranta. Daca cineva iti spune ceva urat nu ii raspunzi cu aceeasi moneda, ca nu iese nimic bun. Mai ales cand vezi clar ca nu intelege.
Prietenii mei au fost in club. Unul dintre ei e ars, in spital. In timp ce ii dadeam mancare cu lingurita, plangeam si simteam toata dragostea pe care o am pentru el, dragoste adunata din clasa a 2 a pana acum, la 38 de ani. Nicu sta pansat la cap si maini, cu durere in corp si suflet.
Claudiu nu are nici o rana. Nici una vizibila. Dar Sambata repeta „am avut zile, am avut zile”. Doi prieteni de-ai lor au murit. Acuma abia le-am zis ca ii iubesc. Nici unul nu e sentimental, nici unul nu se exteriorozeaza. Nicu mi-a zis :”Hai lasa boceala si da-mi orezu’ ala daca tot l-ai adus!”.
Puteam sa imi pierd prietenii. Nu cred ca exista cuvinte pentru cei care sunt raniti sau pentru familiile si prietenii celor plecati dintre noi. Ce putem face este sa nu uitam sa fim buni si sa avem compasiune in fiece zi. Nu doar cand se intampla o nenorocire. Sa nu uitam ce simtim acum .
Îmi pare tare rău pentru prietenii tăi. Multă sănătate! Și da, așa e, ai dreptate. Doar că uităm prea repede, mereu.
Din frica de moarte se nasc toate celelalte frici. Frica de moarte e cea mai puternica si din ea se ” brodeaza” restul fricilor.Te poti linisti putin, tu omule, cautand adevarul, citind si scrierile spirituale ale lui Catalin Manea( s-ar putea sa fie o optiune cu adevarat terapeutica si luminatoare pentru multe suflete chinuite de diverse spaime si intrebari fara raspuns). Pentru cei care sunt in spitale raniti in tragedia de la Colectiv,ar putea sa ajute rugaciunile noastre multe, cat mai multe,catolicii ii au pe Sf.Rita, sfanta minunilor imposibile si Sf.Anton, iar pentru cei morti, de asemenea , multe rugaciuni si lumanari si ganduri luminoase.Dumnezeu sa-i ierte!
așa este, frica de moarte e baza tuturor fricilor dar și multor gesturi care aparent nu au nicio legătură cu moartea, dar e nevoie de un pic de introspecție (și citit) ca să înțelegi asta.
Da , Cataline, ai mare dreptate! Orice ar fi, oricat de rau sau de urat trebuie ascuns sub pres… Replica fiului meu era un raspuns la etichetele puse rockerilor , catalogati drept satanisti. Cum ar trebui sa reactioneze un copil de 18 ani la astfel de intoleranta venita din partea unor adulti care se presupune ca au mai multa intelepciune? Inclusiv din partea profesorilor de la scoala care il ridiculizeaza pentru ca are parul lung . Un copil care nu deranjeaza pe nimeni, nu bea, nu fumeaza, citeste mult si asculta muzica rock de cand avea 10 ani . Eu sunt multumita pentru ca imi poate spune tot ce gandeste, bun sau rau, fara ca eu sa-l judec , ci doar sa incerc sa-l indrept atunci cand greseste.
lasa-l, ca nu stie ce spune…catalin, nu copilul.
Sunt doua chestii:
1. In orice club din Statele Unite nu intri sub 21 de ani. Nu intri, nu consumi alcool. Bodyguard la usa. Nu te bruscheaza, dar te poti trezi in catuse daca insisti.
2. Vad ca se face un spanac imens intre rock (Led Zeppelin, Deep Purple etc.) si tot ce inseamna metal (heavy metal, trash metal, speed metal etc.) Zona de confuzie cu ‘satanismul’ vine mai mult din aria black metalului, o subramura a trash metalului. Nu e o zona foarte comoda. Incepe in anii 80 cu britanicii de la Venom. Acolo putem vorbi de o imagistica incomoda cu adresa directa (a se vedea pe net copertile Venom si titlurile cantecelor) insa zona black metal este destul de restransa. Nu e o zona greu de digerat, dar mi se pare mai mult un joc ‘de-a raul’. In orice caz, n-as recomanda black metal decat dupa o anumita varsta. Rock clasic nu mai asculta tinerii – nu-i poti obliga sa le placa Led Zeppelin – dar se poate ramane lejer pe derivate de heavy metal.